Mi se pare o definiție foarte excelentă, pentru a cita un mare clasic încă în viață - timpuri grele, dușmănoase, asta e, bine e să ne recunoaștem reciproc valoarea imediat ce-o sesizăm! cine e?! cine e?! sunteți curioși cine e?! răscoliți ziarele, nu enciclopediile! oricum, asta și faceți! - așadar, insist, mi se pare o definiție foarte excelentă, nu mă corectați, nu e cazul, a vieții însăși. De unde am cules-o? Din Egipt. Se putea altfel?! Doar este țara străvechii înțelepciuni. De la cine am preluat-o? De la marele entertainer, zăHurghadaentărteinăr, zăgreitHurghadaentărteinăr, zăgreitHurghadagreitentărteinăr Mustafa! Fără nici o ironie. Pentru cine nu crede, să se ducă la Hurghada și să vadă spectacolele lui Mustafa și ale trupei sale. Pe bune! Amuzanți, proaspeți, dinamici, inteligenți, talentați și plini de umor. Fără vulgaritate și fără fițe. Prin urmare, zăgreitentărteinăr Mustafa, în prezentarea fiecărui spectacol, de câteva ori pe seară, ne reamintea acest adevăr suprem: no gut aplauzo, no șo! Asta e! Valabil pentru toată lumea. Oricând! Oriunde! Inclusiv, în cazul nostru. Atât pe timp de pace, cât și pe timp de revoluție. M-am mai sastisit de acest subiect, așa că am decis să mai abordez și altceva. Oarecum.
Carevasăzică, în octombrie 2011, am fost în Egipt. Ce-am căutat în Egipt? O vacanță. Pe bune?! Te faci?! Ne-ncerci?! Ba nu, a fost chiar o vacanță. Încă o vacanță în Egipt. După 21 de ani. Un Dumas și ceva. Marea Roșie rămâne o prezență fermecătoare și întru totul dezirabilă. Iar, din perspectiva lunii octombrie, chiar fascinantă. Ce făcea Egiptul? În principiu, făcea bine, în sensul că se găsea la locul său, în eternitatea sa nisipoasă, cu toate piramidele sale, alea pe care, o lună mai târziu, au sărit exaltații lunii noiembrie 2011 ca să deschidă portalu-lu-11-11-11 și să-i aducă lumii întregi fericirea sau apocalipsa, de la caz la caz. Nu știu cum se face și cum se drege, intenționat sau nu, dar fanaticilor ăstora nu le reușește decât apocalipsa. E drept, una mică, modestă, chinuită, amărâtă, pipernicită, chiar meschină, dar destul de agasantă totuși. Nu le-a ajuns amețitul de cal apocaliptic, vedetă a revoluției din Cairo, din primăvara anului trecut. Atâta au fugărit alți exaltați și jigărita mârțoagă împricinată că, după tipic, balamucu' s-a generalizat și s-a permanentizat. După cum lesne se observă! Astfel, în octombrie 2011, Egiptul avea un chip oarecum blurat. Dar, în același timp, morganaticul vlăstar al Nilului părea funcțional. Ciudat de funcțional. Cu siguranță, ține de antrenamentul istoric. Voia parcă să demonstreze că nu piere o astfel de țară dintr-o atâta revoluție. În cuptorul lunii octombrie, cu chipuri împietrite, oamenii își vedeau de treaba lor. La fel, și soarele, la fel, și deșertul. Altminteri, se putea intui că nu prea era clar nici cine conduce țara, nici unde e Mubarak - dacă îl mai țineți minte - nici ce mai face el. Între timp, ni l-au arătat la televizor, a apărut pe-o targă, direct de la spital, la tribunal, asta dacă e el și dacă procesul e pe bune, nu că mi-aș permite io să mă îndoiesc de ceea ce văd la televizor. Sfinxul primise el însuși de această dată o enigmă spre rezolvare și dădea senzația că e nițeluș contrariat de evenimente. Nu speriat, ci, doar o idee, contrariat. Nu mai mult decât în alte timpuri și, în orice caz, nu fatal. E drept că acest moment politic are limpezimea unei furtuni de nisip. Dar Sfinxul nu e struț. Și nici Egiptul nu e castel din nisip. Ca atare, în octombrie 2011, totul se străduia să rămână încă destul de normal în anormalitatea particulară și generală, în condițiile în care nisipul părea totuși destul de tenebros mișcător, iar Sahara nu dădea senzația că ar fi prea dornică să bea doar ceai. Prin comparație cu ceea ce aflasem în incursiunea petrecută în urmă cu 21 de ani, la prima vedere, nimic special nu dovedea dacă schimbarea adusese rău sau bine sau dacă, pur și simplu, avusese măcar loc. Nici dacă revoluționarii actuali sunt băieții buni sau băieții răi, nici dacă vor deveni băieții buni sau băieții răi, nici dacă foștii mai trăiesc sau nu toți și dacă sunt foștii băieți buni sau răi, ori dacă viitorii sunt băieți buni sau răi etc. Predictibil. Așa e la revoluție! Cunoaștem! Numai cei nedotați adecvat nu pot pricepe. Nu pot și gata!
Pentru cine nu mai știe cum era cu respectivul cal fandacsios, precum și cu Egiptul revoluționar și prevoluționar, invitația să lectureze și alte materiale de pe acest blog rămâne deschisă. Acum, intră oarecum în scenă Egiptul oarecum postrevoluționar. Scena lui Mustafa, Egiptul așijderea. Iar, în octombrie 2011, era și Egiptul oarecum încă preelectoral. Între timp, un proces electoral în trepte îi tot consacră în calitate de lideri pe Frații Musulmani spre disperarea mărturisită a intelectualilor egipteni, copți, evrei, dar și musulmani, care nu înțeleg de ce Occidentul pune atât de hotărât și de temeinic umărul la islamizarea intensă și abruptă a tuturor țărilor care se pretează. Și nu numai, chiar și la islamizarea Europei, a se vedea și cazul țărilor nordice, al Marii Britanii, al Franței, al Germaniei etc. Am mai scris despre asta. Să continuăm... Prin urmare, să ne șeherezadizăm nițel. Ne aflam deci în octombrie 2011... N-am reluat toate traseele din Egiptul de acum 21, respectiv 22 de ani. Era și greu. Cum am ajuns în Hurghada, la știri, am aflat de revolta din Cairo soldată cu moartea a 24 de copți. Disperarea intelectualilor egipteni prezentată deja de mai multe documentare, reportaje și interviuri a fost, dacă mai era nevoie, pe loc demonstrată. La propriu, printr-o demonstrație. De forță. A actualei forțe care tinde să le sufoce pe celelalte. Breichingniuzu' și niuzalertu' care nu mai surprind pe nimeni cu vârsta de peste 10 ani și cu vreo doi neuroni în ghiozdan, alături de covrig și de măr. În aceste circumstanțe, cheful de-a mai lua deșertul la picior - încă o dată, de dragul tinereții! - mi-a trecut instantaneu. Parcă poți să știi unde, când și cum te întâlnești cu imprevizibila gloabă a apocalipsei revoluționare?! Nu poți! Și-am rămas la planul A, vacanța la mare.
Ce-am găsit la mare? Un halucinant Egipt rusizat. Acum 21 / 22 de ani, în Egipt, totul părea britanico-american. Ba chiar și substanțial românesc. Printre ultimii bani dați cu împrumut de Ceaușescu, se numărau și cei care au mers către Egipt. Interesant este că, atunci, mulți dintre egipteni știau bine acest lucru. Știau că i-am ajutat și, foarte important și foarte diferit de ceea ce trăim acum, știau că românii sunt oameni buni. Iar numele de Ceaușescu, Nadia și Hagi erau arhicunoscute. În acest moment, rar, unii își mai amintesc doar de Hagi. Și, ca urmare directă a invaziei postsovietice, România le sună ca și Armenia. Prima mea incursiune în Egipt s-a petrecut în vara anului 1990. La plus 100 grade Celsius în Sahara! A fost o vacanță fabuloasă, de câteva săptămâni. La un moment dat, s-a terminat. A venit momentul plecării spre România. Atunci, avionul românesc a decolat de pe aeroportul din Cairo cu o întârziere de peste 3 ore. Ni s-a spus că angajații aeroportului au refuzat să pregătească aeronova pentru că ”l-am împușcat pe Ceaușescu”. Cred, totuși - totuși, spre sigur - că era o oarecare exagerare și că explicațiile erau cu totul altele altele. Exact pe când noi zburam - până la urmă! - spre România - 2 august 1990 - Saddam intra în Kuweit și declanșa ceea ce nu se mai oprește nici până în ziua de azi. Asta așa, de-o aluzie și de-o impresie...
Ce-am găsit la mare? Un halucinant Egipt rusizat. Acum 21 / 22 de ani, în Egipt, totul părea britanico-american. Ba chiar și substanțial românesc. Printre ultimii bani dați cu împrumut de Ceaușescu, se numărau și cei care au mers către Egipt. Interesant este că, atunci, mulți dintre egipteni știau bine acest lucru. Știau că i-am ajutat și, foarte important și foarte diferit de ceea ce trăim acum, știau că românii sunt oameni buni. Iar numele de Ceaușescu, Nadia și Hagi erau arhicunoscute. În acest moment, rar, unii își mai amintesc doar de Hagi. Și, ca urmare directă a invaziei postsovietice, România le sună ca și Armenia. Prima mea incursiune în Egipt s-a petrecut în vara anului 1990. La plus 100 grade Celsius în Sahara! A fost o vacanță fabuloasă, de câteva săptămâni. La un moment dat, s-a terminat. A venit momentul plecării spre România. Atunci, avionul românesc a decolat de pe aeroportul din Cairo cu o întârziere de peste 3 ore. Ni s-a spus că angajații aeroportului au refuzat să pregătească aeronova pentru că ”l-am împușcat pe Ceaușescu”. Cred, totuși - totuși, spre sigur - că era o oarecare exagerare și că explicațiile erau cu totul altele altele. Exact pe când noi zburam - până la urmă! - spre România - 2 august 1990 - Saddam intra în Kuweit și declanșa ceea ce nu se mai oprește nici până în ziua de azi. Asta așa, de-o aluzie și de-o impresie...
Anul 2011 și un Egipt rusizat, ziceam... Hm. În acea zonă, în acest moment, totul este rusizat, începând cu aeroportul din Hurghada și terminând cu orice tăbliță de pe orice bordei. Bine, bine, am înțeles că aeroportul din Hurghada a fost construit de ruși, așa mi s-a spus, dar am înțeles că a fost construit pentru egipteni și pentru TOOOOȚI vizitatorii Egiptului. Nu că a fost construit doar ca o anexă sovietică. Nu că, la rândul lor, britanicii, americanii, francezii, nemții etc ar proceda altfel. E adevărat. Dar, totuși, părea nițeluș cam prea mult. Simțeam nevoia să mă asigur că este totuși Egiptul și nu, să zicem la întâmplare, Uzbekistanul. Dacă era, totuși, Egiptul, nu semăna cu ”Moarte pe Nil”. E drept că mă aflam la Marea Roșie și aceasta nu se află exact pe malurile Nilului. Altminteri, de moarte nu se duce lipsă, nici acolo, nici aiurea. Dar, chiar și așa, nu semăna. Păi, dacă nu semăna, nu semăna! Nu scria decât rusește, nu erau decât ruși, nu se vorbea decât rusește. Și nu se bea decât rusește, dar, despre asta și despre multe altele, voi mai reveni. Egiptenii tresăreau înfiorați la auzul limbii engleze, pe care, deduc, unii dintre ei n-o mai vorbiseră din copilărie sau, eventual, niciodată. Până la urmă, se vede treaba, chiar și în eternul Egipt, 21 de ani înseamnă mult, e o altă generație! Abordarea însăși a limbii engleze în Hurghada anului 2011 părea în sine un fel de fantezie un pic deplasată. Fără exagerare, orice nimurică de turist simțea cum se transformă astfel într-o entitate oarecum suspectă. Semn cert că se schimbase zona geopolitică.
Hotelul în care am stat, construit sau nu de ruși cândva - n-am aflat, părea un secret al Războiului Rece bine conservat, și secretul, și războiul! - este foarte elegant. Este! Fără dubiu. Patru stele, design, piscină, grădină, inflație de palmieri, leandri și alte flori pe care doar ignoranța mă împiedică să le numesc, marmură, fântâni, terase, fotolii, canapele, arcade, cocktailuri, în fine, tot arsenalul all inclusive. Că doar n-are numai Balgaria! Iete că mai au și alții! Ceea ce însă depășea imaginația oricărui arhitect, constructor, designer erau băile! Însuși conceptul de hamam a fost mult depășit de respectivele băi 4-stele-și-un-steloi! Și-un-găinaț-de-pițigoi! În grandiosul și luxosul nostru hotel, chiuvetele, moderne și cum trebuie altfel, erau vopsite în verde! Dar ce spun, vopsite! Mânjite ar fi un cuvânt mai potrivit! Nici nu vreau să comentez posibilele conexiuni ale culorii verzi într-o țară ca Egiptul. Și încă la baie, ba chiar și la chiuvetă! Piei, ispită! Ce-o fi fost în tărtăcuța artistică atât a spoitorului, cât și a comanditarului, mi-e greu să știu. Pare abisal. Buooon! Dar dușul! Rafinate arabescuri de mucegai și jeg. Dar buda! Dacă aveai șansă, urina nu năvălea zglobie în mijlocul băii. Altfel, trebuia să te lupți cu băieții de la recepție - asta după ce, în prealabil, îi mituiai substanțial ca să-și amintească limba engleză și să nu mai vorbească doar rusește - pentru ca să obții o baie aproximativ normală. Adică, mai curată nițel, dar, obligatoriu, tot mâzgălită futurist după cum deja am explicat. O baie normală însemna și că urina și prietenele ei sunt lăsate să călătorească liber, în treaba lor, dar, totuși, pe unde trebuie, nu pe unde li se năzare. Chiuveta vopsită în verde era însă o fatalitate. Era, am înțeles ulterior, un simbol, o marcă a hotelului. Hotelul din vecinătate avea chiuvetele vopsite portocoliu. Mă iertați, e un fapt, nu insinuez nimic! Iar al treilea hotel avea, dacă nu mă înșel, chiuvetele vopsite în albastru. Infinit. Ei?! Definitoriu sau nu?! Astfel, în cazul în speță, de chiuveta verde, nu te scăpa nici un bacșiș - nău bacșiș, cadou! așa obișnuiau să spună egiptenii din tinerețea mea - nici o luptă, nici un argument, nici o revoluție. De chiuveta verde, nu te mai scăpa decât avionul. Haram! Adicătelea, păcat! Pentru că, altfel, camerele erau foarte frumoase, spațioase, elegante și cu o priveliște minunată. Fără nici o exagerare. Care să fie taina? Suntem în Orient. Care e misterul? Nu trebuie să o recitim pe Agatha Christie, nici măcar tradusă în rusește, admițând că ne-am pricepe. O explicație există și e relativ simplă: serviciile sunt asigurate numai de bărbați. Așa e în Egipt. Această apucătură, mi-a fost adusă la cunoștință încă din tinerețe. Nu știu dacă feminismul acceptă sau nu respectivul concept și respectiva conduită, dar muncile publice nu le fac decât bărbații. Inclusiv, în turism. Fără speculații inutile, vă rog! Una dintre consecințele directe ale salutarei intervenții masculine pare să fie tocmai curățenia, după cum reiese. De peste tot. Chiuvetele vopsite li s-or fi părut mai ușor de întreținut. Altminteri, tabloul însuși al angajaților arăta destul de jalnic și el, tot felul de copii lihniți de foame, chinuiți și hămăliți din zori și până în noapte, care fac și ei ce pot și ce știu. Nu că mi-aș dori să văd și fete în această situație. Nicidecum. Dar adusul copiilor la muncă rămâne un abuz, eu mă declar ferm împotriva acestui obicei barbar, oriunde s-ar practica el, iar respectivul tablou, în opinia mea, nu-l poate face fericit decât pe turistul nesimțit și nesimțitor. Este adevărat și faptul că, în cazul Egiptului, având în vederea sărăcia, este o șansă nemaipomenită să poți lucra la un hotel. Indiferent ce. Acesta este și argumentul invocat pretutindeni în lume unde se întâlnește munca impusă copiilor. Repet: sunt împotriva sclavizării oricui, în primul rând, împotriva sclavizării copiilor. Tabloul sărăciei a fost și a rămas copleșitor în Egipt. Din păcate. Nu e singurul loc. Din păcate. Chiar, din păcate, în sensul că o astfel de situație e pe bază de păcate.
Ei, dar să nu ne deprimăm că nu este acesta sensul unei vacanțe. Păi, atunci, chiar să nu ne deprimăm și să continuăm! Cum era deci mâncarea? În linii generale, deprimante sau nu, de nemâncat. La propriu. În sensul că nu se putea mânca. Iar ceea ce s-ar fi putut mânca dispărea. Hai că ne-am înveselit! Fructele și legumele erau extrem de tentante, dar cine avea curajul să se apropie de ele având în vedere că apa de la chiuvetă nu putea fi folosită?! Cum să le speli?! Că doar nu puteai merge pe încredere! Chiar și spălatul personal este un act de curaj în Egipt. Știam din 1990. Atunci, am făcut și vaccin - și-am supraviețuit! - am luat și chinină în bagaj. Egiptul figurează încă pe lista țărilor cu diverse riscuri de îmbolnăvire. Turiștilor nu li se prea atrage atenția. Extrem de rapid, doar sub forma, ”nu beți apă de la chiuvetă” și gata. Nu e chiar așa! Nu e doar așa! Revenind la mâncare... Tentantele salate erau, așadar, cam excluse. Frustrant. Tacâmurile erau aduse la masă chiar de către mânuțele rătăcitoare nu se știe prin ce cotloane ezoterice ale chelnerilor. Carnea era rară și puțină precum un caviar autentic. Dulciurile erau un fel de șarlote înghețate preparate din lapte de cămilă, după cum glumeam noi pe vremea Egiptului idilic de acum 21 / 22 de ani. Pâinea, iaurtul, măslinele, orezul și croissantele erau OK. Deși serviciile erau achitate, mi se părea indecent să fac vreun comentariu la adresa calității felurilor de mâncare. Ea este atât de puțină și de scumpă! În 1990, în fața prețului imens plătit chiar și pentru un iaurt și un corn, îmi aminteam constant că, totuși, mă aflu în Egipt, iar Egiptul se află în Africa.
Că, totuși, este Africa, îți amintești în Egipt și ori de câte ori vrei apă. Apa, extrem de importantă oriunde, dar, mai ales, într-o țară atât de caldă chiar și în luna octombrie, era greu de găsit, după cum știam deja, fiind înlocuită, doar dacă era barmanul la datorie, de sifon. Toate băuturile din hotel și de pe plajă erau crâncen falsificate. Ca și în Bulgaria de altfel. Ce s-a petrecut în Bulgaria în materie de mâncare și de băutură, am comentat deja pe blog în materialul Balgaria E.coli!. Pățind ce-am pățit și fiind deja inițiată în primejdiile egiptene, prudența a fost cât se poate prudentă. Pardon! Apa cam lipsea, sifonul nu era cea mai bună opțiune, sucurile erau sintetice, iar, dacă ar fi fost naturale, riscurile erau cele menționate, vinul era contrafăcut, berea ar fi fost acceptabilă, dar era caldă și, iarăși, cine știe de unde provenea apa și tot așa!... Nu mai rămâneau decât ceaiul și cafeaua care erau tolerabile. Mai ales, ceaiul. Firește, nici cea mai vagă urmă din tradiția cafenelelor egiptene. Kavafis, Lawrence Durrell și alții s-ar fi lăsat de scris sau, eventual, nici nu s-ar mai fi apucat.
Prin eleganta sală de mese, hălăduia îmbufnat și acru un tânăr șef a cărui rană de pe gât părea un adevărat logo al tuturor stafilococilor și streptococilor din cosmosul întreg. Din când în când, se voia chiar mai eficient și punea și el mâna, pe orice, pe toți și pe toate. Privirile umile și rugătoare ale turiștilor vigilenți îl lăsau indiferent. Imperturbabilă bombă biologică, purta pe față hotărârea nestrămutată de a nu rata cumva vreo țintă umană. Mai mult ca sigur, era plătit de americani.
În principiu, meniul era ca pentru sovietici. Adică, era ca la stalovaia, cantină rusească în traducere liberă și antiliberală. Am văzut cândva astfel de stalovaia, existau chiar și prin elitista Ialta. Un substitut destul de crispant de self-service. Crispant, până la crampă. În cazul unei stalovaia din Ialta, stilul era dictat de omniprezența supei de varză, groaznică, a colțunașilor umpluți cu tot felul de tainice reziduuri nucleare, mai bine să rămână tainice, precum și a piroștilor, uneori, bunicele, mai ales dacă erau făcute de bunici. Partea proastă cu băieții aștia sovietici și postsovietici este că nu au standarde normale, echilibrate, decente. Ori le au ultraexagerate, gen minimum 6000 de euro pe o sticlă de șampanie, să se știe și să se țină minte că am trecut io, Ivaniușa, p-acilișea, ori n-au nici un fel de pretenție și orice are o aparență de hrană e în regulă din punctul lor de vedere chiar dacă nu e. Partea și mai proastă e că, prin astfel de conduite, strică atmosfera mult, grav și pe termen lung. Rău și pentru ei, dar și pentru alții. Iar când vin oamenii normali, cu pretenții normale, care și-au desfășurat viața în alte locuri mai puțin interesante și aventuroase decât gulagul, aceștia, în banalitatea lor, nu mai pot emite nici o pretenție decentă, justificată, pentru că zona e deja ocupată de tot felul de bizarerii și de năstrușnicii, băștinașii, indiferent care sunt ei, au fost deja corupți, iar situația e total compromisă. Astfel, călătorul nesovietizat este nevoit să se adapteze la anormalitatea deja instaurată. Cel mai rău este însă că, în astfel de conjuncturi, anormalitatea ajunge să îmbrace / dezbrace și forme puțin amuzante. Cum ar fi celebra și destul de sinistra beție slavă! În octombrie 2011, Hurghada nu era deloc o excepție. Practic, toată stațiunea era beată în continuu. Și, trist, dar deja familiar, nu o dată, femeile erau cele mai agresive la cerut alcool. Trajie-o bieri, cu putieri!... Băgaseră vizibil spaima și respectul în musulmani. Asta încleștare a civilizațiilor! În fața mea, o distinsă dievușca - dievușca era oricine în stațiune chiar dacă avea 8o de ani - a bătut cu pumnul în tejgheaua barului, cerând ”Trie ruma!”. După asta, comanda mea politicos miorlăită de uansăudapliz era complet ridicolă, deplasată, nulă și neavenită. Pierdusem războiul înainte chiar ca el să fi început.
Hotelul în care am stat, construit sau nu de ruși cândva - n-am aflat, părea un secret al Războiului Rece bine conservat, și secretul, și războiul! - este foarte elegant. Este! Fără dubiu. Patru stele, design, piscină, grădină, inflație de palmieri, leandri și alte flori pe care doar ignoranța mă împiedică să le numesc, marmură, fântâni, terase, fotolii, canapele, arcade, cocktailuri, în fine, tot arsenalul all inclusive. Că doar n-are numai Balgaria! Iete că mai au și alții! Ceea ce însă depășea imaginația oricărui arhitect, constructor, designer erau băile! Însuși conceptul de hamam a fost mult depășit de respectivele băi 4-stele-și-un-steloi! Și-un-găinaț-de-pițigoi! În grandiosul și luxosul nostru hotel, chiuvetele, moderne și cum trebuie altfel, erau vopsite în verde! Dar ce spun, vopsite! Mânjite ar fi un cuvânt mai potrivit! Nici nu vreau să comentez posibilele conexiuni ale culorii verzi într-o țară ca Egiptul. Și încă la baie, ba chiar și la chiuvetă! Piei, ispită! Ce-o fi fost în tărtăcuța artistică atât a spoitorului, cât și a comanditarului, mi-e greu să știu. Pare abisal. Buooon! Dar dușul! Rafinate arabescuri de mucegai și jeg. Dar buda! Dacă aveai șansă, urina nu năvălea zglobie în mijlocul băii. Altfel, trebuia să te lupți cu băieții de la recepție - asta după ce, în prealabil, îi mituiai substanțial ca să-și amintească limba engleză și să nu mai vorbească doar rusește - pentru ca să obții o baie aproximativ normală. Adică, mai curată nițel, dar, obligatoriu, tot mâzgălită futurist după cum deja am explicat. O baie normală însemna și că urina și prietenele ei sunt lăsate să călătorească liber, în treaba lor, dar, totuși, pe unde trebuie, nu pe unde li se năzare. Chiuveta vopsită în verde era însă o fatalitate. Era, am înțeles ulterior, un simbol, o marcă a hotelului. Hotelul din vecinătate avea chiuvetele vopsite portocoliu. Mă iertați, e un fapt, nu insinuez nimic! Iar al treilea hotel avea, dacă nu mă înșel, chiuvetele vopsite în albastru. Infinit. Ei?! Definitoriu sau nu?! Astfel, în cazul în speță, de chiuveta verde, nu te scăpa nici un bacșiș - nău bacșiș, cadou! așa obișnuiau să spună egiptenii din tinerețea mea - nici o luptă, nici un argument, nici o revoluție. De chiuveta verde, nu te mai scăpa decât avionul. Haram! Adicătelea, păcat! Pentru că, altfel, camerele erau foarte frumoase, spațioase, elegante și cu o priveliște minunată. Fără nici o exagerare. Care să fie taina? Suntem în Orient. Care e misterul? Nu trebuie să o recitim pe Agatha Christie, nici măcar tradusă în rusește, admițând că ne-am pricepe. O explicație există și e relativ simplă: serviciile sunt asigurate numai de bărbați. Așa e în Egipt. Această apucătură, mi-a fost adusă la cunoștință încă din tinerețe. Nu știu dacă feminismul acceptă sau nu respectivul concept și respectiva conduită, dar muncile publice nu le fac decât bărbații. Inclusiv, în turism. Fără speculații inutile, vă rog! Una dintre consecințele directe ale salutarei intervenții masculine pare să fie tocmai curățenia, după cum reiese. De peste tot. Chiuvetele vopsite li s-or fi părut mai ușor de întreținut. Altminteri, tabloul însuși al angajaților arăta destul de jalnic și el, tot felul de copii lihniți de foame, chinuiți și hămăliți din zori și până în noapte, care fac și ei ce pot și ce știu. Nu că mi-aș dori să văd și fete în această situație. Nicidecum. Dar adusul copiilor la muncă rămâne un abuz, eu mă declar ferm împotriva acestui obicei barbar, oriunde s-ar practica el, iar respectivul tablou, în opinia mea, nu-l poate face fericit decât pe turistul nesimțit și nesimțitor. Este adevărat și faptul că, în cazul Egiptului, având în vederea sărăcia, este o șansă nemaipomenită să poți lucra la un hotel. Indiferent ce. Acesta este și argumentul invocat pretutindeni în lume unde se întâlnește munca impusă copiilor. Repet: sunt împotriva sclavizării oricui, în primul rând, împotriva sclavizării copiilor. Tabloul sărăciei a fost și a rămas copleșitor în Egipt. Din păcate. Nu e singurul loc. Din păcate. Chiar, din păcate, în sensul că o astfel de situație e pe bază de păcate.
Ei, dar să nu ne deprimăm că nu este acesta sensul unei vacanțe. Păi, atunci, chiar să nu ne deprimăm și să continuăm! Cum era deci mâncarea? În linii generale, deprimante sau nu, de nemâncat. La propriu. În sensul că nu se putea mânca. Iar ceea ce s-ar fi putut mânca dispărea. Hai că ne-am înveselit! Fructele și legumele erau extrem de tentante, dar cine avea curajul să se apropie de ele având în vedere că apa de la chiuvetă nu putea fi folosită?! Cum să le speli?! Că doar nu puteai merge pe încredere! Chiar și spălatul personal este un act de curaj în Egipt. Știam din 1990. Atunci, am făcut și vaccin - și-am supraviețuit! - am luat și chinină în bagaj. Egiptul figurează încă pe lista țărilor cu diverse riscuri de îmbolnăvire. Turiștilor nu li se prea atrage atenția. Extrem de rapid, doar sub forma, ”nu beți apă de la chiuvetă” și gata. Nu e chiar așa! Nu e doar așa! Revenind la mâncare... Tentantele salate erau, așadar, cam excluse. Frustrant. Tacâmurile erau aduse la masă chiar de către mânuțele rătăcitoare nu se știe prin ce cotloane ezoterice ale chelnerilor. Carnea era rară și puțină precum un caviar autentic. Dulciurile erau un fel de șarlote înghețate preparate din lapte de cămilă, după cum glumeam noi pe vremea Egiptului idilic de acum 21 / 22 de ani. Pâinea, iaurtul, măslinele, orezul și croissantele erau OK. Deși serviciile erau achitate, mi se părea indecent să fac vreun comentariu la adresa calității felurilor de mâncare. Ea este atât de puțină și de scumpă! În 1990, în fața prețului imens plătit chiar și pentru un iaurt și un corn, îmi aminteam constant că, totuși, mă aflu în Egipt, iar Egiptul se află în Africa.
Că, totuși, este Africa, îți amintești în Egipt și ori de câte ori vrei apă. Apa, extrem de importantă oriunde, dar, mai ales, într-o țară atât de caldă chiar și în luna octombrie, era greu de găsit, după cum știam deja, fiind înlocuită, doar dacă era barmanul la datorie, de sifon. Toate băuturile din hotel și de pe plajă erau crâncen falsificate. Ca și în Bulgaria de altfel. Ce s-a petrecut în Bulgaria în materie de mâncare și de băutură, am comentat deja pe blog în materialul Balgaria E.coli!. Pățind ce-am pățit și fiind deja inițiată în primejdiile egiptene, prudența a fost cât se poate prudentă. Pardon! Apa cam lipsea, sifonul nu era cea mai bună opțiune, sucurile erau sintetice, iar, dacă ar fi fost naturale, riscurile erau cele menționate, vinul era contrafăcut, berea ar fi fost acceptabilă, dar era caldă și, iarăși, cine știe de unde provenea apa și tot așa!... Nu mai rămâneau decât ceaiul și cafeaua care erau tolerabile. Mai ales, ceaiul. Firește, nici cea mai vagă urmă din tradiția cafenelelor egiptene. Kavafis, Lawrence Durrell și alții s-ar fi lăsat de scris sau, eventual, nici nu s-ar mai fi apucat.
Prin eleganta sală de mese, hălăduia îmbufnat și acru un tânăr șef a cărui rană de pe gât părea un adevărat logo al tuturor stafilococilor și streptococilor din cosmosul întreg. Din când în când, se voia chiar mai eficient și punea și el mâna, pe orice, pe toți și pe toate. Privirile umile și rugătoare ale turiștilor vigilenți îl lăsau indiferent. Imperturbabilă bombă biologică, purta pe față hotărârea nestrămutată de a nu rata cumva vreo țintă umană. Mai mult ca sigur, era plătit de americani.
În principiu, meniul era ca pentru sovietici. Adică, era ca la stalovaia, cantină rusească în traducere liberă și antiliberală. Am văzut cândva astfel de stalovaia, existau chiar și prin elitista Ialta. Un substitut destul de crispant de self-service. Crispant, până la crampă. În cazul unei stalovaia din Ialta, stilul era dictat de omniprezența supei de varză, groaznică, a colțunașilor umpluți cu tot felul de tainice reziduuri nucleare, mai bine să rămână tainice, precum și a piroștilor, uneori, bunicele, mai ales dacă erau făcute de bunici. Partea proastă cu băieții aștia sovietici și postsovietici este că nu au standarde normale, echilibrate, decente. Ori le au ultraexagerate, gen minimum 6000 de euro pe o sticlă de șampanie, să se știe și să se țină minte că am trecut io, Ivaniușa, p-acilișea, ori n-au nici un fel de pretenție și orice are o aparență de hrană e în regulă din punctul lor de vedere chiar dacă nu e. Partea și mai proastă e că, prin astfel de conduite, strică atmosfera mult, grav și pe termen lung. Rău și pentru ei, dar și pentru alții. Iar când vin oamenii normali, cu pretenții normale, care și-au desfășurat viața în alte locuri mai puțin interesante și aventuroase decât gulagul, aceștia, în banalitatea lor, nu mai pot emite nici o pretenție decentă, justificată, pentru că zona e deja ocupată de tot felul de bizarerii și de năstrușnicii, băștinașii, indiferent care sunt ei, au fost deja corupți, iar situația e total compromisă. Astfel, călătorul nesovietizat este nevoit să se adapteze la anormalitatea deja instaurată. Cel mai rău este însă că, în astfel de conjuncturi, anormalitatea ajunge să îmbrace / dezbrace și forme puțin amuzante. Cum ar fi celebra și destul de sinistra beție slavă! În octombrie 2011, Hurghada nu era deloc o excepție. Practic, toată stațiunea era beată în continuu. Și, trist, dar deja familiar, nu o dată, femeile erau cele mai agresive la cerut alcool. Trajie-o bieri, cu putieri!... Băgaseră vizibil spaima și respectul în musulmani. Asta încleștare a civilizațiilor! În fața mea, o distinsă dievușca - dievușca era oricine în stațiune chiar dacă avea 8o de ani - a bătut cu pumnul în tejgheaua barului, cerând ”Trie ruma!”. După asta, comanda mea politicos miorlăită de uansăudapliz era complet ridicolă, deplasată, nulă și neavenită. Pierdusem războiul înainte chiar ca el să fi început.
