Organizația caritabilă ”Senatori fără frontiere”

Senatorii americani John McCain și Joe Lieberman au fost într-un turneu în Orientul Mijlociu, după terminarea ( ?! ) crizei din Egipt și Tunisia. La întoarcere, au lansat o propunere către administrația Obama și anume aceea de a lua în calcul posibilitatea unei neîntârziate intervenții militare în Libia. Nu-i un zvon, e oficial. Lumea bună reflectează asupra acestei propuneri entuziaste. Motivele ar fi următoarele: masacrarea a peste 1000 de oameni, genocid, mercenari, teroriști, gherilă urbană, gherilă de deșert, gherilă în deșert, gherilă de petrol, gherilă de cămilă, încăpățânarea dictatorului devenit cert criminal psihopat, Moș Gherilă etc.

Firește, un masacru nu poate fi comentat. Doamne ferește! Nu poate fi decât deplâns. Chiar plâns. Dar știu și eu dacă e complet real?! Când vedem ce se întâmplă acum în Libia, ca români, nu putem decât să ne înfiorăm de groază. Pe de-o parte, din cauza tragediei poporului libian, pe de altă parte, din cauza tulburătoarelor similitudini cu evenimentele petrecute la noi, în decembrie 1989. Dacă ne mai amintim, la noi, erau 60 000 de morți, așa, la prima numărătoare, din primele ore ale revoltei. Aceasta a fost una din principalele minciuni pentru care Nicoale Ceaușescu și Elena Ceaușescu au fost împușcați.

Ce mai propun cei doi distinși senatori? Explicit, ei propun susținerea activiștilor anti-Gaddafi întru formarea unui executiv de tranziție și, extrem de important, sprijinirea rebelilor cu arme. Sprijinirea! Ca de la camarad, la camarad! Carevasăzică, nu avem doar Organizația caritabilă ”Vânători fără frontiere”, despre care-am scris deja pe acest blog,  avem, iacătă, și Organizația caritabilă ”Senatori fără frontiere”! În materialul intitulat Organizația caritabilă ”Vânători fără frontiere”, povesteam cum suedezi responsabili și înarmați până în dinți au încercat, în această iarnă, să-i salveze pe tunisienii ocupați cu propria revoltă de crâncenii mistreți ( ?! ). În materialul pe care îl scriu acum, încerc să vă sensibilizez vizavi de preocuparea americanilor responsabili în a-i salva pe libieni de ei înșiși. Asta e. Trăim într-o lume cu oameni responsabili, cărora le pasă, domnule!

Senzația că-mi retrăiesc tinerețea îmi dă vertij. Cu greață. În mai 1990, am publicat, în revista Zig-Zag, un articol despre posibila fuzionare dintre CIA și KGB, la București, în decembrie 1989. Am fost prima - sau printre primii - care a publicat informația că, pe când românii erau în stradă, americanii și sovieticii negoCIAu, la modul cinic, posibilitatea intervenției militare în România, cu toate detaliile ei. Aproape obscene. Vertijul și greața nu provin sigur de la acest gest făcut de mine în presa de atunci. Ci, de la faptul că, în fiecare zi a existenței mele, mi se demonstrează cu asupra de măsură că nu mai există nici o limită. Dacă o fi existat vreodată. Cât despre frontiere... Să nu fim ridicoli!

Știrea în sine mă face să mă întreb cu oroare:  dacă se afirmă pe față că rebelii libieni  trebuie susținuți cu arme americane și dacă e adevărat că sunt deja peste 1000 de morți, atunci uciderea lor s-a făcut de către cine exact? Și cu ce arme exact? Și în ce mod exact? Și pentru ce exact? În România, nu aflăm răspunsul la aceste întrebări de 21 de ani. Până acum, ne-am prins doar pentru ce. Se vede în traiul zilnic, mai precis, în coșmarul favorit al celor mai mulți dintre români. Și de acasă, și din diasporă.

În cazul Libiei, un lucru pare cert: nu știm câți morți are sigur - dacă are! - pe conștiință Gaddafi. Dar, dacă se va da curs pacifistei propuneri a celor doi senatori americani și dacă rebelii vor primi arme, atunci, cel puțin o parte din morții rezultați ulterior vor fi sigur morții lui McCain și ai lui Lieberman. Să le fie conștiința ușoară! Pot să-i revendice liniștiți, pot chiar să-i omologheze. Sau să-i cuprindă într-un pliant ori spot publicitar, pentru promovarea revoluției continue ca mod de viață, plus a armamentului necesar atingerii acestui nobil țel. Nu în ultimul rând, și pentru promovarea unei alte organizații, din ce în ce mai necesară, cu astfel de senatori și cu astfel de propuneri, respectiv Organizația caritabilă ”Morga fără frontiere”.

La Vest de Schengen și nu numai

Am spus că lista poate continua. Și chiar continuă. Instantaneu. Mă refer la lista, mă rog, la ciotul de listă, cum ar formula Wikipedia, pe care l-am demarat în ”From Schengen, with Hate!”. Lista respectivă poate continua și cu nume grele afirmate și dincolo de spațiul Schengen. Dar care, firește, îl pot influența și chiar îl influențează. Chiar zilele acestea, când suntem triști și respinși de fratele Schengen, tocmai a fost ales primar al orașului Chicago, Rahm Israel Emanuel. Fost șef de cabinet al actualului președinte american Barack Obama. Fost consilier al fostului președinte american Bill Clinton. În opinia Jurnalului Național, citată de publicația Bucharest Herald, cu un bunic descins din emigrația... moldovenească. Desigur! Welcome to the club! Astfel, mama sa, Marsha Emanuel, născută Smulevitz, ar fi fiica unui emigrant moldovean, Herman  Smulivitz, cunoscut ca fost boxer și lider sindical. Sună bine? Sună. Da, dar doar acolo. Doar la ei. Aceleași întrebări continuă să nu ne lase să dormim pe pernele noastre estice și neaderate la Schengen: de ce oare nu le folosește, iată, nici românilor, nici moldovenilor, niciodată, nimeni și nimic?! De ce nu ne iubește nimeni?! De ce nu ne ajută nimeni?! De ce nimeni nu ne cunoaște?! De ce, niciodată, noi nu cunoaștem pe nimeni?! De ce, niciodată, nu profităm?! De ce, niciodată, carevasăzică noi n-avem pile?! Nici în Europa, nici în Schengen, nici în SUA, nici în URSS?!... De ce-avem mereu contrapile? Și în Europa, și în Schengen, și în SUA, și în URSS?! Să sperăm că, în viitorul apropiat, vom avea mai mult noroc în privința Chinei. Propun să nu zăbovim și, în acest sens, să consultăm, grabnic, I-Ching-ul. De asemenea, sper, în ignoranța mea, că prietenii chinezi n-au motive să ne poarte pică nici măcar pentru vreo victorie nesăbuită pe care, în trecutul nostru comun, am fi repurtat-o vreodată - ce gând periculos! - în delirul nostru megaloman, la ping-pong, de pildă.  Dacă îi pierdem și pe ei, chiar că nu ne mai rămâne nimeni! După cum observăm, din multe puncte de vedere, în zilele noastre, nici cu Marea Neagră, nu prea mai știm cum stăm.

Și, tot în continuarea ideilor exprimate în materialul sus-menționat, a mai sosit, prompt, încă o confirmare: după cum relatează presa, deja, statele europene riverane la Marea Mediterană au cerut ca o parte însemnată din fondurile care erau destinate unor state ex-sovietice să meargă spre ajutorarea celor din Africa și din Orientul Mijlociu, inflamate de revolte. Astfel, este dat deja ca aproape sigur faptul că, printr-un ricoșeu pervers, Republica Moldova va rata ajutoarele financiare promise și care erau menite să o transforme într-o poveste de succes. Nu intru în detalii tehnice, știrea circulă în presă și le conține. Doar n-o să fie deranjată Rusia chiar în ceea ce consideră ea că e bârlogul ei de drept! Ar fi și culmea! Prin urmare, din păcate, în cazul Republicii Moldova, povestea fetei frumoase, fără zestre și, după cum ziceam, fără pile pare a continua. Cât despre România și Bulgaria, Schengen-Club nici măcar nu mai aduce vorba despre accesul la oarece fonduri europene. E de la sine înțeles. Noi, oricum, nu cerem, membrii săi, oricum, nu ne dau. Asta da, poveste de succes!  Vedeți, avem totuși această permanentă consolare: nu suntem singuri. Nici pe bulgari, nu-i iubește nimeni.

Să n-o lungim: noi, categoric, avem păcatele noastre și trebuie să ne facem, rapid, corect, ferm și demn, ordine în ogradă. Dar și ograda Schengen e destul de dubioasă. În mod evident, și dacă ne tundem regulamentar, și dacă ne prezentăm cu unghiuțele tăiate și cu batistuțele curate, și dacă suntem de acord să aderăm pe bucăți sau în bucăți, și dac-ar fi și s-ar povesti, și-n Schengen, acum, probabil, ei tot nu ne-ar primi. În afară de cine știe ce sfântă și urgentă necesitate! A lor. Pur și simplu, pentru că sunt alte priorități, alte taine măiestrite și alte cuvinte încrucișate. Ale lor, ale ălora din Schengen, ale ălora de la Vest de Schengen și ale ălora de la Est de noi. Extrem de dure și de grave și care n-au legătură cu foaia noastră de parcurs, ci, e limpede, cu foaia lor. Dar, desigur, ei nu pot recunoaște asta. Și-apoi, oculții sunt, prin natura lor, ermetici. Iar zgârcenia, lăcomia, lipsa oricărui scrupul, neonorarea angajamentelor și multe altele așijderea, după cum istoria generos ne învață, sunt prerogative imperiale. Iar tot acest joc lung și complicat de-a aderarea unora și altora la UE, NATO, Schengen etc ne-a învățat pe toți un singur lucru, tăios ca lama de secure: de ce să dai, orice, oricât de puțin, cuiva, de la care, oricând, oricum, poți lua totul, dar absolut totul, gratis?!

Cu speranța unui viitor mai luminos și-a unui Schengen mai mărinimos, semnez eu, clăcașul cel sfios!

Reuniunea anuală a Grupului Bilderberg, 3-6 iunie 2010, Sitges, Spania d

Reuniunea anuală a Grupului Bilderberg, 3-6 iunie 2010, Sitges, Spania c

Reuniunea anuală a Grupului Bilderberg, 3-6 iunie 2010, Sitges, Spania b

Reuniunea anuală a Grupului Bilderberg, 3-6 iunie 2010, Sitges, Spania a

From Schengen, with Hate!

Anul trecut, au fost două reuniuni misterioase. Prima a fost întâlnirea anuală a Grupului Bilderberg. Renumitul și, în același timp, ocultul Grup Bilderberg, oficial - doar oficial! - creația vocalei și exigentei Olande. Întâlnirea a avut loc în perioada 3-6 iunie 2010, în Spania, la Sitges. Gurile rele spun că principala cauză a alegerii locului a fost teama de căderea euro, criza spaniolă putând să fie, în acest sens, un fel de gripă spaniolă totală. Ba chiar, general fatală. Cea de-a doua s-a petrecut în intervalul 15-17 octombrie 2010. Comisia Trilaterală, căreia unii îi spun ”sora mai mică a grupului Bilderberg”, pentru prima dată de la înființarea ei, s-a reunit  la București. Adică, judecând după tot ceea ce ni se întâmplă, am putea considera că, de data asta, ne-au făcut chiar la noi acasă. Din toate punctele de vedere. Ce și-au spus și poate, mai ales, ce nu și-au spus distinșii membri Bilderberg și onorabilii membri trilaterali la aceste întâlniri nu e de nasul nostru. Numai telepatia și, eventual, serul adevărului administrat măcar unora dintre participanți ar putea să ne ajute, pe noi, simpli muritori, să ne facem o idee. Deși, știu și eu dacă ne-ar ajuta?! La ceva?! Oricum, mă gândesc, sigur o temă importantă trebuie să fi fost caritatea.  N-am nici o îndoială. Nu există reuniune majoră pe această planetă, fără ca, la loc de cinste în program, să nu figureze tema carității!

Eee, nu s-a terminat bine întâlnirea Comisiei Trilaterale - ce denumire, un soi de combinație între universurile paralele și cinematografia 3D! - de la București și-a avut loc întâlnirea de la Deauville. Sesizați importanța socializării? Numai împreună putem reuși! Mai degrabă, numai împreună pot reuși. La Deauville, în Normandia - să nu neglijăm faptul că, în chestiunea socializării, și debarcările, mai mari sau mai mici, au meritele lor incontestabile - s-au întâlnit Sarkozy, Merkel și Medvedev. Știți care. Chiar ei. După toate aflatele și neaflatele de la București, țup, la Deauville! Pare că era imperativ - are legătură cu imperiile! - să se ”muschetarizeze”,  împreună și numaidecât. De ce? Tăvălugul planetar se vede deja cu ochiul liber as we speak. Crize și revoluții, iarna dictatorilor, primăvara proletarilor, exodul eliberaților, arestarea tuturor nearestaților etc. Interesante personaje! Cele trei, desigur. Și, de fapt, dacă ne gândim bine, toate de-ale noastre, estice! Vă surprinde? Să nu vă surprindă. Și nu numai ele. Mai sunt și alte personaje din Est care se pretind din Vest, conduc Vestul, nenorocind Estul. Cel puțin, partea aia de Est care e între Vest și Rusia. V-am zăpăcit? Să explic atunci. Am un defect grav: nu pot nici să învăț, nici să-i învăț pe alții, dacă nu folosesc exemple. Deci...
La origine, domnul Sarkozy provine din emigrația maghiară, tatăl său, mai precis. Familia sa a părăsit Ungaria de frica Armatei Roșii care i-a confiscat toate bunurile. Totuși, domnul Sarkozy nu e supărat pe ruși. Îi iubește, sunt prietenii săi. Și dacă întrebați, și dacă nu-ntrebați, orice ungur vă va spune că domnul Sarkozy are un nume tradițional țigănesc. Fapt confirmat și de liderul etniei rrome din Austria, pe care-l cheamă la fel. Hm. Straniu. Domnul Sarkozy pare să aibă alergie la țigani. După cum se știe, e într-o ceartă aprigă, și cu românii, și cu țiganii, exact pentru problemele legate de această etnie. Doamna Merkel, deși născută în Hamburg, provine din fosta RDG. Conform WikiLeaks, americanii îi spun Teflon. Oameni răi. Conform altor surse de pe net, KGB-ul o consideră o amică intimă și-o dezmiardă Anita. Oameni tandri. Chiar așa, cum oare i s-o fi adresat, la Deauville, domnul Medvedev?  Care, de fapt, este încă tovarășul Medvedev. Oricum, mai mult ca sigur, i s-a adresat în limba rusă întrucât, e știut, doamna Merkel o vorbește cursiv. Doar acestea, insist, doar acestea fiind spuse și parcă nu mai e atât de șocantă schimbarea de atitudine, în special a Franței, marea și tradiționala noastră protectoare și prietenă. Și, până la urmă, nici morocănoșenia germană nu mai e nici ea atât de uimitoare. Și încă n-am terminat. Spre o mai bună pricepere a fenomenului, în completare, am putea sa adăugăm și alte nume, direct sau indirect, conectate cu cei tocmai menționați. Fără pretenția unui pomelnic exhaustiv. Nicidecum. De exemplu, cea de-a doua soție a domnului Sarkozy, Cecilia Ciganer-Albeniz... Tatăl ei provine din Bălți, Basarabia, fiind considerat, în principiu, evreu ruso-român. Doamna Cecilia Ciganer-Albeniz, luând în considerare exact numele de Ciganer, îl bănuia a fi țigan. Ulterior, s-a rămas, totuși, la varianta originii evreiești. Sau domnul Horst Köhler... Domnul Horst Köhler, fost președinte al Germaniei, care, subit, a demisionat anul trecut, dintr-un moft suspect, surprinzând pe toată lumea, provine dintr-o familie germană care a trăit 150 de ani în Basarabia, lângă ”aceleași” Bălți. Părinții săi, cetățeni români la acea dată, care, după propriile sale declarații, vorbeau cursiv românește, s-au refugiat din calea sovieticilor, ca urmare a efectelor Pactului Ribbentrop-Molotov, mai întâi, în România. Ulterior, au ajuns în Polonia unde s-a și născut domnul Horst Köhler. Chiar, de ce-o fi trebuit, totuși, să demisioneze fix în 2010? Din câte se știe, la întâlnirea de la Deauville, inter alia, s-a discutat și situația Republicii Moldova, cu nelipsitul ei pandant, chestiunea transnistreană. Mai precis, rușii au fost rugați cu toată precauția, delicatețea și deferența, ca de obicei, să se retragă din Transnistria și ei au promis că se vor gândi. Mult, adânc și, mai ales, îndelungat. O fi oare vreo legătură? Or fi niscaiva sensibilități? Or fi orgolii? Sau o fi doar o simplă coincidență. Pentru cine întreabă, e doar o coincidență, pentru cine cumpără...

Carevasăzică, într-o zi de octombrie a anului de grație 2010 - captivant an! - mușchii celor trei mușchetari esto-vestici sus-menționați - știu, e de la muschetă, nu de la mușchi, dar, în cazul lor, se potrivește mănușă! - s-au încordat, la unison, pentru a pune bazele unei alianțe, Parteneriatul de la Deauville. Nu mai intru în detalii de mușchi țigănesc, pregătit în tigaie de teflon și râvnit de un urs pofticios și nesățios că nu-i elegant. Deh, noblesse oblige! Normandia, deci! Acolo unde, cu niște decenii în urmă, a avut loc debarcarea aliaților! Care s-au înghesuit pe plajele Normandiei ca să nu apuce rușii să intre singuri în Berlin. Și credeați că vă zăpăcesc eu cu teoriile mele! Stalin viu a intrat atunci doar în Berlin. Și-a rămas. Stalin mort debarcă acum singur de-a dreptul în Normandia. Atât de singur, atât de dezinvolt, atât de suveran că ai strania impresie că te uiți greșit la hartă. Mai precis, ai impresia halucinantă că harta a fost întoarsă pe dos și, prin urmare, nu e vorba despre Franța, Deauville, Normandia, ci despre Ialta, Crimeea. În plus, din ceea ce se poate observa, Stalin mort pare mai viu decât Stalin viu.

La începutul anilor '90, rememorez, toate delegațiile occidentale care contau, vizitând România, aproape fără excepție, aveau o marotă pe care o tot rosteau clar și apăsat în cadrul conferințelor de presă: să nu lezăm URSS. Noi. Și nici ei. După o scurtă vreme, URSS a încetat să existe. Atunci, ni s-a transmis să nu supărăm CSI. Să nu anexăm Moldova. N-o anexăm. Să mergem pe vârfuri, să vorbim în șoaptă, în general, să nu vrem nimic. Extrem de important: să nu tulburăm armonia creată de Pactul Ribbentrop-Molotov. Pe care nu-l recunoaște nimeni, niciodată. Mai ales când victimele cer să li se facă dreptate. Să nu ne vrem tezaurul furat de ruși înapoi. Să nu vrem baze NATO. Mai târziu, în această ultimă chestiune, occidentalii, capricioși și fanteziști cum îi știm, s-au răzgândit. Ulterior, a fost și-a rămas musai să nu irităm Rusia. Ideea asta persistă, într-o încercare de a ne bloca mentalul colectiv. Timp în care, iată, ce se întâmplă la Deauville. E pe față! Americanii sunt trimiși înapoi acasă exact de unde au debarcat, în 1944, în Europa. De către cine? De către ruși. Evident, se dorește egalizarea mai multor scoruri, nu mai intru în detalii.  Același concept al unui deplin prieteșug cu Rusia o fi fost destul de clar exprimat și în cadrul celorlalte două reuniuni pomenite, Bilderberg și Trilaterala, doar că, acolo, fiind mai mulți, ursul rusesc se mai pierdea în aglomerație. Se mai estompa în poza de grup. Chiar, ce limbă s-o fi folosit în cadrul lucrărilor? Interesant de știut întrucât observ că arborii genealogici ai unora și altora dintre cei aflați la conducerea lumii sunt, de multe ori, surprinzători, chiar șocanți. Dar nu-i nimic nou sub soare. Așa a cam fost mereu. Se poate demonstra.

Însă staliniada nu se desfășoară doar la Deauville.  E vizibilă la tot pasul dacă umbli prin Europa zilelor noastre: peste tot, vesele și vaste comunități rusești, ucrainene, uzbehe, kazahe etc de-ai spune că vizele n-au existat niciodată nici măcar în calitate de vagă intenție. Cât despre Schengen, cu care tocmai ne privim tăios în ochi, un neavizat ar putea crede că nici nu s-a inventat încă! De altfel, nu cu mulți ani în urmă, în 2005 mai exact, un fost ministru de externe german, popularul  Joschka Fischer, a fost silit să demisioneze exact din această cauză, intitulată Afacerea Vizelor Germane pentru Ucraina. Ce se întâmplase? Se prinseseră chiar și nemții de prezența masivă și nejustificată a milioane de locuitori din fostul spațiu URSS, preponderent via consulatul german din Kiev, după cum s-a și dovedit. Mai mult ca sigur - rezultă și din cele enumerate în acest material - și în Germania, era și este activă tot clauza aia a nelezării... Amuzant e că și familia domnului Joschka Fischer, la origine, provine tot din emigrația maghiară că d-aia este alintat Joschka. Și familia sa, de data aceasta de etnici germani, ca și familia domnului Sarkozy, a fugit tot din Ungaria și tot de frica rușilor. Dar, după cum prea bine se vede, nici el nu-i detestă pe ruși. Veselul și vioiul domn Joschka Fischer, născut e drept în Germania, nu și-a terminat niciodată școala. Asta, e adevărat, n-are legătură cu rușii. Neșcolirea nu l-a împiedicat, ba, pesemne, chiar l-a ajutat să facă extraordinara carieră pe care a făcut-o. Și asta poate avea de-a face cu rușii și nu numai întrucât, după propriile-i mărturisiri, linia sa politică, ideologică și culturală a trecut, în tinerețe, preponderent pe la Lenin, Marx și chiar Mao. Și pe la facțiunile militare de extremă-stânga. Cu consecințe dovedit violente. Și cam atât. Ei, dar asta a fost în tinerețe! În plus, din când în când, l-a mai citit, totuși, și pe Hegel. Ah, și să nu uit... Domnul Joschka Fischer mai are și un vis-concept intitulat ”Un miliard de europeni, de la Vancouver, la Vladivostok”. Ei, acu' e clar!
Ce să mai spunem despre domnul Gerhard Schröder, predecesorul doamnei Merkel?! Pe cand domnul Joschka Fischer era ministru de externe, domnul Schröder era, prin urmare, cancelar. Și destinul domnului Schröder, într-un mod tragic, trece tot prin Est. Tatăl său a fost ucis pe teritoriul României după ce noi, la 23 August 1944, am rupt acordul cu nemții. Curios, dar nici domnul Schröder nu e supărat pe ruși. Are chiar și doi copii adoptați de la Sankt-Petersburg. E supărat însă pe tatăl său pentru că a luptat de partea Germaniei naziste. Cât despre români, nu ne-a mărturisit, nu știm nimic precis. Sperăm că ne-a iertat. Eh, păi cum e, în zilele noastre, doamna Merkel cu tovarășul Medvedev, așa era, în zilele sale, și domnul Schröder cu tovarășul Putin! Și mai e. Și, desigur, cu tovarășul gaz rusesc. Și mai e. Pentru că domnul Schröder este conducătorul companiei Nord Stream, cea care aduce gazul rusesc direct în Europa de Vest. Foarte important. Vital chiar. Pentru că, nu-i așa, până la urmă cum i-ar sta unei reuniuni a Clubului Bilderberg, la lumânare? Cum s-ar mai conversa onorabilii săi membri înghețați bocnă, scoțând vălătuci și tropăind în șoșoni? Cum ar suna aplauzele unor mâini în mănuși de lână? Neapărat de lână și nu de blană. Ecologia știe de ce. Cât despre caritate... Nici nu vreau să mă gândesc.

Dacă suni pe la organismele europene, constați abundența accentului slav. Mulți ochi albaștri oblici îți palatalizează suav direct în urechi. Acel ”Alio” inconfundabil... Ai senzația curioasă că și Franța, Germania, Anglia, Italia etc, fiecare în parte, au câte o Moldovă în care, asemenea limbii române, franceza, germana, engleza, italiana etc sunt vorbite cu accent rusesc. Inevitabil, îți pui întrebări. Dacă intri prin birourile teritoriale ale multor parlamentari europeni, observi prezența seducătoare și misterioasă a unor șefe de cabinet și secretare de import, marca Balșoi Teater plus Gazprom, plus conductele petroliere gen Drujba. E cert, pentru mine cel puțin, că Războiul Rece n-a fost decât un delir colectiv. Bine că ne-a trecut.

În vara anului 2010 - șturlubatic an! - o știre suedeză mi-a atras atenția. Pare minoră dar nu cred că e: cică se finalizaseră deja negocierile pentru aducerea  a unor zeci de familii de ruși într-un sat cam depopulat din Suedia. S-a făcut reclamă chiar și la televiziunea rusă. Candidează peste 700 de persoane. Cei aleși ar trebui să se mute până la sfârșitul anului 2011. Fără probleme, fără fițe, fără foaie de parcurs, fără condiții suplimentare. Satul se numește Sorsele. După știința mea, se pronunță Surșele. Având în vedere pronunția numelui cred că e un mesaj aproape subliminal pentru români, dar și pentru moldoveni. Și, de ce nu, pe cale de consecință, și pentru intrarea sau neintrarea noastră în Schengen. Că despre asta e vorba. Uite cum intră, fără probleme, rușii, de pildă, și nu intrăm noi.

Dacă te preumbli prin Europa - era cândva la modă un documentar Șocanta Asie, lasă că nici Europa nu se lasă, vine puternic din urmă! -  vezi milioane de asiatici și africani. Mulți, ajunși cu barca. Iată, alte debarcări, alte vremuri, alte popoare, alt țel, același continent însă! Ai deodată strania senzație că maurii n-au fost alungați niciodată, că, la căderea sa, Constantinopolelui i-au ținut companie Parisul, Londra, Berlinul, Roma etc, că Asediul Vienei a avut un cu totul alt deznodământ și că, pe scurt, ai fost mințit la școală. Și-n general, tot timpul. Nici nu mai spun cât cheltuiește Suedia, mama tuturor refugiaților, pentru întreținerea imigranților. Taxele uriașe plătite din salarii merg și în această zonă fără  a i se cere vreun acord, măcar de principiu, impozitatului. Ei, dar, la urma urmei, o fi știind ea, Suedia, de ce, nu?!...

Acum, reuniunea Bilderberg, întâlnirea Comisiei Trilaterale și Parteneriatul de la Deauville, precum și alte întâlniri și parteneriate, au legătură sigură cu toate marile schimbări pe care le vedem. Dar și cu mărunta noastră neadmitere în Schengen. N-o să facem acum pe neștiutorii. Probabil, printre altele, a fost stabilit, în detaliu, scenariul actualelor revolte din lumea musulmană. Probabil, a fost luată în calcul eventualitatea unei penurii de petrol și gaz, ori a unei scumpiri masive. Aici, intră în scenă Rusia și rezolvă. Mai scump, poate, mai capricios, mai șantajist eventual, dar rezolvă. Situația însă poate scăpa de sub control și emigranții morți de foame din țările musulmane făcute pilaf - ar vrea ei, dar nu-i decât așa, o figură de stil - erup și intră în Europa prin toate granițele posibile. Ce s-ar întâmpla dacă se mai enervează și niște milioane de chinezi sătui - ce ironie! - de orezul făcut din plastic, de ouăle sintetice și de alte delicatese d-astea? Ce s-ar întâmpla cu UE? Ce s-ar întâmpla cu Schengenul? România și Bulgaria sunt deci, printre altele, necesare ca zone-tampon. Și gri, și tampon, e deja o alăturare de termeni supărătoare! Cât despre rolul pe care ar trebui să-l joace ele, eu, în locul Bulgariei, aș fi mai îngrijorată! ”Granița româno-turcă” mi-ar da profund de gândit. Ce mesaj subtil o fi vrut să transmită UE? Ei, și-am ajuns și la graniță... Că despre asta e vorba în Schengen, nu?! Despre granițe. Bun, am înțeles că trebuie să ne securizăm frontierele că întrucât, în Schengen, nu intră așa, oricine, ca vodă-n lobodă! OK! Problema e să ni le securizăm de ce? Pentru ce? Pentru cine? Contra cui? Asiaticii, africanii, rușii, ucrainenii, uzbehii, kazahii etc ș.a.m.d. au intrat demult, după cum tocmai am arătat. Mai trebuie să-și aducă doar rudele și prietenii. Câți au mai rămas pe-acasă. Cât despre asta, pentru unii, chestiunea e lesne, rapid și eficient rezolvată via plajele de la Mediterana, pentru alții, via Parteneriatul de la Deauville, de exemplu. Ah, ar mai fi un detaliu, e drept. Tehnic, după părerea unora. El a ieșit la iveală chiar zilele acestea. Există un proiect de acordare a unor puteri sporite unei autorități europene care să se ocupe - doar ea! - de securizarea granițelor. Corect! Ziceți așa! E ca în cazul norului de cenușă vulcanică din Islanda! Atunci, ne trebuia subit autoritatea europeană aviatică. Dorința de consolidare și de împuternicire a unei autorități europene care să gestioneze granițele UE mi se pare complet justificată. Iar eficiența ei, perfect demonstrată tocmai de toate aceste milioane de oameni, despre care am tot vorbit, din diverse colțuri ale lumii, care n-ar trebui să se găsească în Europa. Care, conform tuturor legilor în vigoare, ar fi trebuit să fi rămas dincolo de frontierele europene. Și să nu uităm încă un fapt: în toți acești ani, prin desființarea atâtor granițe, vă dați seama câți oameni calificați în domeniul vamal au rămas fără lucru? Pe praful ăsta? Cu toate prafurile astea? De altfel, Schengen-Schengen, dar, pe șestache, au tot reapărut brigăzi mobile care opresc, controlează, verifică, percheziționează în diverse puncte - unde cu gândul nu gândești! - ale spațiului comunitar, oameni, mărfuri, mașini etc. Adică frontierele și chiar, într-un anume fel, vămile mai există încă doar că sunt mobile. În plus, vă dați seama ce impact tele-vizual au avut averile vameșilor și polițiștilor români?! Mamă, ce of, jale, plânset și suspin or fi fost în piepturile vameșilor concediați din diverse țări europene?! Dar și ce satisfacție or fi avut ei văzând valul de arestări! Și, nu în ultimul rând, în bietele lor piepturi concediate, ce renaștere a speranței a unei noi prosperități care se prefigurează!  Acum niște ani, mă amuzam de scandalul iscat de diverși oameni de afaceri din Vest prin șpăguirea politicienilor din țările lor. Ca să obțină autorizații de deschidere, în România, a unor spații comerciale. Atât de profitabil și de dezirabil era. Deși era în Est. Deși era în România. Acum, mă distrează gândul cum o fi început deja, în țările occidentale, sforariada pentru ocuparea posturilor de la granițele României și Bulgariei. I-ar da ei la o parte și pe turci dar e greu. Au antrenament de profil serios și îndelungat în zonă.
Mai e un aspect: suntem în plină președinție europeană a Ungariei. Ne tot asigură de dorința ei fierbinte și de bunele ei intenții ca să aderăm la Schengen. Se poate. M-aș bucura să fie așa. Dar, în general, mă bazez pe ce știu, pe ce văd, pe ce trăiesc. În acest context, un alt gând se înfiripă în mintea mea: doar n-o să li se ia vameșilor din țara vecină și prietenă mâncarea de la gură?! Pe criza asta?! Chiar în timpul președinției europene a Ungariei?! Cine a trecut granița pe la unguri, știe ce vorbesc. Aroganța și disprețul de pe fețele lor sunt greu de egalat. În 2008, deci după aderarea noastră la UE, dacă treceai cu autocarul, prețul era încă de 5-10 euro de persoană. După ce suma era dată și, respectiv, înhățată, poliția maghiară hărțuia autocarele oprindu-le noaptea, în câmp, desfăcând brutal bagajele în mijlocul drumului, fără ca să-i pese cuiva nici de umilirea românilor, nici de eventualele pagube. Cât despre trecerea prin aeroportul din Budapesta, e scârboasă chiar și amintirea scârbei de pe fețele lucrătorilor de acolo. Iar impertinența e criteriu de angajare, cred. Și asta, acum, în prezentul imediat. Cât despre calitatea avioanelor care leagă Bucureștiul de Budapesta și invers, ce să mai vorbim?! Nici nu putem s-o facem întrucât, din cauza zgomotului motoarelor, nu ne auzim. În fine, așa e, aveți dreptate, bine totuși că merg încă.
A nu se înțelege că aprob corupția, evaziunea fiscală, balamucul și bordelul din vămile noastre. Nicidecum. Acolo, trebuia și trebuie să se facă ordine. Doar că, având în vedere trecutul, prezentul și, mă tem, viitorul, am convingerea că neaderarea noastră la Schengen depășește cu mult scandalul vilelor, mașinilor, conturilor, partidelor de sex ale vameșilor și polițiștilor români. Chestiunea e în mod cert cu mult mai amplă, mai complexă și, foarte posibil, cu mult mai gravă. Până la urmă, ce este acest Schengen? Și cine ne primește de fapt în acest miraj? Că una pare și, după cum am arătat fără pretenția că aș fi epuizat subiectul, în mod evident, cu totul alta e. Zilnic, acest concept ne șochează. Această neaderare obstinată și fără temei legal are cumva legătură cu faptul că UE se clatină, euro se clatină, lumea se clatină etc? Și, ca întotdeauna, trebuie să se salveze doar unii? Mai ales că, în acești 21 de ani, țări ca România și Bulgaria au fost - părea greu de crezut, dar uite că se poate! - și lichidate, și înrobite economic. Numai bune deci să fie lăsate, precum cerșetorii, pe la uși. În special, dacă sunt Înalte Porți.

Când să termin poliloghia, mă surprind mai multe știri. Una dintre ele se referă la faptul că, pe fondul revoltelor din lumea arabă, refugiații din Nordul Africii care au ajuns sau vor ajunge pe teritoriul Italiei vor fi deja filtrați de zeci de polițiști europeni, inclusiv, de polițiști români, în cadrul unui program de colaborare europeană pentru securizarea granițelor UE. O alta e că situația catastrofală din Grecia nu răspunde la comenzi și că s-ar putea chiar ea să se ”ceară” afară din zona euro și să revină la drahmă. O altă știre e că Slovacia se gândește deja de bunăvoie dacă n-ar fi oportun să renunțe la euro. O alta e că, în scurtă vreme, va fi lansată o valută mondială credibilă, creată ori desemnată de FMI. Iar noi suntem anunțați pe diferite căi să nu regretăm prea mult neaderarea la Schengen și să nu ne bosumflăm prea tare deoarece s-ar putea să intrăm chiar într-o evaluare politică mai amplă, mai detaliată. Ba chiar s-ar putea să ne pierdem statutul de membru cu drepturi depline în cadrul UE. Ba chiar s-ar putea să pierdem accesul la fondurile europene pe care, oricum, nu le luăm. Ba chiar s-ar putea să nu mai aderăm vreodată la euro care, la rândul său, s-ar putea, oricum, să înceteze să existe foarte curând și nu din vina noastră. Ba chiar s-ar putea, că tot avem datorii externe uriașe pentru a salva economic țări ca Austria, de exemplu, să fim siliți să dăm, să cedăm, să privatizăm tot ce mai avem. Și, după unii, am mai avea. Și nu bagatele. Așa că Schengen este un joc dificil, viclean și chiar periculos. E pentru inițiații din prima ligă, e pentru grei. Se joacă, obligatoriu, împreună cu celelalte două, Bilderberg și Trilaterala. Deja, ne-am făcut o idee întrucât de-abia ne-am delectat cu partidele din 2010, de la Sitges și de la București. Și, firește, să nu uităm Deauville!
P.S. Tocmai s-a anunțat că s-ar putea să aderăm, la spațiul Schengen, pe bucăți. N-am înțeles foarte bine. Pe bucăți, cine, ce, care?  Noi, poporul? Din thriller, aderarea a ajuns horror? Pe bucăți tehnice, adică, suntem în Schengen cu avionul, dar nu și cu autocarul, trenul, mașina, de exemplu? Sau, Doamne ferește, pe bucăți geografice? Sau e mai bine să nici nu mai întrebăm?

Încălzirea globală - Suedia, 18 - 20 februarie, de la -15 grade C, la -28 grade C

Soare cu șoșoni - Suedia, 18 - 20 februarie 2011, de la - 15 grade C, la - 28 grade C

( 4 ) Suedia - Pocher la copcă

Bra mat, bra vin! Nu, n-ați ghicit! N-are legătură cu Bramante. Care Bramante? Marele arhitect și pictor al Renașterii italiene. Mă bucur pentru el. A scăpat cu bine. Dacă venea în Suedia, precis îngheța pe aici. Mai puțin inspirat, Descartes a venit și-a murit de pneumonie. Care Descartes? Filosoful francez pe care îl prețuia mult Regina Cristina a Suediei. Care Regina Cristina? Cea care a abdicat și-a plecat la Roma, în căutarea lui Dumnezeu, a soarelui și-a artelor. E înmormântată în Basilica Sfântul Petru. Care Basilica Sfantul Petru? Capodopera lui Bramante. Acum, doar n-o să întrebați și care Sfânt Petru!

Asta e, trăim într-o lume a conexiunilor. M-am luat cu vorba și-am abandonat serialul de succes. Și e chiar păcat. Dacă nu noi, atunci cine?! Dacă nu acum, atunci când?! Încălzirea globală pare să fie o reușită deplină pe aceste meleaguri. Care încălzire globală? Aia de se vede chiar acum pe geam și pe termometrul de la geam. Ieri noapte, au fost - 28 grade C. Prin părțile astea, nutrim o bucurie sinceră pentru faptul că, se pare, în Norvegia, au fost chiar și - 40 grade C. De ce o bucurie sinceră? Rămâne pe altădată. Prietenia suedezo-norvegiană va fi discutată într-un alt episod. După cum spuneam, trăim într-o lume a conexiunilor. Mă grăbesc să scriu. Ghețurile tind să devină veșnice. Pe alocuri, mormanele de zăpadă au și 4 metri. Fără exagerare. În ritmul în care ninge și îngheață, dacă mai rămâne cineva viu și apt, poate, o să trimită căinii să ne caute la primăvară. Primăvară, ce utopie! Și e greu de crezut că respectivii căței vor avea niscaiva sticluțe cu alcool. Și iată-ne, în spiritul conexiunilor luminate, readuși la debutul acestui text: bra mat, bra vin! În suedeză, această formulare înseamnă literal bună mâncare, bun vin. Este și-o modalitate, prin lăudare, de-a mulțumi pentru o tratație reușită. Mâncarea, v-am avertizat într-un alt episod, este o traumă națională. Cum, dacă mergem din succese în succese, riscă să devină și în România. Mai precis, nu cu multă vreme în urmă, în Suedia, mâncarea nu prea exista. Foametea și sărăcia au fost motivul unui exod a peste un milion de suedezi, la începutul secolului XX, spre America. Da, dar așa au apărut minuni ca Greta Garbo, ca să luăm doar un exemplu. Care Greta Garbo? Cea care a jucat-o pe Regina Cristina. Nu mai insist întrucât sper că ați prins deja ideea-forță, cum se spunea pe vremea comunismului. Vă dați seama ce foame le era suedezilor din moment ce iarna lor poate să țină și 9-10 luni?! Cu drepturi depline. Acum, aici, se redescoperă virtuțile nutritive ale pâinii săracilor, pâinea în compoziția căreia mai mult de jumătate era coajă de copac. În treacăt fie spus, pâinea săracilor e considerată acum o delicatesă și se vinde la prețuri pe care și le permit doar bogații. E promovată și la televizor. Și nu la emisiunile de supraviețuire în condiții extreme. Vă dați seama ce foamete vine dacă bogații se obișnuiesc deja să savureze coaja de copac?! Vă dați seama ce foame le era, până nu demult, suedezilor dacă, atunci când au găsit resursele necesare, au inventat bufetul suedez?! Care bufet suedez? Ăla care-ți permite să mănânci nelimitat și neobservat. Cel puțin, nu foarte strict observat. Oricum, fără ca fiscul să-ți numere dumicații și fără ca să-ți scotocească ficații. Recunosc, eu una apreciez invenția asta, bufetul suedez. A nu se înțelege că nu apreciez fiscul.

Mat / mâncarea este un soi de fetiș care se găsește, la prețuri mari, uneori, foarte mari, în supermarketuri. Piețe, așa cum le cunoaștem noi, n-am văzut încă în Suedia. Or fi. N-am avut plăcerea și onoarea. Se pare că, dacă ești dibaci, poți identifica diverse ferme și, tot pe mulți bani, acolo, poți cumpăra diverse produse. N-am prospectat. În general, lumea, aici, mănâncă de la supermarket. Unele prețuri sunt mai mari ca acasă la noi, uneori, la fel, uneori, mai mici. Da, da, ați înțeles bine. Chiar și extrem de recea, importatoarea de mâncare, exclusivista prin prețurile înalte Suedie are momente de permisivitate, generozitate și deschidere mai mari decât are, acum,  România. Cel puțin, uneori. Asta e, când ești grânarul Europei, mi se pare corect să mori de foame. Da, dar mori râzând. Nu râzând ca dacii, în fața morții, ci, eventual, ca romanii, la spectacolele de circ, ba chiar și în cadrul lor. Asta e, codul genetic are capriciile sale.  Și conexiunile astea, dom'le! Vedeți ce ne fac ele și unde ne duc?!

În acest caz, ce gând sublim voiau să ne transmită oare studenții suedezii de la Cluj - asta e, n-am găsit altă conexiune, mă întorc tot la ei și la articolul din Adevărul - când au declarat că mâncarea din România e bună și ieftină? Voiau să spună că mâncarea noastră e naturală și gustoasă - deși noi știm că nu mai e chiar așa, dar asta rămâne doar între noi, e secret național - și, prin comparație cu a lor, pare automat bio. Din multe puncte de vedere. Chiar și acum, după teribile degradări și dispariții, mâncarea din România se adresează, totuși, simțurilor, nu unei fantezii debordante și maladive așa cum se adresează, de multe ori, mâncarea din Suedia. Fac parte dintre cei care au avut o copilărie fericită: pe vremea mea, mâncarea era mâncare, nu substanțe, aer, plastic și carton. Când mâncai, mâncai, nu-ți închipuiai doar că mănânci. Pentru mine și pentru alții ca mine, atunci când mâncarea din Suedia se apropie, prin gust, savoare, culoare și miros,  de ceea ce știm noi că ar trebui de fapt să fie, îți golește contul. Un exemplu: un kilogram de mărar, și încă nu e complet sigur dacă e mărar-mărar sau vreo păcăleală verde, costă, în acest moment, peste 20 de euro, kilogramul. Așa se vinde. La prețul ăsta, concurează etnobotanicele. La tot ce se întâmplă chiar în prezentul imediat în lume, n-ar fi oare bine, în loc să ne batem capul să dezincriminăm drogurile, să ne batem capul să dezincriminăm mâncarea? Și, dacă se poate, mâncarea adevărată? Nu știu, mă gândesc și eu așa, cu mințișoara mea... Da, da, da, știu, conexiunile astea n-o să-mi aducă nimic bun. Pesemne.

Cât despre băutură, și ea este tot o traumă națională. În secolul XIX, suedezii s-au apucat de băut. Mult, intens, fără limită. Parcă atunci ar fi descoperit, subit, că le e frig tot timpul. Așa povestesc ei cel puțin. Dar, printr-o copcă istorică, a apărut Ordinul Bunilor Templieri. Care Ordinul Bunilor Templieri? Nu vă emoționați că n-are legătură cu Codul lui Da Vinci. Care Da Vinci? Leonardo, prietenul și, ca să zic așa, colegul lui Bramante. Ordinul Bunilor Templieri e cu totul altă mâncare de pește. Peștele are legătură cu Suedia; în multe zone ale ei, era mâncare de bază. Înainte de epoca mercurului. Strălucit intuită de suedezul Anders Celsius. Care Anders Celsius? C-ul care însoțește gradele. Gradele care au legătură și cu încălzirea asta globală pe bază de ghețuri veșnice, și cu termometrul de la fereastră care arată mereu temperaturi inexistente într-o lume normală, nu în ultimul rând, și cu alcoolul. Mă rog, plus-minus, important e să ne iasă demonstrația. Să nu divagăm însă. Conexita tinde să devină patologică și să preia controlul. Povestea ne spune că Ordinul Bunilor Templieri, alături de alți factori progresiști din societate, a sesizat existența unui demon primejdios în alambicul nelipsit din ograda fiecărui suedez, a stabilit că s-a ajuns prea departe cu alcoolismul și-a declanșat cruciada necesară. Treptat, statul a preluat monopolul și-a decis că suedezii nu pot fi lăsați să se îmbete după placul inimii. Și liberul arbitru are un arbitru. Așa că a apărut Systembolaget, o rețea de magazine specializate numai în vânzarea băuturilor. Ce-au vrut să spună tinerii suedezi când își exprimau sincera bucurie că, venind în România, au ieșit din era prohibiției? Au vrut să spună că, la Systembolget, nu pot cumpăra alcool decât după împlinirea vârstei de 20 de ani și după ce arată buletinul. Și că alcoolul nu poate fi cumpărat decât la prețuri mari. Acum, eu nu mă supăr foarte tare pentru faptul că suedezii vor să controleze un viciu care și lor, și nouă, și altora, le aduce mari prejudicii. Foarte bine! Suedezii susțin că măsura a fost și este binevenită și că acest monopol al statului este foarte mănos pentru buget. În acest context, întotdeauna, ei o dau p-aia cu copiii, că-i un argument forte, adică, și de aici, din taxele pe alcool, vin carevasăzică mulți bani pentru întreținerea copiilor. Se poate, nu contest, ba chiar, după câți suedezi treji, văd pe stradă, mie mi se pare că problema e admirabil rezolvată, iar copiii chiar n-au de ce să se teamă - nici măcar cei plecați, temporar, la Cluj - de vreun impas financiar. Bugetul lor prosperă. Ba chiar ei înșiși, copiii suedezi adică, par a contribui din plin la rotunjirea lui. Dacă, totuși, îngrijorat de faptul că încasarile pentru bugetul copiilor ar putea să mai scadă, te decizi să contribui și tu, vei descoperi că este chiar nostim să mergi la Systembolaget. E o experiență unică, aproape musulmană. În fiecare oraș, sunt puține astfel de magazine, trebuie să le descoperi, iar, orarul fiind destul de sever, se formează chiar și cozi. Socializarea e asigurată și, având în vedere circumstanțele, nu poate fi decât benefică. Cutuma prezintă și un șarm suplimentar: vicioșii sunt astfel strânși laolaltă și se pot cunoaște și recunoaște între ei. Pot fi și filmați, și înregistrați. Pot fi și refuzați dacă nu par foarte odihniți și dacă dovedesc arțag. Din cauza situației create, unii cumpăratori se furișează pur și simplu printre rafturi. Unii au priviri vinovate, alții au priviri sfidătoare. Unora li se lipesc literalmente privirile lăcrămoase de etichetele sticlelor din coșurile celorlalți. Visează la o lume magică perfectă în care conținutul sticlelor plătite de alții se transferă instantaneu în stomacurile lor. Sau ei se transferă cu totul în respectivele sticle. În fine... Dar ce nu face omu' pentru bugetul național?! Plătește chiar și cele mai banale vinuri la preț de lux, le cară prin tot orașul că, deh, Systembolagetul, ca și primăria, ca și spitalul, ca și biserica, ca și cimitirul, nu-i decât unul și se mai lasă, vrând-nevrând, trecut și la condicuța celor care, dacă nu sunt opriți să mai bea spumos de ziua lor, s-ar putea să pună în pericol mortal - Doamne ferește! - încasările Casei de Sănătate. Pe scurt, nu contest măsura, explorez doar originalitatea situației.

În plus, în Suedia, mai e o preocupare despre cum să nu mai bei, bând totuși. Bugetul, ce să-i faci! Mai precis, băuturile sunt, tot mai des, înlocuite cu versiunea lor fără alcool. Astfel de făcături, încep să apară chiar și la Systembolaget. La supermarketurile obișnuite, se găseau demult unele substitute de alcool, plus bere slabă. Dacă bei două, te ia o migrenă de nu te mai salvează decât paracetamolul. La televizor și în diverse publicații, se tot anunță faptul că ideea prinde și că suedezii se bat pe băutura fără alcool. Devine deci o modă. D-aia când elevii unui liceu de aici au fost într-un schimb de experiență în România nu mai puteau fi scoși din supermarketuri de unde nu-și cumpărau decât băutură. Așa mi s-a povestit. Nu vreau să insinuez nimic... 

În privința restaurantelor, nu se poate spune decât atât: locuri total banale, mohorâte chiar, în care mâncarea este puțină și scumpă. Desigur, cu excepția notabilă a bufetului suedez. De regulă, băutura inclusă nu depășește o jumătate de pahar de vin sau o bere mică. Cine mai vrea în plus plătește de-l ia amețeala înainte să se îmbete. Încă o dată, bugetul copiilor e la adăpost! Iar, dacă ești invitat la cineva acasă, ei, chiar poți avea diverse surprize. N-ai vrea să fii propriul tău colon! Vă dau un singur exemplu: să fii tratat cu doar o porție de ciorbă de fasole boabe plus doar un păhăruț de vin, la masa de protocol oferită de cineva cu pretenții care se pensionează și care ține să fie vizitat de toți foștii săi colegi de muncă. Faptul s-a petrecut. Când s-a încheiat toată această orgie culinaro-bahică, în calitate de inițiați, vă dați seama acum și singuri ce i-au spus, la plecare, invitații, gazdei. Desigur, bra mat, bra vin!

Mai revin eu că iarna e lungă...

I Amsterdam, august 2005