Alte două săptămâni bizare, din megabrainwashing-ul planetar, din Ordo ab chao, din crearea haosului necesar construcției noii lumi, a noilor lumi, a noii ordini, a noii dezordini, în fine, a ce-o mai fi...
Mai întâi, Terry Jones, pastorul radical al unei biserici creștine obscure din America, arde un exemplar al Coranului, într-o zi de duminică, mai precis, pe 20 martie 2011. Declară islamul o religie violentă și profund criminală și cere ca ea să fie judecată și etichetată ca atare de către ONU. Ciudată asemănare de nume cu un alt pastor creator de dezastre și anume Jim Jones.
Mai întâi, Terry Jones, pastorul radical al unei biserici creștine obscure din America, arde un exemplar al Coranului, într-o zi de duminică, mai precis, pe 20 martie 2011. Declară islamul o religie violentă și profund criminală și cere ca ea să fie judecată și etichetată ca atare de către ONU. Ciudată asemănare de nume cu un alt pastor creator de dezastre și anume Jim Jones.
În aceeași perioadă în care pastorul Terry Jones își proiecta propria vocație de piroman asupra unui exemplar al Coranului, credincioșii de rit mozaic sărbătoreau Purimul. Tocmai fuseseră demarate operațiunile militare asupra Libiei.
Aproape simultan, intră în scenă Vladimir Putin și afirmă că operațiunile militare din Libia seamănă cu o chemare medievală la cruciadă. Dmitri Medvedev are o subită și neobișnuită răbufnire de personalitate și-l contrazice pe Vladimir Putin, declarând că analogia cu atacurile cruciaților este inacceptabilă. Operațiunile împotriva Libiei iau amploare. Dar și riposta lui Muammar Gaddafi și-a forțelor loiale lui.
Câteva zile mai târziu, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, critică intervenția în Libia și declară că, de fapt, aceasta nu respectă regulile ONU, instituite pentru astfel de situații. Ministrul de externe rus își dorește o implicare mai amplă și mai fermă a respectivei organizații.
După ce sunt descuiate ușile terasei de la Casa Albă și este reprimit în Biroul Oval, Barack Obama dă undă verde participării CIA de partea rebelilor din Libia. Până în prezent, după cum se vede, nu cu foarte mult succes. Zorii Odiseei par să fie cam palizi, cam flasci și nici nu e foarte clar, în toată această tărășenie, cine e Ulise de fapt și unde o fi Itaca lui, la urma urmei. În plus, dacă aceștia sunt doar zorii, putem fi chiar sincer îngrijorați pentru că Odiseea ne relatează zece ani de extraordinare peripeții ale lui Ulise și ale tovarășilor lui, după alți zece ani de război troian. Ce vor de fapt americanii să ne transmită? Ca să nu ne mai amintim și de calul troian...
Momentan, domnul Sarkozy pare să fi dispărut. Am putea chiar crede că l-a luat harmattanul, vântul cald și uscat al deșertului. Până la urmă, și asta e straniu: teoretic, există un consens internațional de a ataca Libia, dar, altminteri, fiecare protagonist își face operațiunea lui, cu o denumire separată, ghiduș aleasă. Astfel, după cum ziceam, operațiunea americană se numește Zorii Odiseei, dar operațiunea franceză este intitulată Harmattan. Prudenți, de la bun început, nemții și-au luat jucăriile și-au plecat acasă. Pesemne, nu le-or fi plăcut denumirile.
Valul mesajelor profetice își continuă derularea, de această dată, se pare, cu variante ale catrenelor lui Nostradamus, adaptate pentru urechea și inima arabă. Adică, versiuni care clamează o certă victorie islamică.
Iar vineri, sinistră farsă de 1 aprilie făcută de istorie însăși, după obișnuita rugăciune de la moschee, la chemarea unui cleric musulman în acest caz, o mulțime furioasă atacă sediul ONU din Mazar-i-Sharif, Afganistan, cu scopul de a-i forța pe reprezentanții misiunii să ceară judecarea și condamnarea pastorului Terry Jones, în legătură cu arderea Coranului. După unele informații, sediul ONU de la Mazar-i-Sharif era, în momentul atacului, complet nepăzit. Mulțimea își pierde cumpătul - dacă îl avea - și asasinează 7 membri ai personalului, 12, după alte surse, 14, după altele. Dintre europeni, victimele provin din Norvegia, Suedia și România. Norvegia și Suedia, țările Nobelului, au trupe în Afganistan și participă la operațiunile militare din Libia. În atacul de vineri din Afganistan, a fost ucisă și prima femeie pilot militar a Norvegiei. Cât despre victima de origine română, Filaret Moțco era locțiitorul șefului biroului ONU de la Mazar-i-Sharif. Două dintre victime ar fi fost decapitate, printre care și cetățeanul român. După unele surse. După altele, n-ar fi fost decapitat nimeni, ci toate victimele ar fi fost împușcate. Filaret Moțco, Dumnezeu să-l odihnească, a avut o pregătire de excepție și o biografie internațională de mare anvergură. Dar, strict în acest context, pentru mine, rămân frapante și derutante două aspecte: primul, se pare că era un foarte bun cunoscător al limbii ruse și avea o înaltă pregătire la Moscova, iar al doilea, finalul sinistru, prin decapitare - dacă așa s-a produs, sper din toată inima că nu! - aplicat destul de frecvent soldaților și ofițerilor ruși din Cecenia, zonă în care, printre altele, Filaret Moțco a activat. Să fi fost considerat, în zonă, rus? Din vremea sovietică, Afganistan a fost și a rămas o zonă extrem de sensibilă în legătură cu prezența rușilor. Chiar și din aceste neconcordanțe, din aceste crâmpeie de informații, din toate aceste bulversante semne de întrebare, se constată că suntem, de fapt, într-o formă, destul de halucinantă, de război. Sau suntem aduși în situația să credem asta și să reacționăm ca atare. Par să nu mai funcționeze decât forme destul de rudimentare de dezinformare și de propagandă. Astfel, în acest moment, s-ar spune că e limpede doar faptul că tragedia de la Mazar-i-Sharif este unul dintre cele mai atroce incidente împotriva reprezentanților ONU.
Vestea cumplitei tragedii de la Mazar-i-Sharif îl face pe pastorul Terry Jones să se declare devastat, dar, în același timp, împăcat și mulțumit de dovada - din punctul său de vedere, a fost doar o dovadă, nicidecum o consecință a gestului său de a arde Coranul - că a avut dreptate și că trebuie luate măsuri neîntârziate împotriva islamului. Pe sistemul, quod erat demonstrandum! Așa și e, un fel de Nostradamus, demonstrat de demonstranți.
În același context, apare și Gaddafi care, la rândul său, cere ca ONU să își asume tot ceea ce se întâmplă și să preia cu adevărat controlul situației. Folosește aceiași termeni pe care i-a folosit și Vladimir Putin și cere oprirea medievalilor și-a cruciaților. Dacă nu, ne asigură Muammar Gaddafi, în scurtă vreme, va începe un groaznic război între creștini și musulmani.
Nu e totul cam ciudat și cam încâlcit? Un încâlcit ghem de minciuni, titlul unui film recent. Nu pare un soi de război prin procură? Dar între cine și cine? Nu par toate aceste evenimente cumva forțate și, în același timp, conectate? Și, mai ales, conectabile? Nu par ele să contribuie la realizarea aceluiași scenariu? Ev Mediu, cruciade, arderea Coranului, mulțimi care reacționează furibund la apeluri de linșaj religios și politic etc. De fiecare dată, de două săptămâni încoace, Organizația Națiunilor Unite este invocată stăruitor și i se cer implicarea și intervenția. Prin atacul de vineri, este chiar silită să reacționeze. Cumva. Ce se dorește de fapt? Se dorește o sporire a eficacității ONU? Se dorește o pulverizare a autorității ei? Se vrea o reformare a structurii ONU? Ori a Consiliului de Securitate? De multă vreme, este adevărat, sunt contestate actuala structură ONU și, mai ales, componența Consiliului de Securitate, precum și modul său de funcționare. Din varii motive și de către cele mai neașteptate țări. Motivul de bază este acela că actuala Organizație a Națiunilor Unite reflectă starea lumii în urma celor două conflagrații mondiale, dar nu mai este compatibilă cu situația planetară concret existentă în acest moment. Se împing, deci, lucrurile și pentru o reformulare, o redefinire a ONU? A Consiliului de Securitate?
Sau este vorba despre încercarea repetată, exasperantă a unor cercuri mondiale de a declanșa un alt război devastator, de această dată religios și, în această eventualitate, ONU poate că ar trebui să fie altceva decât a fost până acum, poate că ar trebui să joace alte cărți decât a făcut-o până în prezent? De aproape 20 de ani, de când a apărut lucrarea lui Samuel Huntington, ”Încleștarea civilizațiilor”, ni se tot repetă că al treilea război mondial va fi religios sau nu va fi deloc. Asta pentru a-l aduce și pe Malraux în discuție, fie și doar parafrazându-l, dacă tot am intrat în secolul XXI, la care el făcea referire. Prin urmare, domnul Huntington ne-a spus că e musai ca religiile și civilizațiile generate de ele să se ia la bătaie, Iugoslavia ne-a și arătat concret cum se face asta, tot Iugoslavia ne-a arătat și cum se desface asta, profețiile, reale sau nu, dar, oricum, modificate abil și prompt după necesități, ne îndeamnă să credem asta, holograme apocaliptice ne îndeamnă și ele să credem tot asta. Totul pare făcut să ne convingă și să ne determine să intrăm odată în jocul de-a Odiseea, de-a Antichitatea, de-a Evul Mediu, de-a cruciada etc. Numai că noi, în supraviețuirea noastră abulică, părem, mai degrabă, cititori eterni și fideli ai lui Francis Fukuyama - ce seamănă numele lui Fukuyama cu Fukushima! - și-ai textului său, ”Sfârșitul istoriei”. Adevărul e că decât așa o istorie...
Momentan, domnul Sarkozy pare să fi dispărut. Am putea chiar crede că l-a luat harmattanul, vântul cald și uscat al deșertului. Până la urmă, și asta e straniu: teoretic, există un consens internațional de a ataca Libia, dar, altminteri, fiecare protagonist își face operațiunea lui, cu o denumire separată, ghiduș aleasă. Astfel, după cum ziceam, operațiunea americană se numește Zorii Odiseei, dar operațiunea franceză este intitulată Harmattan. Prudenți, de la bun început, nemții și-au luat jucăriile și-au plecat acasă. Pesemne, nu le-or fi plăcut denumirile.
Valul mesajelor profetice își continuă derularea, de această dată, se pare, cu variante ale catrenelor lui Nostradamus, adaptate pentru urechea și inima arabă. Adică, versiuni care clamează o certă victorie islamică.
Iar vineri, sinistră farsă de 1 aprilie făcută de istorie însăși, după obișnuita rugăciune de la moschee, la chemarea unui cleric musulman în acest caz, o mulțime furioasă atacă sediul ONU din Mazar-i-Sharif, Afganistan, cu scopul de a-i forța pe reprezentanții misiunii să ceară judecarea și condamnarea pastorului Terry Jones, în legătură cu arderea Coranului. După unele informații, sediul ONU de la Mazar-i-Sharif era, în momentul atacului, complet nepăzit. Mulțimea își pierde cumpătul - dacă îl avea - și asasinează 7 membri ai personalului, 12, după alte surse, 14, după altele. Dintre europeni, victimele provin din Norvegia, Suedia și România. Norvegia și Suedia, țările Nobelului, au trupe în Afganistan și participă la operațiunile militare din Libia. În atacul de vineri din Afganistan, a fost ucisă și prima femeie pilot militar a Norvegiei. Cât despre victima de origine română, Filaret Moțco era locțiitorul șefului biroului ONU de la Mazar-i-Sharif. Două dintre victime ar fi fost decapitate, printre care și cetățeanul român. După unele surse. După altele, n-ar fi fost decapitat nimeni, ci toate victimele ar fi fost împușcate. Filaret Moțco, Dumnezeu să-l odihnească, a avut o pregătire de excepție și o biografie internațională de mare anvergură. Dar, strict în acest context, pentru mine, rămân frapante și derutante două aspecte: primul, se pare că era un foarte bun cunoscător al limbii ruse și avea o înaltă pregătire la Moscova, iar al doilea, finalul sinistru, prin decapitare - dacă așa s-a produs, sper din toată inima că nu! - aplicat destul de frecvent soldaților și ofițerilor ruși din Cecenia, zonă în care, printre altele, Filaret Moțco a activat. Să fi fost considerat, în zonă, rus? Din vremea sovietică, Afganistan a fost și a rămas o zonă extrem de sensibilă în legătură cu prezența rușilor. Chiar și din aceste neconcordanțe, din aceste crâmpeie de informații, din toate aceste bulversante semne de întrebare, se constată că suntem, de fapt, într-o formă, destul de halucinantă, de război. Sau suntem aduși în situația să credem asta și să reacționăm ca atare. Par să nu mai funcționeze decât forme destul de rudimentare de dezinformare și de propagandă. Astfel, în acest moment, s-ar spune că e limpede doar faptul că tragedia de la Mazar-i-Sharif este unul dintre cele mai atroce incidente împotriva reprezentanților ONU.
Vestea cumplitei tragedii de la Mazar-i-Sharif îl face pe pastorul Terry Jones să se declare devastat, dar, în același timp, împăcat și mulțumit de dovada - din punctul său de vedere, a fost doar o dovadă, nicidecum o consecință a gestului său de a arde Coranul - că a avut dreptate și că trebuie luate măsuri neîntârziate împotriva islamului. Pe sistemul, quod erat demonstrandum! Așa și e, un fel de Nostradamus, demonstrat de demonstranți.
În același context, apare și Gaddafi care, la rândul său, cere ca ONU să își asume tot ceea ce se întâmplă și să preia cu adevărat controlul situației. Folosește aceiași termeni pe care i-a folosit și Vladimir Putin și cere oprirea medievalilor și-a cruciaților. Dacă nu, ne asigură Muammar Gaddafi, în scurtă vreme, va începe un groaznic război între creștini și musulmani.
Nu e totul cam ciudat și cam încâlcit? Un încâlcit ghem de minciuni, titlul unui film recent. Nu pare un soi de război prin procură? Dar între cine și cine? Nu par toate aceste evenimente cumva forțate și, în același timp, conectate? Și, mai ales, conectabile? Nu par ele să contribuie la realizarea aceluiași scenariu? Ev Mediu, cruciade, arderea Coranului, mulțimi care reacționează furibund la apeluri de linșaj religios și politic etc. De fiecare dată, de două săptămâni încoace, Organizația Națiunilor Unite este invocată stăruitor și i se cer implicarea și intervenția. Prin atacul de vineri, este chiar silită să reacționeze. Cumva. Ce se dorește de fapt? Se dorește o sporire a eficacității ONU? Se dorește o pulverizare a autorității ei? Se vrea o reformare a structurii ONU? Ori a Consiliului de Securitate? De multă vreme, este adevărat, sunt contestate actuala structură ONU și, mai ales, componența Consiliului de Securitate, precum și modul său de funcționare. Din varii motive și de către cele mai neașteptate țări. Motivul de bază este acela că actuala Organizație a Națiunilor Unite reflectă starea lumii în urma celor două conflagrații mondiale, dar nu mai este compatibilă cu situația planetară concret existentă în acest moment. Se împing, deci, lucrurile și pentru o reformulare, o redefinire a ONU? A Consiliului de Securitate?
Sau este vorba despre încercarea repetată, exasperantă a unor cercuri mondiale de a declanșa un alt război devastator, de această dată religios și, în această eventualitate, ONU poate că ar trebui să fie altceva decât a fost până acum, poate că ar trebui să joace alte cărți decât a făcut-o până în prezent? De aproape 20 de ani, de când a apărut lucrarea lui Samuel Huntington, ”Încleștarea civilizațiilor”, ni se tot repetă că al treilea război mondial va fi religios sau nu va fi deloc. Asta pentru a-l aduce și pe Malraux în discuție, fie și doar parafrazându-l, dacă tot am intrat în secolul XXI, la care el făcea referire. Prin urmare, domnul Huntington ne-a spus că e musai ca religiile și civilizațiile generate de ele să se ia la bătaie, Iugoslavia ne-a și arătat concret cum se face asta, tot Iugoslavia ne-a arătat și cum se desface asta, profețiile, reale sau nu, dar, oricum, modificate abil și prompt după necesități, ne îndeamnă să credem asta, holograme apocaliptice ne îndeamnă și ele să credem tot asta. Totul pare făcut să ne convingă și să ne determine să intrăm odată în jocul de-a Odiseea, de-a Antichitatea, de-a Evul Mediu, de-a cruciada etc. Numai că noi, în supraviețuirea noastră abulică, părem, mai degrabă, cititori eterni și fideli ai lui Francis Fukuyama - ce seamănă numele lui Fukuyama cu Fukushima! - și-ai textului său, ”Sfârșitul istoriei”. Adevărul e că decât așa o istorie...
