( 9 ) Suedia - Pocher la copcă

În acești ani de când mă aflu în Suedia, teoria profesorului și cercetătorului elvețian Daniele Ganser în legătură cu armatele secrete ale NATO mi-a tot revenit insistent în minte. Chiar să vreau și nu pot face abstracție de ea. Realitatea însăși o evocă repetat, obstinat, redundant chiar. Pentru cei care nu știu deloc despre ce este vorba: nu cu mulți ani în urmă, tânărul profesor Daniele Ganser a creat senzație prin cartea sa despre acești strigoi ai Războiului Rece, armatele secrete ale NATO, structurate minuțios și complex, timp de decenii întregi, în mai toate țările occidentale, inclusiv în țări neutre cum ar fi Elveția și Suedia. Voiam să mai amân o vreme abordarea acestui subiect, dar, cred că a venit momentul ca el să fie comentat iarăși, măcar în treacăt. Repet, realitatea insistă agasant. Prin urmare, îl includ în serialul meu. Nu zăbovesc asupra detaliilor tehnice. Informațiile și datele necesare pot fi găsite pe net. După cum am precizat, cartea se referă la diverse armate secrete ale NATO, din diverse țări occidentale. Eu, plecând de la teoria lui Daniele Ganser, am să mă refer strict la Suedia, țara neutralității absolute și a echidistanței nemaivăzute, mai bine zis, nevăzute.
E nostim - dacă poate fi utilizat acest cuvânt în legătură cu un subiect atât de grav - că informațiile vin pe filieră elvețiană. Urmăresc de câțiva ani  rivalitatea celor două țări și nu încetez să fiu uimită de aspectele imprevizibile pe care aceasta le îmbracă, ambele părți etalând, în acest sens, o neutralitate cam acidă. Comicul este sporit și de faptul că numele celor două țări, Elveția și Suedia, sunt deseori confundate în multe părți ale lumii. Și, cireașa pe tort, ca să nu spun chiar bomboana pe colivă, în suedeză, cuvântul helvete înseamnă iad. Așa că, acestea fiind zise, mi se pare aproape firesc faptul că un profesor elvețian a demonstrat - sau a demontat - un aspect destul de important al misterului Suediei moderne. Străpungând persona, persona și nu persoana, cum s-ar repezi unii să ”corecteze”, adică masca sau măștile asumate de un individ, ori, prin extrapolare, de un popor, după cum ne-au învățat latinii și nu numai. La ”nu numai”, intră și regizorul Ingmar Bergman. Dar, astfel de trimiteri, mă tem, încep să fie doar pentru cei care au trăit în timpul Războiului Rece, un lux al acestuia fiind Cinemateca. Nu singurul, de altfel, ci, într-o duioasă coabitare elevată, însoțit permanent de celălalt lux, Biblioteca. Dar să nu ne rătăcim pe un drum complicat și periculos...
Astfel, după cum reiese clar și argumentat din cartea profesorului elvețian, în mod secret, NATO, împreună cu CIA și cu serviciile secrete britanice, a organizat ample armate, nedeclarate oficial, care au angrenat, se pare, mase mari de civili, o adevărată rețea, foarte bine articulată. Aceasta pare să fi fost completată de o altă structură, atent și competent alcătuită și ea, a unor importante depozite de armament și muniție, la fel de secrete și la fel de nedeclarate. Teoria lui Daniele Ganser este bazată pe rapoarte parlamentare și guvernamentale, atâtea câte s-au putut face și câte s-au dat publicității, precum și pe documente și pe depoziții oficiale. Se pare că, în decursul Războiului Rece, au existat oameni importanți în Vest care, pentru conservarea acestui secret, au făcut chiar închisoare. Ulterior, la rândul lor, au fost șocați, revoltați chiar, de spontaneitatea și de rapiditatea cu care, după 1990, misterul sacrosanct a fost pulverizat. Cel puțin, în unele țări. În cele două decenii care au trecut, toate națiunile implicate au încercat să afle adevărul. Unele, mai entuziast, altele, mai poticnit. Unele au reușit să afle destul de mult, altele nu. După cum am precizat deja, au fost derulate câteva anchete parlamentare și guvernamentale. Greu de finalizat, din moment ce, atenție, nimeni nu știa oficial nimic despre toate aceste structuri! Greu de finalizat, dar și greu de crezut în inocența autorităților, din moment ce începeau să apară dovezi și chiar martori. Greu de finalizat, greu de crezut, dar și greu de spart o asemenea determinare formidabilă a negării oficiale. Până la urmă, totuși, unele țări occidentale au permis câte o anchetă, mai amplă sau mai firavă. În cazul în care aceste anchete au reușit să demonstreze, fapt important, că respectivele armate secrete n-au adus prejudicii nici siguranței naționale, nici celei internaționale, ori în cazul în care, pur și simplu, s-a dorit doar o încheiere elegantă a afacerii, s-au făcut niște rapoarte finale, oarecum mulțumitoare, și totul a fost clasat. Binele - e drept, cam anemic și cam dubios - a triumfat! În alte țări occidentale însă, tăcerea deplină pare că a învins deplin. Suedia face parte din acest grup silențios. Poate că e de analizat și de învățat: țara aceasta nu suferă de sfințenie, ci de sfinxenie. Când împrejurările o cer, toți suedezii tac ermetic. Până la noi ordine. Clare. Repet, e de analizat și de învățat.
Care era, totuși, scopul înființării acestor armate secrete? Americanii nu aveau încredere deplină în partenerii occidentali. NATO li se părea o structură insuficientă și vulnerabilă. În rândul populației occidentale, exista un important număr de simpatizanți comuniști. Există și astăzi. De asemenea, existau partide, celule, nuclee comuniste. Există și astăzi. Americanii simțeau nevoia să-și suplimenteze contingentele cu un număr cât mai mare de occidentali prieteni, devotați, siguri. Miza era importantă: apărarea împotriva unei eventuale invazii sovietice care ar fi putut fi susținută entuziast și din interiorul Occidentului. Dar, dacă sunt adevărate alegațiile profesorului elvețian - și, se pare, ele sunt întrucât au fost confirmate - în unele țări vestice, aceste armate secrete au făcut mult mai mult decât doar să pregătească populația împotriva unei posibile invazii sovietice și, prin extensie, comuniste în general. Ci, folosind strategia tensiunii și tehnica steagurilor false - așa erau denumite modalitățile de luptă - ele ar fi finanțat, pregătit, săvârșit chiar operațiuni teroriste în exact inima țărilor lor, trecând responsabilitatea respectivelor acte în seama propriilor cetățeni care făceau parte din facțiunile comuniste, cu scopul clar al demonizării lor și al doctrinei pe care o serveau. Acest aspect sinistru al activității armatelor secrete organizate de NATO, CIA și serviciile de spionaj britanice, desigur, depășea cu mult ideea de bază a unei mai bune apărări în fața terorii roșii. Apărarea se transforma, astfel, ea însăși, în teroare. Dacă așa au stat lucrurile, aceste armate au propagat germenii războiului în rândul propriilor populații și-au perpetuat, la nivel de generații, o ură destul de vie și, până la urmă, și destul de irațională și de otova. Înțelegem, nu-nțelegem, n-are importanță, lovim! Avem dreptate, n-avem dreptate, nu contează, lovim! Un soi de ură isterică și isteric generalizată. Cu atât mai hidos-nostimă, cu cât comunismul a fost inventat în Occident și impus cu mari eforturi, prin toate mijloacele, inclusiv războaie mondiale și revoluții, în Est. Ba chiar, aș susține, fără să greșesc prea mult, atent și harnic menținut în Est. Noi, ca estici, - mă rog, unii dintre noi măcar - știm însă prea bine asta, nu mai insist.
Dar de unde tot acest rafinament belicos al gândirii și toată această delicatețe adrenalinică a manierelor? Din faptul că armatele secrete NATO au fost pregătite exclusiv după criteriile americane din timpul Războiului Rece, fără a ține cont de nuanțele europene, iar criteriile respective cereau anihilarea oricărei mișcări comuniste indiferent de sorgintea și de orientarea ei. O idee atât de delicios bolșevică în fond! Metaforizând absolut, bătălia se dădea oarecum între Tătucul McCarthy și urmașii versus Tătucul Stalin și urmașii. E drept, în toată lumea occidentală, existau și unele dileme, confuzii, amnezii, erori, zăpăceli. Ele persistă încă. Asta e, nimic nu e perfect și, de multe ori, occidentalii se arată a fi, în diverse privințe, doar niște copii. Astfel, despre Marx, se credea că este unul dintre frații Marx, Engels era suspectat de atitudini religioase retrograde, numele desprins parcă din calendarul bisericesc fiind o dovadă elocventă, iar Lenin fusese trecut pios în rândul intelectualilor de forță. Che Guevara - aici, lucrurile sunt unanim clare - a fost și-a rămas, de decenii întregi, răsfățatul tinerilor occidentali. N-am să uit hilaritatea devastatoare care m-a cuprins, în anul de grație 2002, în fața vitrinei unui magazin din orașul austriac Linz. Magazinul era situat exact între casa în care copilărise Adolf Hitler și școala în care el învățase. În vitrină, erau expuse echipamente militare NATO. Pe tricouri, era imprimat portretul lui Che Guevara. Combinația era fabuloasă! Occidentul, transformat din melting-pot, în melting-compot!
Revenind... În privința lui Mao, mai existau anumite neclarități: unii erau convinși de calitățile sale de revoluționar al culturii, pumnul strâns transmitea limpede acest mesaj, alții îl socoteau doar un oarecare jucător de ping-pong. Deși tunica și șapca lui nu lăsau pe nimeni indiferent, creând mode înfiorate. Nu în ultimul rând, stimulând căutări economice mai mult decât febrile, până în ziua de azi. Cât despre Kim-Ir-Sen, acesta, prin celebra sa doctrină Ciuce - nu râdeți, așa se chema! - somase imperialismul american, pe un ton politicos, dar lipsit de orice ambiguitate, să-și ia mâinile de pe problema coreeană - nu râdeți c-așa zicea! - succesul său fiind incontestabil până în prezent, după cum se și vede. Nu mai comentez nimic despre Pol Pot întrucât e dincolo de cuvinte și, pe cât posibil, nici nu vreau să am oribile coșmaruri. Și lista poate continua. Și chiar continuă, ba chiar, în mintea unora, începe și se încheie cu Nicolae Ceaușescu prezentat, în mod bizar, de către americani și de către occidentali ca un fel de guru absolut al comunismului absolut. Cu siguranță, o teorie falsă, prostească și extrem de nocivă, foarte convenabilă însă pentru dezvinovățirea tuturor celor care au îngropat România și continuă să o facă. Ajung să cred că, în ceea ce ne privește și nu numai,  americanii și occidentalii studiază, în afara propriei maculaturi, doar materialele de propagandă livrate de Moscova. Nu m-am trezit vorbind acușica, după cum s-ar grăbi unii să declare. Am mai scris și pe acest blog: încă din mai 1990, personal, am afirmat faptul că sovieticii și americanii s-au înțeles asupra evenimentelor din decembrie 1989, din România, inclusiv, asupra asasinării cuplului Ceaușescu. Cele scrise de mine atunci au fost publicate și există încă. Dar, judecând după modul în care au fost alcătuite armatele secrete NATO și după efectele unui anumit tip de îndoctrinare în rândul populației occidentale, pentru americani și nu numai, obsesia de bază pare să fi fost doar cum să fie salvată Europa de amenințarea europenilor înșiși, jocul fiind continuat, sub alte justificări, în zilele noastre, și în cadrul UE, românii rămânând victimele acestui tip de abordare. Atunci, dar și acum, nu s-a găsit altă inițiativă mai fericită decât divizarea locuitorilor Europei și radicalizarea lor. Divide et impera! Concept european, e adevărat... A nu se înțelege faptul că ard de amor după valorile sovietice. Am spus deja limpede că nu. Dar, măcar în cazul lor, știm destul de precis cum stăm. Cu americanii și cu occidentalii, se vede treaba, surprizele nu s-au terminat încă.

Acum, să dezbatem nițel rolul Suediei în acest tablou schizoid și schizofrenizant... Distinsa țară scandinavă face parte din grupul țărilor cu armate secrete NATO suspectate de unii a fi fost active chiar și în cadrul morbidului balet al terorismului. Nu s-a dovedit, dar s-a bănuit. Într-o atare situație, ar fi vorba despre o multiplă trădare a statutului de țară neutră. Dacă unele armate secrete similare aveau nume, de pildă, Gladio, în Italia, Absalon, în Danemarca, în Suedia, secretul era atât de secret încât nici nume nu avea. Și nu pentru că nu era, ci pentru că era, dar se ascundea! Nu e singura în această situație, mai sunt și alte armate secrete al căror nume nu a putut fi aflat. Inițial, Suedia a tăcut mâlc. Ulterior - deja previzibil - a negat vehement. Apoi, cu foarte multă greutate, prin vocea unor oficiali militari, a admis că ar fi avut o astfel de structură pe teritoriul ei. N-a acceptat derularea nici măcar a unei singure anchete oficiale, respingând complet ideea vreunei legături posibile între respectiva structură militară și CIA ori serviciile secrete britanice.  Amnezia suedeză părea atât de totală încât americanii - la rândul lor, în legătură cu acest subiect, nici ei nu prea aveau chef să recunoască nimic și nici nu prea recunosc, de altfel, complet, nici până în ziua de azi -  iritați, s-au văzut chiar obligați să intervină oficial și să le amintească nordicilor gradul lor de implicare în această rețea. Pe sistemul, noi nu recunoaștem nimic, ne declarăm imaculați și, ca să demonstrăm asta, îi pârâm pe toți ceilalți și îi băgăm nu spun în ce întrucât sunt o persoană educată. O atitudine atât de delicios bolșevică în fond! Suedia, fată jucată pe la multe hore, știa ea de ce tăcea și, ulterior, nega. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Ca și în celelalte țări occidentale, temându-se de eventualele consecințe nefaste, din proprie inițiativă, pentru a se pune, poate, la adăpost, au început să iasă la iveală și să depună mărturie suedezii care au fost recrutați și pregătiți în cadrul armatei secrete a NATO, ba chiar și consternatele lor familii. Acestea, abia acum, aflau că, ani de zile, fuseseră duse în minunate excursii și concedii cu caracter sportiv și de socializare, menite, de fapt, să camufleze întâlniri și pregătiri militare despre care nu aveau habar. Ba chiar, precum în filmele considerate prea pe gustul puștilor, membrii familiilor respective, practic, se cunoșteau cu adevărat abia în aceste circumstanțe, după ani întregi de minciună. Pentru că mulți dintre cei implicați fuseseră la pregătire chiar și în străinătate, cu pașapoarte falsificate, fără ca nimeni să știe ceva despre soarta ori despre preocupările lor. Ba chiar, în Suedia - tocmai în Suedia! - recrutarea civililor potriviți a fost făcută, atent și calificat, cu deplina complicitate a serviciului secret național. Acesta, la sugestiile membrilor cu vechime din cadrul respectivei armate secrete, după tehnicile clasice, verifica și filtra exigent candidații. Numai după ce poliția secretă dădea undă verde - cred că, acum,  e mai mult decât dovedit faptul că, într-adevăr, nimeni nu știa nimic la nivel oficial! - candidații cu pricina erau informați discret de către vechii membri ai rețelei. În cazul în care acceptau implicarea în respectiva structură, erau livrați direct competentelor servicii secrete americane și britanice pentru pregătiri minuțioase. În acest stadiu, după declarațiile unora, se pare, mai intrau în scenă și specialiștii canadieni. Uneori, aceste antrenamente erau atât de sofisticate, detaliate și chiar dure încât candidații înșiși se întrebau dacă nu cumva este o exagerare. E drept că, în acele timpuri, câteodată, sovieticii mai intrau, agale, cu submarinele prin apele teritoriale suedeze. Dar chiar și așa! Să pregătești, în secret, un număr mare de civili și să nu recunoști nici în ziua de azi!... Oricum, aparent, suedezii au fost bine antrenați și bine motivați întrucât au fost capabili să păstreze secretul atâta vreme. Dacă nu-i dădeau în gât americanii și ceilalți occidentali, nu în ultimul rând, elvețienii, n-ar fi mărturisit, probabil, niciodată. În afara acuzațiilor de înființare, pregătire și sponsorizare a unor facțiuni teroriste, acuzații nedemonstrate, e drept, dar lansate și încă neelucidate, o altă  umbră teribilă care a planat și, se pare, planează încă asupra armatei secrete organizată de NATO pe teritoriul suedez este aceea a asasinării fostului lor premier, Olof Palme. După cum se știe, crima a rămas și fără explicație, și fără criminal. Prin urmare, un fertil teritoriu al tuturor speculațiilor posibile. Conform unor teorii acreditate de presă, există suspiciunea că exact această armată secretă l-ar fi ucis pe Olof Palme pentru ca să-i zădărnicească intențiile de a elimina arsenalul nuclear din Suedia și chiar din întreaga Scandinavie. Profesorul elvețian menționează această supoziție, dar, în lipsa unor dovezi clare, se și delimitează de ea.

De ce toate acestea acum? Printre altele, pentru că, pe acest blog, am mai scris materiale despre apetitul militar al Suediei și despre capabilitatea ei militară. A se citi, de exemplu, articolele Organizația caritabilă ”Vânători fără frontiere” și Viața împușcă filmul. Să fii o țară neutră, să tot promovezi pacea și drepturile omului și să ocupi, după propriile declarații, locul 2 în lume, raportat la populație, în privința producerii și vânzării de armament, reprezintă cel puțin o contradicție în termeni. Cele mai multe venituri ale acestei țări pacifiste provin din comerțul morții, iar populația nu pare defel tulburată de sursa esențială a bunăstării sale. Similar, dacă tot a venit vorba, Elveția este și ea burdușită, la propriu, de bani provenind și din acest tip de negoț, fără ca să pară nici ea deloc deranjată, ori, măcar, vreun pic inhibată. Asta, ca să mai facem un pas pe calea adevărului.
Dar nu numai comerțul prosper cu armament al Suediei mă îndeamnă să scriu despre teza profesorului Daniele Ganser. Ci faptul că această teorie nu face decât să completeze, foarte logic, acest original și profund contradictoriu puzzle militaro-pacifist, oferind explicații plauzibile multor manifestări și semne ciudate ale Occidentului în general, dar și ale Suediei în special. Mie îmi place să primesc explicații pentru că îmi place să observ. Și observ mult. Ce observ în acest caz? Observ că lucrarea profesorului elvețian se bazează pe realitate și pe informație și că are temei. Abordată corect și aprofundată, ea furnizează o cheie potrivită să desferece multe taine. Nu pe toate, firește, dar multe. Astfel, ca români, aflați în trecere prin Suedia, dacă ținem cont și de teoria lui Daniele Ganser, vom înțelege o grămadă de lucruri care, altminteri, par inexplicabile sau greu explicabile, cum ar fi: de ce suedezii nu vor să accepte ideea că România e membră UE, de ce suedezii, nu vor să accepte că România e membră NATO, de ce dialogurile cu ei încep și se încheie, chiar și în ziua de azi, doar cu Ceaușescu și cu Vlad Țepeș, de ce suedezii nu vor să-și amintească despre minunatele vacanțe pe care le petreceau, ieftin, până la pomană - concept mult prețuit de ei care sunt avari și lacomi, într-un mod aproape nesimțit, o spun cu toată responsabilitatea - la Marea Neagră, punând întrebări tâmpite cum ar fi dacă aceasta se găsește lângă Iran și, după unele insistențe cu alură oligofrenă, cedând și amintindu-și subit nu numai unde se află ea, Marea Neagră, ba chiar și unele vorbe în limba română pe care le-au deprins în respectivele vacanțe idilice de la Mamaia, de ce suedezilor li se pare extrem de uluitor și de îngrijorător faptul că noi plecăm, dezinvolt, să le explorăm țara - foarte frumoasă de altfel - și ne întreabă șocați și alertați de unde avem informațiile de călătorie, de parcă n-ar ști că există internet, biblioteci, inteligență, școli, ba chiar și cultură generală, de ce suedezii, sub pretextul socializării, au tot felul de reuniuni obligatorii cu scopul clar de-a aduna date nu numai despre propria populație, ci și despre străinii veniți recent, de ce suedezii, sub pretextul sportului și sănătății, umblă și aleargă precum năucii pe toate drumurile - i-am văzut, de exemplu, în calitate de participanți la congresele din alte țări, cum nu se duc să viziteze orașul respectiv, ci, în afara programului obligatoriu, își rezervă timp doar pentru jogging - de ce suedezii susțin tot felul de aberații, atrocități și enormități despre comunitatea română care este foarte mică și, în marea ei majoritate, perfect onorabilă, de ce românii stabiliți aici de mai multă vreme, cooperant, le cântă vioi în strună - e drept, subiectul e mult mai amplu și merită nuanțat și cu un alt prilej - de ce suedezii, pe când inventează tot felul de datorii financiare aproape imaginare ale României către ei, afirmă că ne dau nouă bani, la fel de imaginari, timp în care, atât în detestata Românie, cât și în mult hulita Republică Moldova, se năpustesc să înhațe cât pot de mult, orice și oricât, de ce suedezii  refuză, pe cât posibil, în cazul românilor și-al altor estici, să-și adapteze actualele norme, rutine după cum le denumesc ei, la cerințele europene, încercând, pe șest, să le aplice tot pe cele de dinainte de aderarea acestor țări estice la UE, de ce suedezii încearcă să afle, cu multă inabilitate, ba chiar brutalitate - pregătirea informativă a unora pare să fi fost, totuși, blocant de exagerată - tot felul de detalii legate de țara noastră, de statutul nostru, de proprietățile de acasă, de obișnuințe și de conexiuni, de ce suedezii practică un sistem de filaj extrem de agresiv și de vizibil - e adevărat, cred că e de vină și structura lor umană destul de bolovănoasă - de ce suedezii și-au creat o imagine a demnității și-a onorabilității, imagine pe care mulți dintre ei o contrazic aproape zilnic prin minciună, ipocrizie, înșelătorie și trădare și nu li se pare că ar fi rău, grav sau rușinos etc. Pentru că, în rezumat, boys and girls, în afară de, admit, multe alte cauze și explicații, Războiul Rece nu s-a terminat nicicând. După cum se și vede. Îmbracă noi forme și este completat de noi tipuri de conflagrație. Cei care știu, știu și înțeleg. Cei care nu știu, nu știu și, probabil, nu înțeleg mai nimic. Desigur, fiind convinși că doar ei înțeleg totul.
Ca să duc argumentația până la capăt, ca români trăitori, momentan, în Occident, trebuie să pricepem și faptul că o parte a populației de aici, bine antrenată în acest sens cândva, ne-a privit și continuă să o facă, drept inamici. E o tradiție, e o cutumă, e o consecință a unei severe îndoctrinări. Chestiunea nu trebuie minimalizată și, după părerea mea, nu se va rezolva deloc ușor. Și, oricum, nu cred că, în generația noastră. Mai ales că, după cum demonstrează Daniele Ganser, structurile respective există încă și rămân camuflate. În plus, speculând imperfecțiunile prezentului, continuă să-și difuzeze ideile. Ba chiar - culmea Războiului Rece, aș putea exclama! - din ce în ce mai mult, împreună cu alte structuri și organisme occidentale, și vechile armate secrete ale NATO, rămase oarecum fără obiectul muncii, dar, aparent, conservând o ură combativă intactă, își dau, nu o dată mâna, la modul absurd și bizar, cu adevărata lor mare inamică de odinioară, Moscova, împotriva celorlalți estici, românii fiind, în acest sens, candidați favoriți. De multe ori, suedezii procedează identic. Frecvent, am strania impresie că NATO a uitat să-și informeze și vechii parteneri secreți despre schimbările petrecute în aceste două decenii. Mai mult, deseori, am ciudata senzație că Rusia face parte din NATO și că n-am fost anunțați noi.
Avem un handicap serios și acesta pare să contribuie plenar la transformarea noastră în victime sigure. A și făcut-o deja. Handicapul nostru este acela că, în calitate de români - mă refer, acum, doar la noi -în vremea comunismului, eram învățați să-i iubim, să-i apreciem, să-i imităm pe occidentali. Să tânjim după lumea lor. Încă o țeapă! Pentru că, la nivelul omului de rând chiar, se pare, ei au fost învățați să ne urască și să lupte împotriva noastră. Le vedem în fiecare zi prejudecățile și faptul că ne detestă, justificat sau nu, iar, vechilor uri, li se adaugă neîncetat altele noi. De multe ori, absurde, năroade chiar. Mă tem că fractura adâncă pe care Occidentul, în integralitatea sa, în urma Războaielor Mondiale și a Războiului Rece, a provocat-o în conștiința propriilor săi cetățeni este ireparabilă. Indiferent care sunt ițele inventării comunismului și știu că sunt multe și complicate, nu e momentul potrivit să le dezbat, repet, causa causarum e în Occident. URSS, întregul bloc comunist, Estul greu încercat de acum, inclusiv bogata și trufașa Moscovă a acestei clipe istorice nu reprezintă, până la urmă, decât megaefectul generat de doctrinele și de conspirațiile occidentale. Că este așa, se observă și din straniile relații, ba de ură, ba de iubire, pe care le are, și astăzi, Moscova, cu întreaga Europă, ba chiar, uneori, și cu America însăși.
De ce mă bântuie pe mine teoria lui Daniele Ganser? Pentru că, alături de altele, îmi demonstrează, echilibrat și argumentat, de ce o parte a occidentalilor, implicit, o parte a suedezilor, ne urăște, mă urăște. La modul absolut și spontan. Și de ce atitudinea aceasta se va prelungi. Pentru că, alături de alte elemente, armatele secrete ale NATO și sechelele lor fac și ele parte din uriașul angrenaj care, în prezent, înseamnă NATO, UE, spațiul Schengen etc. Încerc să-mi imaginez: o duminică oarecare din vremea Războiului Rece, un grup de suedezi obișnuiți se antrenează frenetic, sub acoperirea unei excursii sportive, cum să se apere de groaznici invadatori români, un grup de români obișnuiți, mănâncă niște mici, beau niște bere și dansează pe muzica formației ABBA, cu ferma convingere că aceasta este emisă direct din Paradis.  Cât timp pierdut, câtă energie risipită, câte convingeri spulberate, câte iluzii destrămate, câte vieți irosite! Un gând mă amuză totuși: anagramarea cuvântului Suedia este asediu. Ca români, poate că ar trebui să considerăm acest fapt drept un avertisment subtil. Personal, așa îl socotesc... 

Fredrikstad, Norvegia, 5-6 mai 2011 c

Fredrikstad, Norvegia, 5-6 mai 2011 b

Fredrikstad, Norvegia, 5-6 mai 2011 a

Ce ne ascunde Norvegia?

Dacă ne ascunde ceva. Unii susțin că da. De câțiva ani încoace, apar tot felul de știri și relatări în legătură cu felurite megaoperațiuni misterioase și hiperpregătiri tenebroase care s-ar desfășura în Norvegia. Unele dintre acestea par să aibă o bază cât se poate de concretă, temele evocate de ele fiind considerate cât se poate de legitime și de necesare. Așa, de pildă, au fost materialele despre înființarea băncii mondiale de semințe, amplasată, relativ recent, în Norvegia. Concretă, legitimă și necesară. Aceasta, alături de alte două bănci similare existente, după informațiile mele, în Oceanul Înghețat și în Anglia, ar încerca să conserve ”memoria” agricolă a Terrei. Mai precis, ce-a mai rămas din ea. Alte articole însă par să combine, seducător, realitatea și ficțiunea. În această secțiune, se amestecă halucinant tuneluri, grote, galerii, buncăre, politicieni norvegieni cuprinși de remușcări abrupte și de regrete teribile, care scriu, plângând, stranii misive unei omeniri damnate și inconștiente, cristale inteligente și amețitor de vorbărețe, depozite militare abovetopsecret, armate imperturbabile de crânceni androizi manevrând trenuri subterane ultrasofisticate, extratereștri, intratereștri, tereștri puri, impuri, semipuri, elite oribil egoiste care nu visează decât propria salvare și supraviețuire, arce care nu mai amintesc de Noe decât prin numele preluat reverențios, jurăminte dure și inflexibile de păstrare a tăcerii și a secretelor etc. Informațiile se găsesc pe net, pot fi accesate încă.
Dar, totuși, pentru neinițiați, care ar fi povestea de fapt? Cum - deja este o banalitate plictisitoare - în 2012, se sfârșește lumea așa cum o știm noi, Norvegia ar fi unul dintre locurile esențiale de pe această planetă care au fost pregătite în detalii maxime, depășind imaginația, imaginația curentă cel puțin, pentru salvarea elitelor și pentru conservarea patrimoniului omenirii. În fine, atât cât se poate și atât cât merită. Aici, intră și semințele pomenite. Un politician norvegian under cover ar fi semnalat printr-o scrisoare considerată de unii ca profund autentică faptul că, în urma unui cataclism care va avea loc în viitorul apropiat - Nibiru, al doilea Soare, a doua Lună, plecarea unor planete, venirea altora, invazia extraterestră, ciocnirea cu o cometă, căderea unui meteorit sau, după părerea unora mai pragmatici, haosul dezlănțuit de un nou război mondial sau / și de instalarea forțată a Noii Ordini Mondiale - elitele lumii se vor salva în Norvegia. E o posibilitate. Alții, mai informați, sugerează și alte locuri de pe planetă. Și ce vor face, mă rog frumos, elitele în Norvegia? Se vor ascunde ermetic în tuneluri și în buncăre inexpugnabile - așa este natural structurată Scandinavia - unde se vor plimba toată ziua cu trenulețe extraordinare și se vor conversa cu androizi schizoizi și cu bizare cristale inteligente. Despre ce? Desigur, despre bunul mers al distrugerii Terrei și, mai ales, a supărătoarei omeniri care a infestat-o. Timp în care vor fi apărate permanent de armate menite să ucidă pe oricine și orice le-ar amenința. Ascunse, elitele vor roade nesățios toate proviziile adunate și, la nevoie, toate semințele conservate. Dacă așa e planul, sper sincer mai întâi să nu apuce să intre în subterane. Dacă, totuși, apucă, sper să nu apuce să consume prea mult, sper să le stea proviziile și semințele  în gât. Dacă nu le stau, atunci, sper să nu le ajungă și să se devoreze între ele - savuroasă imagine, la cât sunt de talentate în acest sens elitele terestre, indiferent cine le alcătuiește! - și, în final, să moară în chinuri groaznice cauzate, nu în ultimul rând, de foame și de sete. Ah, și să nu uit: firește, în grote, respectivele elite vor păzi precum zmeii, balaurii, dragonii și șerpii - în acest punct al discuției, David Icke ar interveni pertinent spunând că elitele terestre asta și sunt de fapt - grămezile de aur și toate celelalte bogății al lumii, urmând ca, dacă nu mor în modul descris anterior, să moară în nesfârșite lupte pentru putere și înavuțire. Până la urmă, dacă așa stau lucrurile, ar fi chiar natural: oamenii au mai stat prin peșteri, iar, de omorât, n-au încetat niciodată să o facă, e un adevărat modus vivendi înscris în ADN. Exagerez nițel, nu foarte mult, pentru a comprima povestea anului 2012 și a celorlați ani minunați care îi vor urma. Poveste, exasperant de banalizată deja de atâtea cărți și, mai ales, de atâtea filme de profil.
De ce aduc subiectul în discuție totuși? Pentru că, în ultima vreme, unele informații din zona norvegiană mi-au atras atenția. Nu numai banca de semințe. Deși, chiar și ea. Deoarece, până vine sau nu vine sfârșitul lumii, observăm că se dorește cu asiduitate o masivă înfometare a populației planetei. Nu știu în ce măsură foametea care ni se tot impune pe zi ce trece, prin scumpiri, prin lipsuri, prin ciudate îmbolnăviri ale animalelor, ale plantelor și, desigur, ale oamenilor este una cu adevărat condiționată de realitatea stringentă. Mai mult ca sigur nu. Ca o paranteză, totuși: în pofida climei extreme, Norvegia, că despre ea e vorba acum, în multe zone ale sale, practică o agricultură intensivă. Aviz nouă care ne distrugem frenetic, alături de toate celelalte ale noastre, și potențialul agricol. Oare așa trebuie? Pesemne. Pe-semne. Dar, mai aflu și că Norvegia este lider mondial în privința chirurgiei care întrebuințează roboți. Practic, după propriile statistici, 80 la sută dintre operațiile care au loc în clinicile norvegiene sunt făcute deja cu ajutorul roboților. Clinicile norvegiene sunt ultraperformante, excepțional dotate și... foarte numeroase. Și în continuă creștere. Foarte frumos și foarte bine, dar, totuși, Norvegia are o populație oficial minusculă. Care ar fi, până la urmă, standardul spre care se tinde aici? Omu' și spitalu'? Deși, după unele opinii, este țara cea mai scumpă din lume - o poate avantaja, nu vine și nu rezistă oricine pe teritoriul ei - totuși, în mod paradoxal, a dezvoltat condiții pentru un adevărat turism medical, în regim privat, e drept, însă promovând o chirurgie la prețuri rezonabile. În plus, iarăși oarecum paradoxal, deși își dorește să fie un club select al celor bogați, a dezvoltat și rețeaua de zboruri low-cost, utilă, printre altele, pentru exact același turism medical. Prin comparație, Suedia, care nu stă deloc rău din punct de vedere sanitar, este, momentan, clar depășită de performanțele sistemului norvegian, visul de bază al medicilor suedezi fiind acela să lucreze temporar ( nu intru în detalii de ce ) în țara vecină. Și ce e misterios în toate acestea? Dincolo de aceste contradicții, dublate și de zvonurile și poveștile de genul celor expuse pe scurt mai sus, misterios ar putea fi faptul că, de exemplu, un oraș norvegian absolut modest atât ca număr al locuitorilor, aproximativ 70 000, cât și ca aspect, anexez niște poze relevante cred eu, Fredrikstad pe numele său, deși are un spital elegant, funcțional, bine dotat, construiește, subit, un altul - va fi gata în curând se pare - ale cărui dimensiuni vor fi echivalentul a 18 stadioane de fotbal! Așa cum citiți, așa cum rostiți! Iată un topic provocator. După cum se poate vedea și din fotografii, este un oraș agreabil, curat, civilizat, liniștit, dar absolut obișnuit și, după tipicul nordic, în armonie cu natura. Cu tot turismul medical pe care l-am pomenit, aparent, nu există nici un argument logic pentru investiții d-astea, de dimensiuni americano-sovietice. Doar dacă, de exemplu, conform speculațiilor prezentate deja, în subteran, nu se află și altceva. Eventual, și altcineva. Sau, măcar, într-un viitor apropiat. N-aș subestima deloc, dar deloc, importanța subteranelor scandinave. S-a văzut și din operațiunea WikiLeaks ce înseamnă un buncăr scandinav, suedez în acest caz. Sau, doar dacă, aș lua în calcul și acest aspect, populația norvegiană este alta decât cea declarată. Adică, mai mare, mult mai mare. În pofida îmbătrânirii și depopulării populației, investițiile masive pe care le fac toate țările nordice în anumite domenii, practic, obligă la folosirea logicii și a imaginației. Mai precis, îl obligă pe observatorul atent să-și pună și să pună întrebarea de ce. Adăugând rapid și întrebările pentru cine și pentru ce. Ca o paranteză, am avut același gând și același sentiment, în intervalul de timp petrecut în Elveția - am stat o oarecare vreme și acolo - în fața repetării următorului tablou incitant: la orele de vârf, mulți, foarte mulți oameni, nejustificat de mulți oameni, mergând umăr la umăr, pe stradă,  înghesuiți aproape, într-o țară cu o populație oficial tot relativ mică. Revenind... Doar dacă - fiind vorba de gigantice spitale de suprafață - ca urmare a unor mari schimbări la nivel planetar, din diferite motive, mai precis, din cauza a diferite crize și conflicte, mulți oameni nu vor fi relocați într-o țară ca Norvegia. Mă rog, putem fi oricât de creativi și de jucăuși. Deoarece, dacă punem cap la cap toate poveștile despre banca de semințe, tuneluri, grote, peșteri, prețuri imense care generează colici și angoase, orașe aproape umile dublate de spitale SF robotizate și de anvergura, din punctul de vedere al capacității, celor din New York și dacă mai condimentăm sosul și cu inexplicabila spirală apărută recent pe cerul norvegian, ori cu OZN-ul care a blocat activitatea aeroportului din Oslo, atunci chiar că ne putem întreba cu un oarecare temei dacă Norvegia știe ceva ce noi nu știm. Nu pot să declar că e ceva putred în Norvegia, întrucât faimoasa replică privea Danemarca și aceasta  este, momentan,  intens ocupată și preocupată de eventualele controale de graniță pe care ar dori să le efectueze harnic și responsabil. Deși castraveții ucigași s-ar potrivi cu vorbele Marelui Will. Chiar așa! Că veni vorba de vorba din Hamlet! În ultimii ani, nu avem cam multă acțiune și cam multă reacțiune în atât de discretele țări nordice? Nu vi se pare? Am mai discutat, vom mai discuta...
Pentru a încheia, vă las să priviți câteva fotografii ale orașului Fredrikstad și să vă întrebați, dacă doriți, cui folosește o asemenea investiție colosală. Și, la urma urmei, dacă norvegienii își doresc astfel de construcții, de ce oare  ele trebuie să fie tocmai medicale? Să aibă oare legătură și cu faptul că unele state - printre care și noi - își distrug deliberat, consecvent și complet sistemul medical?  Iar dacă norvegienii își doresc să fie monumentali, de ce, atunci,  nu schimbă întregul lor stil arhitectonic tradiționalo-șindrilos? În fine, dacă Norvegia se pregătește pentru ceva epocal, dacă știe ceva special, să ne zică și nouă, să nu murim proști. Dar, asta e, să ne resemnăm, nu ne va zice și, probabil, vom muri proști. Bine că măcar am apucat să vedem spirala!...