marți, 24 aprilie 2012
luni, 9 aprilie 2012
No Gut Aplauzo, No Șo! ( 2 )
De la fereastra restaurantului, imaginea era mirifică: obsesivul Ra, cerul albastru, marea turcoaz, terasele care duceau spre grădina de palmieri, leandri și alte splendide mistere botanice, mai zbura câte un ibis, se mai plimba câte un camelu-Oscar, mai trecea trufaș câte o pisică, în ifose și în priviri, cu nostalgii de divinitate, așteptând să-i fie retrocedat cuvenitul templu de sub hotelul uzurpator, iar iritanții invadatori să-i aducă normalele omagii și ofrande, greierii își suspinau și ei sacralitatea pierdută ireversibil, se mai ostenea și câte un gândac, dar, pentru pretențiile lui de pedigree sacrosanct, chiar că nu mai avea nimeni timp și chef, prin urmare, sfârșea, inevitabil și invariabil, storcoșit, fluturii concurau florile, stranii furtuni de nisip mai transformau, brusc, stațiunea în clepsidră apocaliptică, fără respectivul cal însă pe care, pur și simplu, părea că l-a înghițit deșertul, deși această calificare figura ferm în fișa postului a unui alt distins personaj, respectiv țapul ispășitor, mă rog, e pentru inițiați, acuș-acuș, părea iminentă apariția faraonului cu bărcuța sa sfânt intangibilă chiar și pentru privirile nevolnicilor efemeri... Mda, la rigoare, pot adăuga și alte platitudini.
Turistul, fermecat de peisajul clipei, sirota un cocktailaș falsificat, se-nțelege de la sine, termenii se suprapun și se presupun reciproc, și avala un orezel autentic. Eventual. Întrucât, după cum fost informați, chinezii l-au contrafăcut de multă vreme și pe ăsta. Au falsificat ei ouăle! Doar nu era posibil să se-ncurce într-un amărât de orez! În plus, de la aceeași fereastră, dar ce spun eu fereastră, portal meșteșugit, turistul avea un privilegiat acces la o latură ceva mai curioasă a vieții din stațiunile egiptene ale anului 2011. Astfel, putea vedea parada tinerelor șarmante din zonă care, aparent inexplicabil, își cheltuiau tot bugetul pe fotografii. Părea un hobby obsesiv. Turistul se concentra. Avea și el pasiunea fotografiatului și a filmatului, dar, totuși, parcă era prea mult. Și parcă erau prea multe. Astfel, vedea că fermecătoarele tinere, foarte tinere, aproape inexistent de tinere, se lăsau pozate de același unic fotograf - asta da, exclusivitate, ăsta da, monopol! -, înalt, atletic, glacial-experimentat, cu ochi de șarpe și surâs de șiș. Nu, nu v-ați prins, totuși, în pofida termenilor descrierii, nu era egiptean! Și unde anume erau ele pozate? Nu vă gândiți la prostii! Unde erau ele deci pozate? Însăși nemuritoarea Agatha Christie s-ar fi întrebat pertinent. Ei bine, ele erau pozate pe aceeași treaptă ușor umbrită a aceleiași scări strălucitoare de, să-i zicem, marmură, că-n ziua de azi nu mai știi precis, în aceeași poziție lasciv-rigidă, într-un același picior bine antrenat la aerobic, cu același păr lung și bogat, de nuanțe diferite totuși, ridicat provocator cu același braț lucrat atent la balet, toate cu același machiaj kilogramatic și cu același minijup milimetric, toate cu unghiile precum Edward-Omul-foarfecă, toate, în priviri, cu aceeași nostalgie a cocainei și a bancomatelor, toate cu un perfect surâs valutar desăvârșit updatat și tunat, toate susurând aceleași sunete ale unei limbi de vodcă palatalizată. Ca și fotograful, de altfel. Era un ritual? Greu de răspuns. Au supraviețuit? Sincer, nu știu că nu le-am numărat. Nici turistul. Chiar și o curiozitate maladivă ca a noastră are limitele ei.
Astfel, deși în bună măsură anesteziat de priveliștea mirobolantă, turistul era subit zgâlțâit din visare de mirări și de întrebări. Desigur, asta doar când nu era deșteptat de șocul digestiv al originalei diete ijipșiăn all inclusive. În această chestiune, orezul avea meritele sale incontestabile, fiind un ingredient de mare ajutor, aproape magic. Turistul vigilent nu se putea împiedica să nu se minuneze invidios-candid de profesionalismul siberian al fotografului pe care îl căutau toate rusoaicele din fierbintea stațiune Hurghada. Și se întreba continuu, precum Poirot-ul unui Egipt deja defunct, de ce oare se pozează toate demoazelele astea în masă și identic. Isterie? Manie? Ipohondrie? Psihoză? Nevroză? Cuperoză? Osteoporoză? Mister de nepătruns. Furios, însuși spectrul doamnei Agatha Christie îl trimitea s-o recitească integral, cu sublinieri și cu adnotări. Înainte să caute biblioteca, turistul mai lua o înghițitură din cocktailașul atât de potrivit pentru a ocaziona o crimă aproape perfectă și mai sughița o dată discret, semn că, în pofida tuturor evidențelor, băutura - cum să-i zicem altfel?! era doar lichidă! - a fost, totuși, primită. Apoi, turistul se retrăgea solemn și profund preocupat de toate dilemele și provocările zilei. Frământarea lui dăinuia doar până în cameră. Și asta nu din superficialitate. Era un turist serios, dornic să înțeleagă mersul lumii. Și să ajute dacă poate. Săracu'!
Oricum, n-avea mult timp la dispoziție pentru astfel de umori. Venise seara indigo a deșertului. Turistul își revenea din insolație - chiar și în octombrie, insolația e insolație! - și aștepta cina. Întins pe pat, se răcorea grație aerului condiționat. Funcționa. Deodată, tresărea: trecea mașina care, din toți rărunchii ei electronici, soma populația să nu-și uite rugăciunea de seară. Turistul zâmbea înțelegător. Era, totuși, în Egipt. Bine, bine, și care e legătura cu fotograful și cu fetele? N-am isprăvit încă. Turistul se bucura de nota oriental-catifelată a atmosferei și aștepta pios ca mașina să se îndepărteze și să se stingă astfel orice urmă a chemării la rugăciune, nu în ultimul rând, a celei care provenea de la moscheea locală ceva mai îndepărtată. Apoi, deschidea inocent televizorul pentru ca să-și mai facă poftă de orez all inclusive, aflând cine pe cine a mai omorât, ceea ce, firește, îi era servit cu promptitudine, alături de alte știri mondene cum ar fi falimentele, dezastrele naturale, încălzirea-răcită global, mâncatul sănătos, voios și la pungă gros, invazia extratereștrilor, sexul în grup și beneficiile sale etc. Ei, abia acum avem conexiunea: deodată, fără să fi cerut, fără să fi întrebat și fără să fi fost întrebat, turistul nostru găsea un canal difuzat nu numai gratuit, aș spune chiar obligatoriu, băgat pe gât din partea casei, cu toate fetele aflate într-un avansat proces de vânzare-cumpărare în diverse țări, clienții nesățioși doar să le aleagă și să le plătească, întrucât charterele nechezau nerăbdătoare cu toate motoarele pornite doar ca să livreze marfa. Dacă, totuși - era somat turistul nostru mai departe de către același televizor care nu se lăsa ignorat și nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz - dacă, totuși, nu dorea să aibă o aventură de vis într-o stațiune de vis cum ar fi Hurghada, atunci să facă bine și să noteze adrese de vis din diferite țări europene de vis pe unde îl așteptau tot felul de fete de vis, în hoteluri similare, în prealabil, i-mortalizate de alți fotografi la fel de riguros profesioniști ca și maestrul tocmai invocat. Nici el nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz. Ca și alții, de altfel, care, uniform semicamuflați de ochelarii negri, de firmă neapărat, își treceau timpul fumând - ei știau ce! - și bând - ei știau ce! - tolăniți, în fotolii, pe terasele, să le spunem, de marmură. Mahmură. E adevărat, turistul trebuia să admită, fetele de la televizor erau ceva mai dezbrăcate, dar, deh, deși evidențele climatice păreau să susțină contrariul, una e să faci poze în Egipt și alta e să faci poze în Elveția! A, da?! Și, în acest punct, logica turistului se fractura și cădea din pat. De uimire, nu de frustrări erotice. Egipt?! Se afla, totuși, în Egipt! Și nu în Elveția! Se afla, totuși, printre lotuși! Se afla în Egipt?! După o verificare tehnică amănunțită, mai deschidea o dată televizorul convins fiind că extratereștrii dușmănoși i-au jucat un renghi și că a intrat într-o dimensiune paralelă, pervers de asemănătoare și, implicit, de păcălitoare. Canalul era acolo! Nu dispărea! Cu tot cu fete! Nu dispăreau! Turistul s-a frecat la ochi, s-a ciupit, s-a gândit ca, imediat și definitiv, să abandoneze parșivul cocktail, a sărit într-un picior, a făcut o tumbă în pat, era spațios, permitea, s-a tras de urechi și-a mai vizionat / ascultat o dată înregistrarea de pe camera de filmat: tocmai trecuse mașina cu sfâșietoarea chemare la rugăciune a muezinului. Se petrecuse, era un fapt, era acolo, în memoria camerei și a Universului. S-a mai uitat o dată și la canalul oficial egiptean, era și el acolo și era chiar egiptean, s-a mai uitat o dată și la dată și, asta e, fatalitate, era chiar octombrie 2011. Turistul tăcea și reflecta. Încerca să pună cap la cap, Egiptul din urmă cu peste 21 de ani, revoluția care tocmai avusese loc, galopul sfrijitului cal apocaliptic, revolta copților, Frații Musulmani - Frații Musulmani?? Frații Musulmani!! - și, deși se străduia din răsputeri, nu reușea. Să priceapă. Sesizase el că, deși era extrasezon, hotelul era plin de puștoaice, sesizase, după cum am scris, și entuziasmul profesionist cu care ele îl umpleau de bani pe fotograful în tendințe, de succes și atât de businesslike rezervat, dar, totuși...
Nedumerit, turistul a închis televizorul și s-a dus la cină. Era destul de tulburat. S-a plimbat nițel pe strada încinsă ca un cuptor cu microunde. Taximetriști famelici îi spuneau chiar și lui ”Dieeevușcaaaa!”. A renunțat la plimbare și s-a dus în restaurant. Locul era înțesat de aceiași băieți-egipteni-sclavi, robotind etern, și de aceleași fete-slave-sclave - n-am găsit altă rimă! - al căror machiaj epuizat se străduia, între doi clienți siniștri, sclavi și ei, dar care doar se credeau și se pretindeau megastăpâni - să-și savureze orezul și vodca / romul. Poate, și-un ceai. Meniul, cel relatat în prima parte a acestei povestiri, era același. Meniu auster, acesta se potrivea mai degrabă cu chemarea la rugăciune, decât cu bulversantele invitații erotice ale canalului tv cu fete. În fine, turistul venise să viziteze reciful, să-și dreagă reumatismul și să-și alunge stresul în renumitele ape tămăduitoare ale Mării Roșii. Era un bleg de modă veche. Dar, în același timp, își propusese și să-și conserve atât cardul, cât și secretul bancar. Maniac zgârcit! În plus, nu dorea nici să ajungă să ia doze-mamut de antibiotice, ori de alte delicatese Big Pharma. De modă veche, de modă veche, bleg, bleg, maniac zgârcit, maniac zgârcit, dar, binișor, informat. Așa îi plăcea să creadă. Un turist mofturos și încuiat! Bine că nu sunt toți ca el că ar da faliment toate stațiunile de liux și toate canalele de televiziune cu pretanțiuni și cu prestațiuni! Ce mai, s-ar duce pornostroika de râpă!
Resemnat și cu glicemia refăcută de miraculosul orez - exagerez nițel, deh, meteahnă literară, mai erau și două-trei măsline, buuuune, și doi-trei cartofi prăjiți, buuuuni, la rigoare și la risc, și-o juma' de rodie, buuuună, și-o chiflă, buuuună la foame și ea - rectific, resemnat și cu glicemia dincolo de orice punct de implozie și de explozie, turistul se plimba prin eleganta grădină de palmieri. Plimbarea de seară, printre palmieri foșnitori, printre flori gigantice și printre piscine albastre, pââââână la malul mării era cu adevărat extraordinară. Pe bune! Fără nici o exagerare! S-a bucurat și pentru pisica locului: găsise un puști ceh care o iubea cu o tandrețe imensă. A doua zi, talentata pisică avea iarăși să-l uimească și să-l facă invidios pe camelu-Oscar, mult îndurătorul său prieten. Asta e, nu oricine a avut temple și statui în Antichitate! Deși o iubea pe pisică și-i asculta, plin de răbdare și de înțelegere, aventurile, totuși, în arșița trudei lui, camelu-Oscar era nițeluș convins că era nițeluș cam escroacă, cam îngâmfată, cam grandomană, cam narcisistă, cam delirantă, cam antrenată să-i păcălească pe turiști, cam impertinentă cu el, cam vicleană, cam pretențioasă, cam coțcară, cam... În fine, d-ale prieteniei și d-ale prietenilor!...
Turistul își mai punea o dată analizele de sânge la bătaie, bând încă un cocktail, doar pentru plăcerea hollywoodiană a șederii în șezlong, pe marginea piscinei. După ce se simțise suficient de ca-n-filme și după ce scăpase miraculos de senzația de vomă - deh, arta, stilul, clasa și noblețea cer sacrificii! - cu un aer semeț, se îndrepta spre... spectacolele lui Mustafa! Aplauzo!!! Și, astfel, ne întoarcem de unde am pornit! Micul amfiteatru era zăpăcificant de vesel în fiecare seară. ZăgreitHurghadagreitentărteinăr Mustafa și trupa lui alcătuită din Kiki, Mimi, Meme, Mumu și alți virtuozi asigurau antrenul și gestionau delirul. Foarte excelent! Nu vă zburliți gramatical, citez din același mare clasic, încă în mare viață! De ce delirul? Pentru că, desigur, toată lumea era beată! Superbeată! Mai puțin, trupa în sine care reușea să rămână profesionist de trează. Meadli profeșionăl. Publicul însă? Cupluri poloneze mangă, dansatoare-la-bară-fioroase-și-fioros-de-atrăgătoare pa ukrainski, eternele modele-melancolic-provocatoare-sfâșietoare-din-Rasia-vine-razia, verișoarele-egiptene-care-au-reușit-total-în-Amrica, soții-amricani-cu-aer-prostuțo-credul-fudul-din-Amrica, distinși pești și mafioți competenți ucraineni și ruși, atât de cui și atât de muci încât își aruncau pantalonii cu tot cu portofele în mijlocul amfiteatrului, eventual, în capul lui Mustafa însuși, dar era el ager și, ca argintul viu, se salva la timp, toate fetele pozarului în păr, cu tot cu păr, desigur, erau prezente doar cele aflate într-o binemeritată pauză de clienți, mai bine să nu ne gândim că vomităm și fără cocktailuri contrafăcute etc. Plus, firește, camelu-Oscar, pisica și băiețelul ceh, complet atașat și iremediabil dedicat! În această babilonie egipteană, dacă putem să ne exprimăm astfel, turistul stătea sfios lângă un frate musulman și iubita lui, îmbrăcată după toate regulile portului egiptean, dar care tare ar fi vrut să le pună la punct pe fetele profesioniste și să le arate un dans oriental la el acasă, după regulile casei. Fratele musulman a veștejit-o dintr-o privire aspră, după care, nu i-a mai rămas decât cealaltă privire umezită, destinată fetelor meseriașe.
Ce seri nebune! Dansuri din buric, fachiri, pe cioburi, tăciuni și săbii, derviși rotitori, beduini dansatori, jongleri uimitori, magicieni aiuritori, circari încântători, clovni păcălitori, atleți ispititori! Până și camelu-Oscar, cu tot cu pisică, ba chiar și cu băiețelul ceh aferent rămăseseră cu gura căscată. Și dacă nici ei nu văzuseră destule la viața lor?!... În finalul fiecărei seri frenetice, clubul de dans se dezlănțuia pe melodii cum ar fi ”La vaca muuu!”, atât pentru întreținerea siluetelor ca să aibă fotograful ce poza și clientul ce cumpăra, cât și pentru disiparea alcoolului și-a cocainei, înainte de alte porții de alcool și de cocaină. Ce lumini, ce muzici, ce dispoziții, ce poziții! Și după, ce indispoziții! Zăgreitentărteinăr Mustafa provoca mafiile întregului Univers: No gut aplauzo, no șo! Gut aplauzo, gut șo! Turistul se bucura ca un copil. Admira sincer prestația maestrului, a trupei sale, ba chiar și dezinhibiția atât de vecină cu nebunia a publicului. Bătea din palme, participa, era fericit. Când își amintea că era în Egipt, se întreba, totuși, cu neliniște când urma să vină prietena-noastră-a-tuturor-copiilor-miliția. Curios! Nu venea! Revitalizat, după spectacol, publicul se îndrepta glonț fie spre glonț, fie spre vesta antiglonț, fie spre alte baruri, fie spre secrete camere de hotel, fie spre discotecile deocheat-întunecate de pe plajă. Asta când el, publicul, nu vomita până la leșin pe treptele și pe terasele de, să le spunem, marmură. Dar, la urma urmei, cu astfel de cocktailuri, nici nu era cine știe ce performanță. Camelu-Oscar și pisica nu erau deloc în primejdie, știind să se ferească instinctiv și de acest nou val de invadatori și de bizarele lor apucături. Genetică, perfecționată și antrenată continuu. În fond, Egiptul este locul unde, în aceeași curte, poți găsi, la vedere, într-o captivantă devălmășie, chiar și zece paliere de civilizații succesive, vechi de nu-și mai aduc aminte nici ele de ele. Au venit, au stat, au trecut, au dispărut. Istoria și-al ei husar! Dar mai bine să ne luăm zorii la sănătoasa și să ne retragem că nu avem toți soarta de excepție a Șeherezadei. Asta a făcut și turistul nostru.
Ce se mai întâmplă în Egipt? Ce mai e nou? Nimic. Vechi toate. După cum și povesteam... Se pare că America tocmai a anunțat extrem de discret că-i va da aproape un miliard jumate de dolari ca să se mai redreseze din șocul revoluționar, cu tot cu Frații Musulmani. Dacă este așa, nici nu vreau să mă gândesc la părerea intelectualilor egipteni care dau senzația că luptă pentru modernizarea țării lor și pentru emanciparea poporului lor. În plină desfășurare a Pesahului, mai precis, ieri, conducta care transportă gaz spre Israel a fost atacată prompt și, drept urmare, reînchisă, asta după ce de-abia fusese reparată săptămâna trecută și, respectiv, redeschisă. Este al 14-lea atac din ianuarie 2011 încoace. Să fie oare un șantaj? Să fie oare un protest? Sau este doar comerț en gros și en detail? Știu și eu dacă a contat revoluția vreun pic sau dacă își mai amintește cineva, oricât de vag, de calul apocaliptic?! Precis însă contează Suezul și Sinaiul. Și conductele. De tot felul. Pe astea, nu le uită nimeni. Niciodată. Cât despre ruși, ucraineni și ceilalți protagoniști simpatici ai noștri, n-am nici o îndoială că s-au întors deja la plajă. Asta dacă au plecat vreodată. Că la ei - parcă alții sunt mai breji?! - nici zona, nici anotimpul, nici poporul, nici religia, nici eticheta și nici dieta n-au prea mare importanță. Din toate motivele expuse mai devreme. Și mai târziu. Dar nu rămân multă vreme singuri. Vin și chinezii să aducă orezul maxim îmbunătățit: orezul fără orez! All inclusive, desigur! Sfinxul oftează plictisit și resemnat: prostia și lăcomia nu se termină niciodată pe această planetă. Sunt constante pe care se poate conta. Până la urmă, on second thought, păstrând proporțiile, poate că Egiptul actual nici nu e, totuși, chiar așa de diferit de Egiptul din ”Moarte pe Nil” sau de Egiptul din tinerețea mea. Ba chiar, aș îndrăzni să spun că e destul de asemănător. Bulversant de asemănător. Trece el și mileniul ăsta!
Turistul, fermecat de peisajul clipei, sirota un cocktailaș falsificat, se-nțelege de la sine, termenii se suprapun și se presupun reciproc, și avala un orezel autentic. Eventual. Întrucât, după cum fost informați, chinezii l-au contrafăcut de multă vreme și pe ăsta. Au falsificat ei ouăle! Doar nu era posibil să se-ncurce într-un amărât de orez! În plus, de la aceeași fereastră, dar ce spun eu fereastră, portal meșteșugit, turistul avea un privilegiat acces la o latură ceva mai curioasă a vieții din stațiunile egiptene ale anului 2011. Astfel, putea vedea parada tinerelor șarmante din zonă care, aparent inexplicabil, își cheltuiau tot bugetul pe fotografii. Părea un hobby obsesiv. Turistul se concentra. Avea și el pasiunea fotografiatului și a filmatului, dar, totuși, parcă era prea mult. Și parcă erau prea multe. Astfel, vedea că fermecătoarele tinere, foarte tinere, aproape inexistent de tinere, se lăsau pozate de același unic fotograf - asta da, exclusivitate, ăsta da, monopol! -, înalt, atletic, glacial-experimentat, cu ochi de șarpe și surâs de șiș. Nu, nu v-ați prins, totuși, în pofida termenilor descrierii, nu era egiptean! Și unde anume erau ele pozate? Nu vă gândiți la prostii! Unde erau ele deci pozate? Însăși nemuritoarea Agatha Christie s-ar fi întrebat pertinent. Ei bine, ele erau pozate pe aceeași treaptă ușor umbrită a aceleiași scări strălucitoare de, să-i zicem, marmură, că-n ziua de azi nu mai știi precis, în aceeași poziție lasciv-rigidă, într-un același picior bine antrenat la aerobic, cu același păr lung și bogat, de nuanțe diferite totuși, ridicat provocator cu același braț lucrat atent la balet, toate cu același machiaj kilogramatic și cu același minijup milimetric, toate cu unghiile precum Edward-Omul-foarfecă, toate, în priviri, cu aceeași nostalgie a cocainei și a bancomatelor, toate cu un perfect surâs valutar desăvârșit updatat și tunat, toate susurând aceleași sunete ale unei limbi de vodcă palatalizată. Ca și fotograful, de altfel. Era un ritual? Greu de răspuns. Au supraviețuit? Sincer, nu știu că nu le-am numărat. Nici turistul. Chiar și o curiozitate maladivă ca a noastră are limitele ei.
Astfel, deși în bună măsură anesteziat de priveliștea mirobolantă, turistul era subit zgâlțâit din visare de mirări și de întrebări. Desigur, asta doar când nu era deșteptat de șocul digestiv al originalei diete ijipșiăn all inclusive. În această chestiune, orezul avea meritele sale incontestabile, fiind un ingredient de mare ajutor, aproape magic. Turistul vigilent nu se putea împiedica să nu se minuneze invidios-candid de profesionalismul siberian al fotografului pe care îl căutau toate rusoaicele din fierbintea stațiune Hurghada. Și se întreba continuu, precum Poirot-ul unui Egipt deja defunct, de ce oare se pozează toate demoazelele astea în masă și identic. Isterie? Manie? Ipohondrie? Psihoză? Nevroză? Cuperoză? Osteoporoză? Mister de nepătruns. Furios, însuși spectrul doamnei Agatha Christie îl trimitea s-o recitească integral, cu sublinieri și cu adnotări. Înainte să caute biblioteca, turistul mai lua o înghițitură din cocktailașul atât de potrivit pentru a ocaziona o crimă aproape perfectă și mai sughița o dată discret, semn că, în pofida tuturor evidențelor, băutura - cum să-i zicem altfel?! era doar lichidă! - a fost, totuși, primită. Apoi, turistul se retrăgea solemn și profund preocupat de toate dilemele și provocările zilei. Frământarea lui dăinuia doar până în cameră. Și asta nu din superficialitate. Era un turist serios, dornic să înțeleagă mersul lumii. Și să ajute dacă poate. Săracu'!
Oricum, n-avea mult timp la dispoziție pentru astfel de umori. Venise seara indigo a deșertului. Turistul își revenea din insolație - chiar și în octombrie, insolația e insolație! - și aștepta cina. Întins pe pat, se răcorea grație aerului condiționat. Funcționa. Deodată, tresărea: trecea mașina care, din toți rărunchii ei electronici, soma populația să nu-și uite rugăciunea de seară. Turistul zâmbea înțelegător. Era, totuși, în Egipt. Bine, bine, și care e legătura cu fotograful și cu fetele? N-am isprăvit încă. Turistul se bucura de nota oriental-catifelată a atmosferei și aștepta pios ca mașina să se îndepărteze și să se stingă astfel orice urmă a chemării la rugăciune, nu în ultimul rând, a celei care provenea de la moscheea locală ceva mai îndepărtată. Apoi, deschidea inocent televizorul pentru ca să-și mai facă poftă de orez all inclusive, aflând cine pe cine a mai omorât, ceea ce, firește, îi era servit cu promptitudine, alături de alte știri mondene cum ar fi falimentele, dezastrele naturale, încălzirea-răcită global, mâncatul sănătos, voios și la pungă gros, invazia extratereștrilor, sexul în grup și beneficiile sale etc. Ei, abia acum avem conexiunea: deodată, fără să fi cerut, fără să fi întrebat și fără să fi fost întrebat, turistul nostru găsea un canal difuzat nu numai gratuit, aș spune chiar obligatoriu, băgat pe gât din partea casei, cu toate fetele aflate într-un avansat proces de vânzare-cumpărare în diverse țări, clienții nesățioși doar să le aleagă și să le plătească, întrucât charterele nechezau nerăbdătoare cu toate motoarele pornite doar ca să livreze marfa. Dacă, totuși - era somat turistul nostru mai departe de către același televizor care nu se lăsa ignorat și nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz - dacă, totuși, nu dorea să aibă o aventură de vis într-o stațiune de vis cum ar fi Hurghada, atunci să facă bine și să noteze adrese de vis din diferite țări europene de vis pe unde îl așteptau tot felul de fete de vis, în hoteluri similare, în prealabil, i-mortalizate de alți fotografi la fel de riguros profesioniști ca și maestrul tocmai invocat. Nici el nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz. Ca și alții, de altfel, care, uniform semicamuflați de ochelarii negri, de firmă neapărat, își treceau timpul fumând - ei știau ce! - și bând - ei știau ce! - tolăniți, în fotolii, pe terasele, să le spunem, de marmură. Mahmură. E adevărat, turistul trebuia să admită, fetele de la televizor erau ceva mai dezbrăcate, dar, deh, deși evidențele climatice păreau să susțină contrariul, una e să faci poze în Egipt și alta e să faci poze în Elveția! A, da?! Și, în acest punct, logica turistului se fractura și cădea din pat. De uimire, nu de frustrări erotice. Egipt?! Se afla, totuși, în Egipt! Și nu în Elveția! Se afla, totuși, printre lotuși! Se afla în Egipt?! După o verificare tehnică amănunțită, mai deschidea o dată televizorul convins fiind că extratereștrii dușmănoși i-au jucat un renghi și că a intrat într-o dimensiune paralelă, pervers de asemănătoare și, implicit, de păcălitoare. Canalul era acolo! Nu dispărea! Cu tot cu fete! Nu dispăreau! Turistul s-a frecat la ochi, s-a ciupit, s-a gândit ca, imediat și definitiv, să abandoneze parșivul cocktail, a sărit într-un picior, a făcut o tumbă în pat, era spațios, permitea, s-a tras de urechi și-a mai vizionat / ascultat o dată înregistrarea de pe camera de filmat: tocmai trecuse mașina cu sfâșietoarea chemare la rugăciune a muezinului. Se petrecuse, era un fapt, era acolo, în memoria camerei și a Universului. S-a mai uitat o dată și la canalul oficial egiptean, era și el acolo și era chiar egiptean, s-a mai uitat o dată și la dată și, asta e, fatalitate, era chiar octombrie 2011. Turistul tăcea și reflecta. Încerca să pună cap la cap, Egiptul din urmă cu peste 21 de ani, revoluția care tocmai avusese loc, galopul sfrijitului cal apocaliptic, revolta copților, Frații Musulmani - Frații Musulmani?? Frații Musulmani!! - și, deși se străduia din răsputeri, nu reușea. Să priceapă. Sesizase el că, deși era extrasezon, hotelul era plin de puștoaice, sesizase, după cum am scris, și entuziasmul profesionist cu care ele îl umpleau de bani pe fotograful în tendințe, de succes și atât de businesslike rezervat, dar, totuși...
Nedumerit, turistul a închis televizorul și s-a dus la cină. Era destul de tulburat. S-a plimbat nițel pe strada încinsă ca un cuptor cu microunde. Taximetriști famelici îi spuneau chiar și lui ”Dieeevușcaaaa!”. A renunțat la plimbare și s-a dus în restaurant. Locul era înțesat de aceiași băieți-egipteni-sclavi, robotind etern, și de aceleași fete-slave-sclave - n-am găsit altă rimă! - al căror machiaj epuizat se străduia, între doi clienți siniștri, sclavi și ei, dar care doar se credeau și se pretindeau megastăpâni - să-și savureze orezul și vodca / romul. Poate, și-un ceai. Meniul, cel relatat în prima parte a acestei povestiri, era același. Meniu auster, acesta se potrivea mai degrabă cu chemarea la rugăciune, decât cu bulversantele invitații erotice ale canalului tv cu fete. În fine, turistul venise să viziteze reciful, să-și dreagă reumatismul și să-și alunge stresul în renumitele ape tămăduitoare ale Mării Roșii. Era un bleg de modă veche. Dar, în același timp, își propusese și să-și conserve atât cardul, cât și secretul bancar. Maniac zgârcit! În plus, nu dorea nici să ajungă să ia doze-mamut de antibiotice, ori de alte delicatese Big Pharma. De modă veche, de modă veche, bleg, bleg, maniac zgârcit, maniac zgârcit, dar, binișor, informat. Așa îi plăcea să creadă. Un turist mofturos și încuiat! Bine că nu sunt toți ca el că ar da faliment toate stațiunile de liux și toate canalele de televiziune cu pretanțiuni și cu prestațiuni! Ce mai, s-ar duce pornostroika de râpă!
Resemnat și cu glicemia refăcută de miraculosul orez - exagerez nițel, deh, meteahnă literară, mai erau și două-trei măsline, buuuune, și doi-trei cartofi prăjiți, buuuuni, la rigoare și la risc, și-o juma' de rodie, buuuună, și-o chiflă, buuuună la foame și ea - rectific, resemnat și cu glicemia dincolo de orice punct de implozie și de explozie, turistul se plimba prin eleganta grădină de palmieri. Plimbarea de seară, printre palmieri foșnitori, printre flori gigantice și printre piscine albastre, pââââână la malul mării era cu adevărat extraordinară. Pe bune! Fără nici o exagerare! S-a bucurat și pentru pisica locului: găsise un puști ceh care o iubea cu o tandrețe imensă. A doua zi, talentata pisică avea iarăși să-l uimească și să-l facă invidios pe camelu-Oscar, mult îndurătorul său prieten. Asta e, nu oricine a avut temple și statui în Antichitate! Deși o iubea pe pisică și-i asculta, plin de răbdare și de înțelegere, aventurile, totuși, în arșița trudei lui, camelu-Oscar era nițeluș convins că era nițeluș cam escroacă, cam îngâmfată, cam grandomană, cam narcisistă, cam delirantă, cam antrenată să-i păcălească pe turiști, cam impertinentă cu el, cam vicleană, cam pretențioasă, cam coțcară, cam... În fine, d-ale prieteniei și d-ale prietenilor!...
Turistul își mai punea o dată analizele de sânge la bătaie, bând încă un cocktail, doar pentru plăcerea hollywoodiană a șederii în șezlong, pe marginea piscinei. După ce se simțise suficient de ca-n-filme și după ce scăpase miraculos de senzația de vomă - deh, arta, stilul, clasa și noblețea cer sacrificii! - cu un aer semeț, se îndrepta spre... spectacolele lui Mustafa! Aplauzo!!! Și, astfel, ne întoarcem de unde am pornit! Micul amfiteatru era zăpăcificant de vesel în fiecare seară. ZăgreitHurghadagreitentărteinăr Mustafa și trupa lui alcătuită din Kiki, Mimi, Meme, Mumu și alți virtuozi asigurau antrenul și gestionau delirul. Foarte excelent! Nu vă zburliți gramatical, citez din același mare clasic, încă în mare viață! De ce delirul? Pentru că, desigur, toată lumea era beată! Superbeată! Mai puțin, trupa în sine care reușea să rămână profesionist de trează. Meadli profeșionăl. Publicul însă? Cupluri poloneze mangă, dansatoare-la-bară-fioroase-și-fioros-de-atrăgătoare pa ukrainski, eternele modele-melancolic-provocatoare-sfâșietoare-din-Rasia-vine-razia, verișoarele-egiptene-care-au-reușit-total-în-Amrica, soții-amricani-cu-aer-prostuțo-credul-fudul-din-Amrica, distinși pești și mafioți competenți ucraineni și ruși, atât de cui și atât de muci încât își aruncau pantalonii cu tot cu portofele în mijlocul amfiteatrului, eventual, în capul lui Mustafa însuși, dar era el ager și, ca argintul viu, se salva la timp, toate fetele pozarului în păr, cu tot cu păr, desigur, erau prezente doar cele aflate într-o binemeritată pauză de clienți, mai bine să nu ne gândim că vomităm și fără cocktailuri contrafăcute etc. Plus, firește, camelu-Oscar, pisica și băiețelul ceh, complet atașat și iremediabil dedicat! În această babilonie egipteană, dacă putem să ne exprimăm astfel, turistul stătea sfios lângă un frate musulman și iubita lui, îmbrăcată după toate regulile portului egiptean, dar care tare ar fi vrut să le pună la punct pe fetele profesioniste și să le arate un dans oriental la el acasă, după regulile casei. Fratele musulman a veștejit-o dintr-o privire aspră, după care, nu i-a mai rămas decât cealaltă privire umezită, destinată fetelor meseriașe.
Ce seri nebune! Dansuri din buric, fachiri, pe cioburi, tăciuni și săbii, derviși rotitori, beduini dansatori, jongleri uimitori, magicieni aiuritori, circari încântători, clovni păcălitori, atleți ispititori! Până și camelu-Oscar, cu tot cu pisică, ba chiar și cu băiețelul ceh aferent rămăseseră cu gura căscată. Și dacă nici ei nu văzuseră destule la viața lor?!... În finalul fiecărei seri frenetice, clubul de dans se dezlănțuia pe melodii cum ar fi ”La vaca muuu!”, atât pentru întreținerea siluetelor ca să aibă fotograful ce poza și clientul ce cumpăra, cât și pentru disiparea alcoolului și-a cocainei, înainte de alte porții de alcool și de cocaină. Ce lumini, ce muzici, ce dispoziții, ce poziții! Și după, ce indispoziții! Zăgreitentărteinăr Mustafa provoca mafiile întregului Univers: No gut aplauzo, no șo! Gut aplauzo, gut șo! Turistul se bucura ca un copil. Admira sincer prestația maestrului, a trupei sale, ba chiar și dezinhibiția atât de vecină cu nebunia a publicului. Bătea din palme, participa, era fericit. Când își amintea că era în Egipt, se întreba, totuși, cu neliniște când urma să vină prietena-noastră-a-tuturor-copiilor-miliția. Curios! Nu venea! Revitalizat, după spectacol, publicul se îndrepta glonț fie spre glonț, fie spre vesta antiglonț, fie spre alte baruri, fie spre secrete camere de hotel, fie spre discotecile deocheat-întunecate de pe plajă. Asta când el, publicul, nu vomita până la leșin pe treptele și pe terasele de, să le spunem, marmură. Dar, la urma urmei, cu astfel de cocktailuri, nici nu era cine știe ce performanță. Camelu-Oscar și pisica nu erau deloc în primejdie, știind să se ferească instinctiv și de acest nou val de invadatori și de bizarele lor apucături. Genetică, perfecționată și antrenată continuu. În fond, Egiptul este locul unde, în aceeași curte, poți găsi, la vedere, într-o captivantă devălmășie, chiar și zece paliere de civilizații succesive, vechi de nu-și mai aduc aminte nici ele de ele. Au venit, au stat, au trecut, au dispărut. Istoria și-al ei husar! Dar mai bine să ne luăm zorii la sănătoasa și să ne retragem că nu avem toți soarta de excepție a Șeherezadei. Asta a făcut și turistul nostru.
Ce se mai întâmplă în Egipt? Ce mai e nou? Nimic. Vechi toate. După cum și povesteam... Se pare că America tocmai a anunțat extrem de discret că-i va da aproape un miliard jumate de dolari ca să se mai redreseze din șocul revoluționar, cu tot cu Frații Musulmani. Dacă este așa, nici nu vreau să mă gândesc la părerea intelectualilor egipteni care dau senzația că luptă pentru modernizarea țării lor și pentru emanciparea poporului lor. În plină desfășurare a Pesahului, mai precis, ieri, conducta care transportă gaz spre Israel a fost atacată prompt și, drept urmare, reînchisă, asta după ce de-abia fusese reparată săptămâna trecută și, respectiv, redeschisă. Este al 14-lea atac din ianuarie 2011 încoace. Să fie oare un șantaj? Să fie oare un protest? Sau este doar comerț en gros și en detail? Știu și eu dacă a contat revoluția vreun pic sau dacă își mai amintește cineva, oricât de vag, de calul apocaliptic?! Precis însă contează Suezul și Sinaiul. Și conductele. De tot felul. Pe astea, nu le uită nimeni. Niciodată. Cât despre ruși, ucraineni și ceilalți protagoniști simpatici ai noștri, n-am nici o îndoială că s-au întors deja la plajă. Asta dacă au plecat vreodată. Că la ei - parcă alții sunt mai breji?! - nici zona, nici anotimpul, nici poporul, nici religia, nici eticheta și nici dieta n-au prea mare importanță. Din toate motivele expuse mai devreme. Și mai târziu. Dar nu rămân multă vreme singuri. Vin și chinezii să aducă orezul maxim îmbunătățit: orezul fără orez! All inclusive, desigur! Sfinxul oftează plictisit și resemnat: prostia și lăcomia nu se termină niciodată pe această planetă. Sunt constante pe care se poate conta. Până la urmă, on second thought, păstrând proporțiile, poate că Egiptul actual nici nu e, totuși, chiar așa de diferit de Egiptul din ”Moarte pe Nil” sau de Egiptul din tinerețea mea. Ba chiar, aș îndrăzni să spun că e destul de asemănător. Bulversant de asemănător. Trece el și mileniul ăsta!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)