Acum, după ce-a trecut și aliniamentul planetar, a trecut și Superluna, a trecut și emoția dacă se închide sau nu Facebooku', acum, după ce-am rămas, momentan, doar cu bazarul WikiLeaks, cu Moni, Iri, Oana, Pepe și cu gaura din stratul de ozon, aș propune să nu pierdem din vedere un eveniment care s-a vrut discret și-a și rămas așa. La începutul acestui an, taman în mijlocul palpitantelor dezvăluiri WikiLeaks și-a intensificării revoltelor arabe, pe când încă nu avuseseră loc cutremurele din Noua Zeelandă și din Japonia, pe când încă nu se declanșase catastrofa nucleară de la Fukushima, pe când Libia se culcase pe-o ureche precum un sfinx al petrolului făcându-și iluzii că a plătit destul ca să fie lăsată să moțăie în liniște, iar insula Lampedusa, care mai are un pic și se scufundă din cauza numărului mare de refugiați rezultați exact în urma sus-menționatelor revolte, nu avea legătură, în mintea mea limitată, decât cu prințul-scriitor cu același nume și cu faimosul său Ghepard, doamna Hillary Clinton, secretarul de stat american, i-a convocat, brusc și ferm, pe toți membrii personalului diplomatic american, dar pe toți, acasă. Cu mic, cu mare. Nu acasă la ea, ci acasă la ei, în America, la Washington, mai exact. Acest tip de convocare pare să fie fără precedent. Nimeni n-a aflat cu exactitate de ce. Nici până în ziua de azi. Asupra acestui eveniment, ori s-a lăsat tăcerea, ori s-a speculat. Acum, pe măsură ce progresăm în interiorul anului 2011 și-i explorăm abisul, avem tot dreptul - poate ar fi chiar recomandabil - să ne întrebăm oare de ce, nu cu foarte multe săptămâni în urmă, au fost convocați urgent toți ambasadorii și toți consulii americani, la sfat de taină. Sau, mai bine, înțelept, să tăcem? Încă o întrebare irită neuronii și insistă totuși să piște inocent eterul: de ce oare, în America, i se spune doamnei Hillary Clinton, doamna Hitlery Clinton?
