Anul 2011, anul șoaptelor asurzitoare?

Acum, după ce-a trecut și aliniamentul planetar, a trecut și Superluna, a trecut și emoția dacă se închide sau nu Facebooku', acum, după ce-am rămas, momentan, doar cu bazarul WikiLeaks, cu Moni, Iri, Oana, Pepe și cu gaura din stratul de ozon, aș propune să nu pierdem din vedere un eveniment care s-a vrut discret și-a și rămas așa. La începutul acestui an, taman în mijlocul palpitantelor dezvăluiri WikiLeaks și-a intensificării revoltelor arabe, pe când încă nu avuseseră loc cutremurele din Noua Zeelandă și din Japonia, pe când încă nu se declanșase catastrofa nucleară de la Fukushima, pe când Libia se culcase pe-o ureche precum un sfinx al petrolului făcându-și iluzii că a plătit destul ca să fie lăsată să moțăie în liniște, iar insula Lampedusa, care mai are un pic și se scufundă din cauza numărului mare de refugiați rezultați exact în urma sus-menționatelor revolte, nu avea legătură, în mintea mea limitată, decât cu prințul-scriitor cu același nume și cu faimosul său Ghepard, doamna Hillary Clinton, secretarul de stat american, i-a convocat, brusc și ferm, pe toți membrii personalului diplomatic american, dar pe toți, acasă. Cu mic, cu mare. Nu acasă la ea, ci acasă la ei, în America, la Washington, mai exact. Acest tip de convocare pare să fie fără precedent. Nimeni n-a aflat cu exactitate de ce. Nici până în ziua de azi. Asupra acestui eveniment, ori s-a lăsat tăcerea, ori s-a speculat. Acum, pe măsură ce progresăm în interiorul anului 2011 și-i explorăm abisul, avem tot dreptul - poate ar fi chiar recomandabil - să ne întrebăm oare de ce, nu cu foarte multe săptămâni în urmă,  au fost convocați urgent toți ambasadorii și toți consulii americani, la sfat de taină. Sau, mai bine, înțelept, să tăcem? Încă o întrebare irită neuronii și insistă totuși să piște inocent eterul: de ce oare, în America, i se spune doamnei Hillary Clinton, doamna Hitlery Clinton?

HAARP, leur amour!

Benjamin Fulford este un renumit jurnalist de origine canadiană, stabilit în Japonia. Tatăl său a fost ambasador, iar el însuși a fost, ani buni, printre altele, conducătorul Biroului Asia pentru revista Forbes. În principiu, s-ar putea considera că știe ce vorbește. Păi, și ce vorbește? Din 2009, este unul dintre cei mai vocali partizani ai teoriei că HAARP este arma supremă, capabilă să distrugă totul prin cutremure, prin schimbări climatice, prin grave modificări de personalitate și de conduită la nivel uman etc. În plus, Benjamin Fulford crede și-o și spune clar că această sinistră armă este, în prezent, în mâna unor infractori de talie planetară care și-au propus, ca în filmele cele mai proaste, să schimbe această mingiucă numită Terra, cu toate ale ei, după mintea lor. Creață, nu știu dacă e, mai degrabă, netedă. Printre altele, Benjamin Fulford depune mărturie că, încă din 2007, Japonia a fost amenințată cu seisme catastrofale direcționate către centralele ei nucleare. De către cine?  De către un grup de puternici ai planetei, cum le place să fie considerați și denumiți, proveniți din Europa și din America. Scopul: predarea imediată și totală a puterii financiare a Japoniei în mâna lor. Am mai subliniat pe acest blog faptul că, înainte de catastrofa de la 11 martie 2011, Japonia era cea de-a treia mare economie a lumii. În plus, era și cel mai mare creditor extern al lumii, rezervele sale valutare fiind depășite doar de China. Benjamin Fulford își sprijină depoziția pe interviurile și materialele pe care le-a realizat de-a lungul timpului cu diverși oficiali japonezi, dar și cu diverși neoficiali japonezi, aparținători ai temutei mafii japoneze Yakuza, precum și pe, aspect deloc neglijabil, propriile sale contacte personale, atât din zonă, cât și din întreaga lume. Ca să rezum, pentru jurnalistul canadian, deci, actuala catastrofă din Japonia este un rezultat indubitabil al unui atac de tip HAARP.

Acum, trebuie neapărat adăugat faptul că Benjamin Fulford declară despre sine că este strănepotul lui Charles Taylor Fulford, om de afaceri și politician canadian. La data morții sale, acesta era acționar majoritar al companiei General Electric și se pregătea să cumpere General Motors. Benjamin Fulford pretinde că străbunicul său a fost asasinat printr-un accident de automobil înscenat - este primul cetățean canadian mort într-un accident de autombil - moarte comandată de familia Rockefeller însăși. De ce? Pentru că familia Rockefeller nu numai că viza afacerile sale, dar, prin înlăturarea sa, dorea să-l împiedice în sponsorizarea muncii de cercetare dusă de faimosul Nikola Tesla, pentru obținerea energiei libere. Prin urmare, Charles Taylor Fulford a dispărut tragic, iar Nikola Tesla a murit în anonimat și sărăcie. Nu înainte însă, după cum se susține de multă vreme în întreaga lume, ca serviciile secrete americane să-i fi furat munca de-o viață. Care, printre multe altele, s-ar fi concretizat în, asta e, HAARP. În plus, familia Rockefeller a devenit, exact după cum își dorea, proprietara companiei General Electric.
Care e legătura imediată cu megaseismul din Japonia? Păi, o legătură este faptul că actualele reactoare din Japonia sunt, după informațiile care circulă, General Electric. Asta ne duce direct nu numai la familia Rockefeller, ci și, firește, la Benjamin Fulford însuși, precum și la străbunicul său, Charles Taylor Fulford. Și, desigur, la faptul că, dacă lucrurile stau chiar așa, atunci n-ar fi nici o mirare că jurnalistul canadian stabilit în Japonia este foarte bine anturat și foarte bine informat despre tot ceea ce se petrece acolo.

În plus, ca să ne facem o idee despre cum va arăta viitorul apropiat în viziunea lui Benjamin Fulford, am avea, pe de-o parte, planuri de modificare a planetei în sensul dominării ei absolute, planuri concepute și aplicate de oameni de genul Rockefeller și nu numai, iar, pe de altă parte, drept contrapondere, am avea o megasocietate secretă înființată deja de chinezi care, între timp, și-au asociat oameni din întreaga lume, de tot felul și de toate rangurile, ce le împărtățesc viziunile. Această ocultă ar avea, în prezent,  capabilitatea să se opună planurilor de tip Rockefeller. Multe alte voci din lume acreditează și ele această idee. O completează chiar prin faptul că, din această cauză, nu numai Japonia ar fi primit amenințări de genul celor formulate de Benjamin Fulford, ci și China. Niște eventuale cutremure repetate în China ar duce la catastrofe nucleare, iar acestea ar genera, indubitabil, nu în ultimul rând, și mult clamata depopulare a planetei.  Plus, ca urmare a radiațiilor rezultate, o sumedenie de schimbări ireversibile la nivel biologic, indiferent unde ne vor duce ele. Aceleași voci susțin că, în prezent, membrii familiei Rockefeller sunt deja ascunși în tunelurile construite de ceva vreme în India și despre care, în decursul timpului, s-a mai scris. Iubitorii teoriei conspirației nu se arată mirați defel pentru că, dacă asta e situația, tunelurile respective ar putea avea legătură cu statul subteran. Acum, în treacăt și în paranteză, știu că pare aberant, dar s-ar putea să nu fie chiar așa pentru că nu numai Jules Verne, amiralul Byrd, Adolf Hitler, tibetanii etc depun mărturie că statul subteran, regatul subteran, lumea subterană există la fel de concret și de clar pe cât existăm și noi, dar și diverse documentare realizate și prezentate de sovietici par să suțină același lucru. Unele materiale sovietice și postsovietice difuzate la televiziunile lor la începutul anilor '90 - eram, atunci, pentru o vreme, în Ucraina și știu -susțineau teoria existenței statului subteran, precum și-a faptului că inclusiv Mihail Gorbaciov ar fi trimis un grup militar pentru a identifica, dacă este o realitate, intrarea în lumea subterană. Grup militar care, asemenea altora de dinainte, ar fi dispărut fără urmă.

Ca să concluzionăm, conform teoriei lui Benjamin Fulford și nu numai, în acest moment, ar exista mai multe găști planetare - unii cred că e doar una singură, iar membrii ei doar pretind că ar fi mai multe și divizate antagonic - găști care dispun nelimitat de bani, putere și tehnologie. Acestea, seduse de propriul statut actual și de propriile superabilități, par să se fi luat la bătaie pentru supremație nu numai cu întreaga omenire, ci și între ele. Repet, pentru alte minți, această luptă fratricidă nu este decât o aparență înșelătoare. Prin urmare, în spiritul acestui gen de scenarii, din punct de vedere nuclear, după mai multe sinistre exerciții din ultimii ani concretizate în cutremure, tsunami, uragane devastatoare, violență etc, Japonia n-ar fi decât un prim exemplu major de șantaj HAARP. Șantaj dus, diabolic, până la capăt. Tradus prin: dacă nu ne dați toți banii voștri, vă transformăm într-un imens cimitir. Am mai scris în ultimele săptămâni despre asta, exact așa prefigura Umberto Eco viitorul în cartea sa ”Pendulul lui Foucault”: cereri fără limite contra unor distrugeri fără limite, totul bazat pe cunoașterea și stăpânirea completă chiar a forțelor acestei planete. Dacă așa stau lucrurile, poate și din acest motiv, unii și alții se reped, acum, întru închiderea imediată a propriilor centrale nucleare. Situația creată după precedentul Japonia, dacă este un precedent, la prima vedere, este fără ieșire, este un cerc vicios. Nici nu mai comentez tragedia în sine, morții, răniții, pagubele, consecințele iradierii. Dar, ca să iau în discuție un singur aspect care vizează viitorul imediat, dacă nu se pune rapid în loc nici un alt tip de energie ieftină, înghețarea programului nuclear, dublată de criza petrolului, poate duce la o sărăcie imensă la nivel planetar, cu toate consecințele ei cum ar fi foametea, violența, crizele de tot felul, îmbolnăvirile de tot felul, depopularea etc. În mod evident, face parte din program deoarece, printre multe alte deziderate ale momentului, după cum se poate simți și vedea, sărăcia și depopularea par a fi scopuri de prim rang.  Personal, nu sunt un mare fan al omenirii, dar, totuși, nu mi-aș dori să dispărem în chinuri doar  pentru că niște bezmetici ne-au pregătit plutoniul de execuție. Nu e prima dată în istorie, dar, în pofida puterii lor care este mai mare ca oricând, poate că va fi măcar ultima dată.

Între plutoniu și pluton

Pe data de 22.02.2011, a avut loc un cutremur puternic în Noua Zeelandă. Mai precis, în orașul Christchurch. Din punctul de vedere al gradului de urbanizare, al doilea oraș al țării. Christchurch, pentru cine nu știe, înseamnă Biserica lui Hristos. În urma cutremurului, s-au înregistrat morți și răniți. Nu în ultimul rând, după cum reiese din fotografiile momentului, a fost aproape complet dărâmată și Catedrala Christchurch. Adică, la propriu, Biserica lui Hristos. Pare un avertisment cinic și clar. Poate că e, poate că nu e. Poate trebuie doar să fie inoculată o anume idee. Data la care a avut loc seismul este nu numai simetrică, ci are și unele importante implicații ezoterice.

Pe data de 11.03.2011, a avut loc megaseismul din Japonia, urmat de tsunami, de replici sinistre ale cutremurului, de teribila și încă nerezolvata catastrofă nucleară. Locul exact, Fukushima, în traducere, Insula binecuvântată. De parcă nu era de-ajuns și atât, la scurtă vreme, după tragedie, au început să apară speculații suplimentare legate de numele de Fukushima. Mai exact, au început să fie lansate pe net răstălmăciri  americane de genul ”Fuck-u-shima”, cu tot sordidul implicat într-o astfel de formulare. În plus, s-a tot speculat și pe seama similitudinilor dintre Fukushima și Hiroshima. Și data de la care a început actuala catastrofă japoneză, după cum am mai atenționat deja pe blog, este și simetrică, și ezoterică. Nu în ultimul rând, numerele 11 și 22 merg într-un tandem ezoteric și masonic.
În perioada 15 martie - 20 martie 2011, au continuat și s-au amplificat protestele din unele țări arabe și, mai ales, au fost lansate operațiunile militare împotriva Libiei. Era exact perioada despre care s-au tot bătut câmpii în legătură cu aliniamentul planetar devastator și cu Superluna. Superluna explozivă a cadourilor, a surprizelor și-a tiribombelor, probabil!
Nici această succesiune de evenimente nu mai pare un șir de coincidențe. De multă vreme deja, conceptul însuși de coincidență a devenit rizibil. Mai degrabă, după cum am tot repetat, s-a intrat abrupt și definitiv în scenariul Apocalipsa de tip HAARP. Văd că, mai nou, ni se fabrică dezastre cu explicații la vedere, ca să nu avem dubii că sunt opera cuiva și nu a ceva. De multă vreme, am senzația că omenirea este strict și tragic direcționată spre o formulă de conviețuire planetară bazată pe un sclavagism draconic, puternic tehnologizat. De altfel, mai toate filmele SF au tot acreditat, de-a lungul timpului, această imagine a unei societăți în care relațiile umane în totalitatea lor par desprinse direct din Antichitate ori din Evul Mediu, fiind dublate de o tehnologie amețitoare, de nivel cosmic. Oricum, pentru mine, este clar - și este clar de o lungă perioadă de timp - că primim repetat tragedii însoțite de sinistre și cinice răvașe. Nici măcar nu mai este clar dacă răvașele respective poartă semnătura reală, autentică a autorului, ori dacă sunt numai trimiteri înșelătoare, menite să ne determine să atribuim greșit cumplita responsabilitate a unui eveniment criminal sau a altuia. Și, pentru desăvârșirea spectacolului și-a deplinului delir planetar, să nu uităm cascada de profeții care se revarsă precis, înainte, în timpul și după fiecare dezastru. Chiar și termenul de dezastru este aproape o profeție în sine. În acest moment, ca să simplificăm la sânge, omenirii i se dă să aleagă între plutoniu și pluton. S-ar putea să nici nu mai trebuiască să se gândească prea mult, ci, servire mai mult decât promptă și completă, să le primească pe amândouă. Mai ales dacă, de exemplu, Barack Obama mai găsește iarăși ușile Biroului Oval închise. Întrucât, nu-mi imaginez totuși că se plimbă cu butonul nuclear în buzunar. Asta ca să fac doar așa, o aluzie de-o impresie, cum ar spune culții.
Urăsc să mă tot repet, dar, dacă este vorba numai de Apocalipsa la cerere sau la comandă și nu de cea reală, așteptată de 2000 de ani, atunci, e extrem de grav pentru că, aproape sigur, asistăm la distrugerea accelerată a lumii așa cum o știm. Cu toate imperfecțiunile și nenorocirile ei. Măcar de-ar veni una mai bună! Dar, construită pe astfel de premise, e greu de crezut totuși.

Norvegia îi poartă ghinion lui Barack Obama

A venit momentul să intre și Norvegia în luptă. Mi se pare potrivit! Care Norvegia? Cea care decernează Premiul Nobel pentru Pace. Pace, pace, dar brânza e pe bani! Ce să mai zicem despre petrol și gaz?! Așa că Norvegia și-a amintit îngrijorată că are diverse implicări economice majore în Libia. Grăbită, a plecat în zbor, ca un adevărat porumbel al păcii, și-a purces, harnic, la bombardat. Implicată în astfel de evenimente, pentru prima dată. Orice are un început pe lumea asta, nu?! Mai ales că, în cazul nordicilor, nici nu e un început, e chiar o continuare, fie și numai dacă ne amintim de rolul jucat de vikingi în istorie.
Oricum, revenind în actualitate, interesantă noua tactică a războiului în apărarea protestatarilor pașnici, tactică despre care domnul Sarkozy ne-a anunțat deja că va fi aplicată neabătut de acum înainte și care, păstrând proporțiile, ar putea fi rezumată astfel: care cum face parte din singurul club recunoscut și admis la scară mondială, care cum are un avion de luptă, acesta pare să fie singurul criteriu al zilei, un avion de luptă performant, cât mai recent fabricat, îl ia deci pe acesta, se duce năvalnic în zbor și bombardează țara-țintă, oricare ar fi ea, își face adică treaba, în numele unor interese și convingeri strict ale sale și ale grupului său, nu dă socoteală nimănui, sunt de vină, exclusiv, țara și poporul bombardate, mai puțin spre deloc, anumiți inși aleși deja din respectivul popor care sunt declarați buni, martiri, utili, de referință, de preferință și de încredere etc. Norvegia acționează războinic în condițiile în care nimeni nu știe exact cine coordonează operațiunile actuale din Libia și în baza căror hotărâri se desfășoară ele. Știu că se invocă deja faimoasa 1973. La fel de bine, ar putea să se invoce și orwellianul 1984. Drept dovadă a haosului prelungit, ieri, suedezii titrau de pildă faptul că, abia acum, după cum decurg evenimentele, s-ar părea că, totuși, conducerea operațiunilor din Libia ar fi fost preluată de NATO. Mă rog, pe scurt, s-ar putea totuși să știe cineva exact despre ceea ce se petrece cu adevărat în Libia, în prezentul imediat. În mod sigur, nu sunt eu, nu suntem noi.

Să nu mă îndepărtez însă... Simultan aproape cu decizia Norvegiei de a bombarda Libia, pe 24 martie 2011, activitatea principalului aeroport din Oslo a fost blocată, timp de vreo două ore, de un... OZN! Cum apar ele, OZN-urile astea, exact la timp! OZN-us ex machina, am putea spune, dacă n-ar fi chiar el, OZN-ul, machina însăși. Sau, poate, că nu e. Poate că e doar o iluzie. Foarte posibil. Spirite bârfitoare, asemănătoare mie, susțin cu încăpățânare că, încă din 1991, Henry Kissinger a propus și promovat ideea ca, în cadrul operațiunii de completă controlare a lumii, întregul fenoment OZN / UFO să fie pe primul plan. Să fie carevasăzică folosit competent și activ. După cum se și vede. Nu mai poți să trimiți un amărât de bombardier și, gata, și apare un OZN! Am mai lansat idei și explicații similare și în materialele postate pe acest blog, de exemplu, în ”Marea izeebăvire?”, dar și în altele. Oricum, evenimentul OZN de pe aeroportul din Oslo a afectat programul a peste 15 000 de pasageri. Who cares? Ei și ce? Să mai stea și pe acasă. Dacă se poate însă, totuși, cu biletele de avion plătite integral și, desigur, nerecuperate.

Norvegia nu e la prima abatere paranormală. Vă mai amintiți de spirala apărută, nitam-nisam, pe cerul norvegian, pe data de 10 decembrie 2009? Fenomenul misterios și rămas inexplicabil, firește, cum altfel, până în ziua de astăzi - ba că e un OZN, ba că e un meteorit, ba că e o rachetă rusească -  s-a produs pe când președintele american Barack Obama urma să-și țină, tot la Oslo, discursul cu prilejul decernării, desigur, a Premiului Nobel pentru Pace.  Ăla pe care l-a primit în avans pentru pacea grandioasă pe care urma el s-o instaureze în lume. După cum se și vede cu ochiul liber. Ei, dar asta a fost atunci. Acum, să fie clar, nu-l putem bănui pe Barack Obama de implicări oculte în noul episod straniu de pe cerul norvegian. Pentru simplul și bunul motiv că omul nostru era complet absorbit de găsirea clanței de la ușa terasei de la Casa Albă. Rămăsese blocat pe terasă, după cum s-a și văzut din imaginile publicate de presa din întreaga lume și, din ușă-n ușă, din clanță-n clanță, încerca să reintre în Biroul Oval. On second thought, pe măsură ce scriu, pe măsură ce încerc să-l disculp, îmi vin în fire, mă răzgândesc și întreb totuși: dar ce căuta Barack Obama pe terasă?  Și de ce-a rămas încuiat pe dinafară? Era el cu ochii pe cer? Verifica apariția și dispariția OZN-urilor? Regla scorul cu spirala norvegiană care, acum doi ani, i-a umbrit discursul? Controla dacă NATO a preluat sau nu conducerea operațiunilor din Libia? Se întreba pentru a câta oară de ce părinții săi s-au întâlnit taman la cursul de limbă rusă de la Universitatea Hawaii? Se străduia să-și amintească dacă, totuși, a fost sau n-a fost student la Columbia University? Încerca să se decidă, într-o oarecare singurătate a camerelor de supraveghere, care este numele mai potrivit pentru el, Barack sau Hussein sau doar Obama? Încerca să clarifice dacă, în cei doi ani, de când deține Premiul Nobel pentru Pace, din partea Norvegiei, a reușit să se achite de mandatul pacificării lumii sau nu? Sau că, la urma urmei, a făcut bine acceptând Premiul Nobel pentru Pace? Mister total. Așa cum se și cuvine când e vorba de astfel de situații mărețe și complicate. Și ce-o fi crezut Barack Obama când a găsit toate ușile Biroului Oval închise? Că a fost concediat? Că e o simplă coincidență? Că i s-a dat un avertisment? Că e un semn? Că e o conspirație? Iarăși, mister impenetrabil.
Oricum, într-o privință măcar, ne aflăm într-o zonă ceva mai clară, nu cu mult, dar totuși: pe când Barack Obama încerca să deschidă ușa terasei de la Casa Albă și să reintre în Biroul Oval, mai mult ca sigur, își repeta ”Yes, we can! Yes, we can! Yes, we can!”.  L-am fi auzit, probabil, chiar și noi, dar vocea sa era acoperită de zgomotul motoarelor primelor avioane de luptă trimise de Norvegia în misiune de bombardare a Libiei. Hotărât lucru, Norvegia pare să-i poarte ghinion lui Barack Obama.
.

Picnic la copcă - Căprioare, pe marea înghețată / Suedia, 13 martie 2011

Merci, Sarkozy, de Benghazi!

Ei, da, acum, e totul cu mult mai clar! Cu prilejul războiului din Libia, domnul Sarkozy ne-a înștiințat că, providențial, a pus bazele unei noi ere: era responsabilității de-a apăra. Care intenționează să fie veșnică. Buuun! Tocmai când ne întrebam cine pe cine să apere si de ce anume, tot el, generos, ne-a explicat pe dată: apărarea doar a protestatarilor pașnici ( aha, deci, pe ăia violenți, domnul Sarkozy, de acum încolo, îi lasă de izbeliște! ) și împiedicarea apariției a noi și indezirabile forme de relief cum ar fi, spre exemplu, gropile comune. Aici, domnul Sarkozy m-a pierdut. Păi, dacă fioroșii protestatari înarmați până în dinți din Benghazi sunt pașnici atunci cum or fi protestatarii care își manifestă, din ce în ce mai des, simpatia față de domnul Sarkozy însuși direct pe străzile Parisului?! La prânz, plimbându-se agale, cu ochelari de soare, mâncând înghețată, bând suc, flirtând în timp ce mai flutură, plictisiți, câte un drapel. Cât despre prevenirea apariției de gropi comune prin formarea altora... Ce să înțeleg? Că sunt acceptabile istoric, politic, nu în ultimul rând biologic, numai gropile comune făcute, în nobila lor misiune, de responsabilii cu apărarea și cu pacea? Că ale dictatorului Gaddafi nu corespund criteriilor unui sever control de calitate?

Faptul că domnul Sarkozy are subite porniri megalomane, pe mine, nu mă miră. E un personaj controversat, cu origini controversate, cu un anturaj controversat. Încearcă să recupereze, să convingă, să impresioneze. Am mai atins subiectul în treacăt în materialul de pe acest blog ”From Schengen, with Hate!”. Și încă, n-am intrat și mai adânc în antimateria din care este alcătuită substanța personajului Sarkozy. Faptul că domnul Sarkozy ia bani de unde poate pentru campaniile sale electorale și, după aceea, folosește puterea dobândită exact împotriva celor care l-au ajutat în acest sens, nu e o noutate. E chiar o banalitate. Cine nu face asta?  Gena de bază a oricărui politician pare să fie gena mercenarului. Și-apoi, chiar așa, de ce să mai aștepți, în viitor, mila unuia ca Muammar Gaddafi dacă, folosind chiar fondurile date de el până în prezent, poți să iei totul, ulterior, gratis? Chiar mă întreb sincer cum va arăta Libia în urma apărării sârguincioase a protestatarilor pașnici, apărare făcută și după inspirația nervoasă și jucăușă a domnului Sarkozy. Mai ales că, se pare, rebelii controlează, simplă coincidență desigur, teritoriile libiene cele mai bogate în hidrocarburi. Și, tot simplă coincidență, Franța este singura țară care îi consideră pe rebelii libieni drept singura putere legitimă din acest moment. Oricum, drepturile de autor  ale liderului francez îi sunt complet recunoscute și respectate de către protestatarii pașnici din Benghazi care, printre asurzitoare rafale de gloanțe trase chiar de armele lor, scandează ”Merci, Sarkozy!”. Așa reiese cel puțin din corespondențele radiofonice trasmise de invidioasa concurență a domnului Sarkozy, respectiv, de către suedezi. Alții care se vor total responsabili și implicați în Libia, în cadrul unor misiuni militare și umanitare. În această ordine. Adică, mai întâi, îi împușcă pe libieni și, după aceea, îi ajută. Poate, de dragul diversității strategiilor și-a opiniilor, ar fi bine să se mai încerce și invers: mai întâi, să-i ajute și, după aceea, să-i împuște. Totuși, nu. E drept, în a doua fază, suspansul este, eventual, mult mai mare. Dar, aplicând prima formulă, eficiența economică are mult de câștigat: rămân mai puțini cei care trebuie ajutați. Asta e, suspansul trebuie sacrificat de dragul eficienței economice. E doar criză. Și ce criză!!! După cum se și vede.

Cât despre protestatarii pașnici din Benghazi, dacă mai avea cineva vreo îndoială sau vreo nedumerire despre cum este demarată destrămarea și jefuirea unei țări, n-are decât să studieze tabloul lor de grup. Cine i-a înarmat și le-a dat instrucțiunile, acum, se duce să-i și apere. Ca să nu ajungă ei în gropi comune. Categoric, să nu ajungă! Nimeni normal la cap nu poate dori așa ceva. Dar, de ce să ajungă acolo alții, nevinovați, civili, neînarmați? Pentru că, tot domnul Sarkozy ne-a luminat, actualul război din Libia, pe care, ca un vizionar viteaz, l-a demarat și-l conduce, a evitat un masacru. Înlocuindu-l, după cum se vede, cu un altul. Și, atenție mărită, de acum încolo, așa se va proceda! Ca să li se bage în cap mințile dictatorilor și să fie protejată populația civilă care demonstrează pașnic. Moartea și sărăcia obținute prin efectele bombardamentelor intrând categoric în pachetul Protecție pentru toți - all inclusive, marca Sarkozy.
Altminteri, pentru crearea unei adecvate imagini justificative, protestatarii pașnici din Benghazi tot anunță, zilnic, diverse statistici mincinoase ale victimelor din rândurile lor. Ba că sunt 1000, ba că sunt peste 1000, ba că sunt sub 1000, ba că sunt 400, ba că sunt între 8000 și 10 000. În fine! Tot nu ne-au ajuns cu cei 60 000 de morți ai noștri din prima zi a evenimentelor din Decembrie 1989. Să mai pună mâna să mai învețe dacă tot s-au apucat! Dar, de asemenea zilnic, devin tot mai reale statisticile victimelor colaterale ca urmare a bombardamentelor lansate de apărătorii responsabili și pacifiști ai acestei planete. Cui îi pasă însă de astfel de victime? D-aia sunt colaterale. Că nu sunt importante. Nu contează nici măcar la pomana petrolului. 

Suedia, bombardierul păcii

De când a fost lansată operațiunea de demolare a Libiei, Suedia se leagănă de pe un picior pe altul, se trage cochet de codițe, își răsucește timid poala rochiței și tot repetă că, deși e cât se poate de neutră, mai neutră decât atât nici nu se poate, dacă lumea îi va cere, modest, dar entuziast și dedicat, nu va ezita să participe la coaliția anti-nenea-ăla-rău-Gaddafi-care-nu-vrea-să-le-mai-dea-petrol-decât-chinezilor-și-indienilor. Occidentalilor nu.
Situația este atât de gravă - a se citi spectrul foametei este atât de mare - încât Danemarca și Norvegia n-au mai stat pe gânduri și-au și purces la război. Oh, da, pașnicele și civilizatele țări nordice! Suedia are însă o problemă. Biiig problem! E neutră. Sigur, atât Suedia, cât și lumea întreagă, plus toate lumile nevăzute, ca să fac o aluzie grațioasă și la viziunile lui Emanuel Swedenborg, au dificultăți mari, aproape insurmontabile, în a mai crede în această neutralitate. Și asta, dacă au crezut vreodată. Mai precis, nici măcar Suedia nu mai pare convinsă  de propria ei neutralitate. A se revedea și alte materiale postate pe acest blog despre prosperitatea suedeză bazată pe exportul de armament. Așa că, în ultimele zile, Suedia, și direct și indirect, aproape că s-a rugat să fie luată la război. Babette pleacă la război. Era, odată, un film celebru. Ei, tocmai asta e: pleacă Babette la război sau nu? Deși toți oficialii suedezi repetă papagalicește că statutul țării lor este unul de neutralitate, în același timp, oferă imediata ei implicare militară. Și, desigur, umanitară. Ține de brandul de țară. Bine că nu oferă și o participare ecologică. Iată o idee! Să facem războaie ecologice! Pentru toate aceste deziderate, militare, umanitare și ecologice, Suedia oferă 8 bombardiere ultraperformante. Producție proprie. Ele, cică, sunt exclusiv defensive. Dar cât să stea și ele așa, defensive?! Li se acrește. Puțină mișcare nu strică. Nordicii sunt oameni activi. Când nu umblă creanga, pe toate drumurile, cu bețele alea lor - nordic walking îi zice acestui sport - umblă cu bombardierele pe cer. Pe cerul altora, firește. Că doar n-o să și-l strice pe-al lor. Pur și simplu, nu face să tulburi aurora boreală. Na, am făcut ce-am făcut și, tot la HAARP, am ajuns. Prin urmare, în fiecare zi, autoritățile suedeze curăță bombardierele, le dezmiardă, le lustruiesc și le oferă. Cu insistență. Deși, tot zilnic, Suedia își amintește că e neutră și pacifistă. Drept dovadă, armele de proveniență suedeză pe care deja, reiese din informațiile oficiale, răsculații din Libia le au asupra lor. Poporul suedez, întrebat sau neîntrebat, este declarat din start de partea intervenției militare. Desigur, din evidente rațiuni pașnice.
Neutra Suedie nu e membră NATO că d-aia e neutră. E conștientă de acest aspect. Responsabilă, amintește asta în orice împrejurare. Dar, din 1994 încoace, participă la operațiuni de menținere a păcii prin război. Cum ar fi, de pildă, în Afganistan. Ce s-ar mai putea comenta? Cred că nici paserile călătoare nu cred că bombardierele alea care ar putea pleca spre Libia au vreo legătură cu pacea, prosperitatea ori cu democrația. Până și ele, paserile călătoare, înțeleg că e vorba despre petrol și despre apărarea intereselor unor țări extrem de bine antrenate în această direcție. Aici, în mod categoric, facem parte dintre popoarele care avem de învățat de la ele. Total. Complet. Ar trebui să avem manuale încă de la grădiniță. Altfel, riscăm să ne fure copiii ăștia pașnici și neutri ai planetei toate bomboanele. Cu bombardierele. Chiar dacă sunt clar bomboanele noastre.
În ultima clipă, aflu că Suedia participă și la operațiunea de înghețare a unor fonduri libiene de peste un miliard de euro. După cum ziceam, nordicii sunt oameni activi. Ei, dar când vine înghețul financiar chiar de la Polul Nord, pentru locuitorii fierbintelui deșert e chiar periculos. Printre altele, fondurile libiene se pare că au susținut operațiuni de cercetare desfășurate în cadrul prestigioasei Universități Uppsala. Oare ce fel de cercetări universitare suedeze susțineau fondurile libiene? Chiar și lumile nevăzute se miră și se întreabă, că tot l-am pomenit pe Emanuel Swedenborg. Apropo, acesta e înmormântat la Uppsala. Nu știu cum sunt lumile nevăzute, dar asta văzută e extrem de amuzantă. Dacă stai în buncăr.

Da, China verifică orice mesaj de pe internet!

Pentru mine, așa pare a fi cel puțin. N-aș fi scris despre asta, dar, astăzi, am găsit în Gândul un articol despre maniera de cenzurare și de filtrare a internetului practicată de China. Îngrijorător este faptul că, indubitabil, China filtrează orice postare de pe net. A oricui. 

Prima dată când am aflat eu despre faptul că există cuvinte-cheie care fac altertoarele să ”tresară” și să înregistreze / verifice orice mesaj postat pe net a fost în 1999, pe când mă aflam în Sud-Africa. Faptul că există astfel de mașinării și astfel de programe e o chestiune veche, știută, nu e o taină. De ce mă bag în vorbă în legătură cu actualul material publicat de Gândul? Pentru că, de când am înființat acest blog, de fiecare dată când am făcut orice referire, oricât de nesemnificativă, la adresa Chinei, aceasta, cu promptitudine, a apărut între țările care au fost interesate de materialul respectiv. Și, atenție, numai pe traficul ascuns, cel pe care îl pot vedea eu prin accesare parolată. Chiar dacă respectivul cuvânt întrebuințat era numai substantivul comun ”chinez”. Firește, n-am nici un dubiu, și acest material va fi filtrat, vizionat, înregistrat etc. Și Coreea de Sud a avut aceeași reacție în situațiile în care a fost ea menționată, oricât de superficial.

În acest moment, eu scriu în românește, din Suedia. Important: nu sunt, desigur, cetățean chinez ori cetățean coreean. Mă puteți crede pe cuvânt. Prin urmare, deducem în mod limpede faptul că toată lumea urmărește pe toată lumea. Indiferent de locul unde se găsește, indiferent de limba pe care o întrebuințează, indiferent de gravitatea sau de lejeritatea materialului postat pe net. Să n-avem nici o umbră de îndoială. Iar cuvântul ”protest”, invocat de materialul din ziarul Gândul, nu este decât unul dintre cuvintele-cheie. După cum am precizat deja, chiar și aluziile, chiar și formulările inocente pot trezi vigilența electronică a dispozitivelor de urmărire. Asta e! Viitorul a devenit deja trecut, mâine a devenit ieri.

Visul ghețurilor, Stockholm, 4 - 5 martie 2011 b

Evenimente ciudate și periculoase

La sfârșitul lunii februarie 2011, s-a inaugurat primul tribunal țigănesc din România. Conform celor care au avut inițiativa, staboratul trebuie să ia amploare și să soluționeze cât mai multe litigii. Adică, să creeze un fel de justiție paralelă și independentă față de cea oficială a statului român.

La începutul lunii martie 2011, PDL, UDMR, UNPR și Grupul minorităților au semnat protocolul de colaborare, denumit și cheia prosperității. Într-adevăr! Prosperitatea este mai mult decât evidentă. După părerea sinceră și sincer exprimată a maghiarilor, scopul esențial al acestui protocol trebuie să fie minoritățile, mai precis doar minoritatea lor, cu toate sinistrele năstrușnicii care ar putea, vreodată, să le fulgere mintea.

Pe 28 februarie 2011, exact în aceeași perioadă cu celelalte două evenimente sus-menționate, Traian Băsescu a semnat decretul de demartirizare a celor trei ofițeri USLA, uciși cu bestialitate în Decembrie 1989: Dumitru Coman, ucis cu maximum de cruzime de maghiari, Eugen Trandafir Cotuna și Gheorghe Trosca, uciși în cadrul diversiunii KGB-GRU, comandată și condusă de Nicolae Militaru. Reamintesc faptul că Gheorghe Trosca a fost și decapitat pentru ca să li se arate românilor ce pățesc aceia care li se împotrivesc rușilor / sovieticilor, ex-sovieticilor, acoliților  și urmașilor lor. Actul de demartirizare a fost pregătit exclusiv de persoane care fie aparțin structurilor KGB-GRU, fie sunt de etnie maghiară. Sau ambele. Interesant detaliu: actul de demartirizare a fost semnat înainte de zilele de naștere ale lui Mihail Gorbaciov și, respectiv, Ion Iliescu. În această ordine.

Tot în aceeași perioadă, sfârșit de februarie și început de martie, a fost ”îngropat” din punct de vedere birocratic Masacrul de la Fântâna Albă, denumit, păstrând proporțiile, și Katynul românesc. Este vorba despre asasinarea prin împușcare, într-o pădure, a unui mare număr de civili români, femei, bătrâni, copii, refugiați din Basarabia. Ulterior, victimele au fost aruncate în gropi comune deși unele dintre ele dădeau încă semne  de viață. Închiderea tragicului episod Masacrul de la Fântâna Albă vine tot pe filieră kominternistă, prin intermediul lui Vladimir Tismăneanu, un alt minoritar, evreu de această dată. Institutul pe care îl conduce acesta - n-a înțeles nimeni de ce nici până în ziua de azi! -  este cel care a emis nota de fundamentare menită să trimită această atrocitate în derizoriu.

Parlamentul României își ia liber de Ziua maghiarilor de pretutindeni în condițiile în care maghiarimea ne înjură pretutindeni în lume, ne blesteamă și, la propriu, nu mai știe ce să facă pentru a obține destrămarea României. Parlamentarii plătiți de statul român își iau două zile liber, nu una, pe 14 și pe 15 martie, ca să sărbătorească anexarea Transilvaniei de către unguri și asasinarea românilor. Ori, poate că, anul acesta, o fi fost vreo sărbătoare chiar mai importantă și anume anexarea întregii Românii de către unguri! Plus, distrugerea ei și-a poporului ei!

În contextul acestei, să-i zicem, sărbători - pare mai degrabă un veșnic parastas, o eternă comemorare satanică - niște derbedei unguri nu găsesc nimic mai potrivit decât să spânzure efigia marelui erou român Avram Iancu. Pe care l-au declarat criminal. Ce se poate spune în fața acestui gest?! Nu e numai o blasfemie, e de-a dreptul o imensă prostie! După cum spuneam, iată o nouă dovadă că sărbătoarea asta a lor pare doar o comemorare satanică. Și-atât. Cu acest prilej, dacă mai era nevoie, ne-au mai arătat încă o dată, și nouă, și lumii întregi, ce ființe brave și de ispravă sunt. Și ce atitudine de prietenie, de respect și de colaborare au în privința românilor și-a României! Asta în condițiile în care, acasă, tot la cererea și prin intermediul clicii ungurești, diverși români - așa se declară ei, cel puțin - își bat capul să ne convingă de oportunitatea schimbării Zilei Naționale a României. Ca să nu-i mai supărăm pe maghiarii de pretutindeni amintindu-le că au pierdut Transilvania. Ca să nu le mai amintim că Transilvania aparține României. Ca să nu ne mai amintim că Transilvania aparține României.

Dacă reluăm doar aceste câteva evenimente, petrecute în doar două săptămâni, putem să ne punem, totuși, unele întrebări în legătură cu situația din România. Eu cred că putem. Eu cred că trebuie să o facem. În momentul acesta, lumea întreagă este într-o frământare teribilă. Să nu fim însă prea atenți doar la ceea ce este dincolo de granițele noastre. Dacă nu luăm la timp atitudinea corectă, putem să ne pierdem țara. Cel puțin, așa cum o știm noi. Nu e prima dată când rușii / sovieticii, ex-sovieticii, acoliții și urmașii lor cad la învoială cu ungurii și cu celelalte minorități din România spre, de cele mai multe ori, teribila păgubire a majorității românești. De ani de zile, vin tot felul de informații despre planul de federalizare a României, despre pierderea Transilvaniei în favoarea ungurilor, despre crearea unui stat țigănesc pe teritoriul nostru, despre unirea noastră cu Basarabia, nu despre unirea Basarabiei cu noi etc . Nu e prima dată când rușii / sovieticii, ex-sovieticii, acoliții și urmașii lor îi șantajează pe români cu pierderea Transilvaniei. Mai ales, dacă România privește spre Basarabia. La urma urmei, Regiunea Autonomă Maghiară a fost creația lui Stalin. Interesant și uluitor este cum românii asistă parcă vrăjiți la această lucrare de destrămare. S-ar putea crede că toate vrăjitoarele țigănci și toți paranormalii ruși sunt, la unison, la lucru. Evident, cu deplin succes. Nu vreau să aud prostia aia cu miticii distructivi care fac și dreg. De 21 de ani, foarte mulți politicieni vin din Transilvania. Actualul premier e de la Cluj. Nu continuu lista că e arhicunoscută. Să enumerăm realizările glorioșilor politicieni din Transilvania?! Să enumerăm performanțele aparatului uman, de multe ori de sorginte ardelenească, pe care aceștia îl folosesc și la București, dar și în teritoriu?!  Cele mai mari și mai penibile cedări în fața ungurilor le fac românii din Transilvania. Pur și simplu, le-au dat mână liberă și dau senzația unei bucurii drăcești când sfâșie țara împreună. La vederea prezentului, nu numai Avram Iancu, dar și Gheorghe-Poenaru Bordea, primul soldat român mort, la trecerea Carpaților, în Primul Război Mondial, ne-ar blestema. Ori martirii - pentru că sunt și rămân martiri - uslași din Decembrie 1989. Asemenea! Și-ar avea perfectă dreptate să ne blesteme! Și ei, și toți patrioții români, și toți martirii români!

Nu intru în alte detalii că mi-ar mai lua mai mult de-un an, probabil. Nu vreau să aud nici prostia cu demnitatea maghiară în fața căreia, vezi Doamne, ar trebui să ne plecăm. N-avem, frate, ce le face, sunt mai tari decât noi! Altă tâmpenie! Eu îi observ în Suedia. Aici, există o comunitate mare de unguri, peste 50 000. Nucleul de bază s-a creat, prin emigrarea lor din Ungaria, în urma Contrarevoluției din 1956. Ulterior, acelui nucleu, i s-au adăugat și alții. În prezent, emigrează mulți medici. Plângerile lor atestă faptul că situația cadrelor medicale din Ungaria este aceeași, uneori chiar mai rea, decât a celor din România. Faptul probează încă o dată, iar și iar, că există un plan minuțios foarte bine orchestrat și care se aplică, punct cu punct, în toate țările ex-comuniste. Am închis paranteza. Ungurii din Suedia sunt oameni perfect normali, politicoși și colaborează foarte bine cu românii. Suedezii controlează în detaliu situația atât a oricărui minoritar de-al lor, cât și  a oricărui imigrant, iar ungurii dacă au cumva ifose și fumuri nu îndrăznesc să le arate niciodată. De multe ori, sunt chiar deschiși în a-și povesti nemulțumirile lor legate de contextul actual și trecut din Ungaria. Nu o dată, le-am detectat gesturi chiar de umilință, după părerea mea nejustificată, față de suedezi. Nimic, dar nimic, din așa-zisa ferocitate pe care le-o tot atribuim noi și-n fața căreia ne tot plecăm, considerând-o de neînvins. Eu cred că ungurii sunt chiar uimiți când văd ușurința cu care facem toate nepermisele cedări pe care le facem. E adevărat că, aici, în Suedia, sunt mai ales unguri din Ungaria. Repet, aparent, oameni absolut normali. Indiferent de ceea ce-au în cuget și-n simțire, masca e aproape întotdeauna una corectă. În Transilvania însă, pare să se fi format o hoardă maghiară stupidă și periculoasă prin primitivismul ei. Conform legilor în vigoare, existența acestei hoarde ca hoardă trebuie să ia sfârșit. Fără întârziere și fără compromis. Atitudinea românilor trebuie să fie una dreaptă, dar fermă. Chiar dacă sunt acasă, chiar dacă sunt în diasporă, românii trebuie să reacționeze. Ori de câte ori, este nevoie. În ceea ce mă privește, încerc măcar să nu tac. Fie și prin câteva rânduri, pe un blog. Prin urmare, după părerea mea, României și românilor trebuie să li se dea explicații și pentru această cascadă de evenimente ciudate și periculoase  care, în numai două săptămâni, au ultragiat demnitatea națională, au lovit dureros în inima unor familii, au lansat îngrijorătoare semne de întrebare. S-a bătut palma între ruși / sovietici, ex-sovietici, acoliții și urmașii lor, și între unguri, țigani, minorități și alții, mai din umbră și mai din exteriorul țării noastre, pentru destrămarea României? Invitația insistentă la emigrare a românilor are drept scop eliberarea, de bună voie, a locului, în favoarea unora de acasă și în favoarea altora, veniți din alte zări? Suntem, ca români, invitați să devenim, din proprie inițiativă, nomazi? Se tot repetă același nesimțit scenariu al provocării ca, în cazul în care nu plecăm toți, până la urmă, să iasă totuși scandalul dorit, se pare, atât de mult de câteva decenii încoace? Trebuie să acceptăm ideea că, în urma Revoluției din Decembrie 1989, am fost definitiv înfrânți de ruși, unguri, țigani etc, desigur, cu complicitatea ticăloasă a unor trădători din rândurile noastre?
Eu cred că nu trebuie să acceptăm nimic. Eu cred că trebuie să luptăm. Fie și prin gesturi mărunte, dar potrivite și utile. Cedarea s-a făcut pas cu pas. Recuperarea se poate face și ea pas cu pas. Dar neîntârziat. Și fără abateri.

Ziua Mâniei! Live!

De la sfârșitul lunii februarie, Facebook și Twitter, un fel de Lenin și Mao ai internetului, și-au reluat și continuat convocariada revoluționară. De această dată, în Arabia Saudită. Ținta: organizarea Zilei Mâniei. Mai precis, o zi în care lumea să iasă în stradă, să mărșăluiască și să-și strige nemulțumirile. Trebuia să fie pe 11 martie, după unii, trebuia să fie pe 13 martie, după alții, trebuia să fie vinerea asta, după ceilalți. Nimeni nu știe precis. Unii declară că a fost. Unii declară că nu a fost. Unii declară că oamenii n-au răspuns la convocare. Unii declară că da, au răspuns, dar că monarhia saudită are interesul să nu popularizeze nimic. Unii declară că, până la urmă, n-a fost decât o veselă și spontană adunare populară, menită să reconfirme, dacă mai era nevoie, simpatia față de monarhia saudită.

În acest context mai mult decât ambiguu, unele canale de televiziune americane lansau deja supoziția-provocare: dacă se ia lumea la bătaie și în Arabia Saudită, ar fi oare poporul american dispus să susțină o intervenție militară? Mai precis, o nouă intervenție militară. Și se argumenta pe față că trebuie discutat acest aspect amplu, direct și rapid, având în vedere faptul că petrolul saudit este mai mult decât vital. Buuun! Măcar, de data asta, e clar, e pe față, e pe Facebook, am putea spune.

Tot în aceste zile mai mult decât șocante - pentru a nu știu câta oară, mă întreb, ce ne facem dacă nu e adevărata Apocalipsă, cum o scoatem oare la capăt?! - a început să fie popularizată pe net o hartă a unui nou Orient Mijlociu. Adică, am început să fim familiarizați cu anumite posibile schimbări în zona respectivă. Eventual, cu ideea schimbării în sine.  Despre toate acestea, am mai amintit deja în materialul ”Moș Gherilă, Baba Vanga, Zenga-Zenga!”. Până acum, revoltele arabe au respectat granițele. Adică, fiecare a făcut ce-a vrut la el acasă. În acest moment, avem însă prima intervenție armată, dincolo de granițele uneia dintre țări. Mai precis, 1000 de militari saudiți au trecut subit granița în Bahrain. La cererea regalității de acolo. Motivul: protestele din Bahrain. Scopul: protejarea Bahrainului de sine însuși. Coincidența: totul se petrece la exact două zile, după ce-a trecut Robert Gates, Secretarul american al Apărării pe acolo. Ce s-a întâmplat oare? Saudiții nu se mai pot opri din marș? De ce nu-și văd de Ziua Mâniei lor? Vor să facă un schimb de experiență revoluționar cu vecinii din Bahrain? Nici asta n-ar fi ceva cu totul nou. S-a mai petrecut în istorie. În acest sens, nu se mai pot mulțumi doar cu Twitter și cu Facebook și vor contact face to face? Ei bine, nu. În primul rând, se pare, trebuie blocat neîntârziat Iranul care are interese majore să facă schimbări în Bahrain. Nu în ultimul rând, trebuie protejate forțele militare americane din zonă. Taman acum în momentul în care, în Japonia, reactoarele nucleare par să explodeze unul câte unul. Că veni vorba: interesant e că, după cum observăm, liderilor planetari nu pare să le pese prea mult de radiații și de efectele lor. Se agită presa, da, se agită oamenii, da, dar conducătorii ba. Cel mult, aceștia din urmă se raportează la închiderea unor reactoare deja existente pe teritoriul țărilor lor și la posibila înghețare a programelor nucleare în viitor. Astfel, se creează strania impresie că dezastrul din Japonia era ceva extrem de necesar.
Revenind la intervenția saudită în Bahrain: în acest moment, dacă Iranul ripostează cumva, se poate confrunta direct cu americanii. Dacă nu s-a pus - până în prezent - de-un război în Libia, poate se pune, totuși, în Bahrain! La cât se chinuiesc unii să-l declanșeze, dacă n-ar fi pielea noastră, a tuturor, în joc, mai că am pune mâna să-i ajutăm! Pe bune! E chiar păcat de-așa efort!
Între timp, aflu că, la operațiunile din Bahrain, s-ar mai fi adăugat și alte trupe, din alte state arabe. O fi de bine? O fi de rău? Habar n-am. Oricum, pe zi ce trece, înțelegem de ce trebuia creat cadrul apocaliptic adecvat. Nu mai e timp. Pentru ce? Pentru Noua Ordine Mondială, desigur. Până la urmă, drumul ne-a dus exact unde trebuia să ne ducă. După ce-a zburdat însuși calul Morții, posibil marca Blue-Beam Project, prin Cairo ( a se vedea și materialul ”Blue-Beam Show, în Cairo?”, publicat pe acest blog ) , ei bine, am ajuns, ma-te-ma-tic la... Ziua Mâniei! Live! Pe Facebook, pe Twitter, pe bloguri, pe net în general! Corect!  La urma urmei - conform Marelui Scenariu, chiar acolo și suntem, la urma urmei! - Ziua Mâniei, Dies Irae, Ziua Judecății nu sunt decât trei denumiri pentru același concept apocaliptic, nu? Aceasta este chiar esența Apocalipsei. Ei bine, iată-ne ajunși și la Dies Irae! Unii dintre noi, ăia care-am mai rămas, am trăit s-o vedem și pe-asta! Curiozitatea e, totuși, devastatoare: care o fi oare next level? Că, la ultimul, nici nu vreau să mă gândesc.

Visul ghețurilor, Stockholm, 4 - 5 martie 2011 a

Idele lui Marte / Ides of March

Astăzi, este 15 martie 2011. Sunt, deci, Idele lui Marte. După ce-am scris ”Cutremurul din Tokio, doar primul?”, în care am făcut o trimitere la această dată, am aflat că tocmai se produce filmul cu același nume. Interesantă potrivire. Sincronicitățile astea sunt sarea și piperul existenței noastre. În Antichitatea romană, Idele lui Marte erau o sărbătoare importantă închinată lui Marte, zeul războiului. Având în vedere că, anul acesta, de Idele lui Marte, avem și războaie, și revoluții, și un megaseism cu toate sinistrele sale consecințe, și risc nuclear major, și un prezumtiv aliniament planetar ( ?! ), și o lună care a devenit subit malefică ( ?! ), și o cometă care ba e, ba nu e,  putem considera că Marte e amplu servit. În plus, putem constata și că producătorii și realizatorii filmului cu pricina au fost chiar inspirați în a-i programa premiera americană în toamnă. Iar, pe cea internațională, la începutul anului 2012. În actualul context, povestea asasinării lui Iulius Cezar cu 23 de lovituri de cuțit, în urma unei oribile conspirații, poate că n-ar fi impresionat prea mult. Deși poate că ar trebui. Conspirație? Numărul 23? Sună captivant? Sună. Și familiar. Din ce în ce mai familiar. Chiar intim.

Cutremurător de interesant!

Teoria conspirației pare să fie alimentată instantaneu și de opinia renumitului Nouriel Roubini, specialistul în apocalipse economice. Conform Bloomberg.com, și distinsului economist i se pare că recentul cutremur din Japonia, cu toate sinistrele și tragicele sale implicații și consecințe, a venit în momentul economic cel mai rău pentru țara lovită. Oricum, la multiplele probleme economice pe care le traversa și le traversează Japonia, cu o datorie externă, după opinia FMI exprimată recent, nesustenabilă pe termen lung, se adaugă haosul prezent al Bursei din Tokio și al burselor din Asia, precum și dezechilibrarea dramatică a yenului. Ce mai putem spune despre imensele pagube?! Ce mai putem spune despre durerea oamenilor?! Ce mai putem spune despre faptul că mari riscuri nucleare sunt acum în plină derulare și numai Dumnezeu știe până la ce se va ajunge de fapt?!
Din punctul meu de vedere, această opinie, păstrând proporțiile, îmi confirmă, într-o oarecare măsură, întrebările și mirările din materialul ”Cutremurul din Tokio, doar primul?”. Mai ales că, după tragedie, există tot felul de consecințe dintre cele mai diferite: de exemplu, euro s-a întărit, ”ajutatele” Irlanda, Grecia și Spania par să se simtă din ce în ce mai bine, mai ales bursier,  economia americană aparent este sub șoc, în schimb China mai primește un impuls pozitiv, iar prețul petrolului, urcat de revoltele arabe, a scăzut brusc. În plus, ar fi momentul ca Japonia, cel mai mare creditor extern net din lume, să-și pună la bătaie rezervele valutare, depășite doar de cele ale Chinei, pentru propria reconstrucție, nu?! Oricum, pentru ca să nu se piardă dispoziția apocaliptică și pentru ca totul să pară spontan și cosmic, deja, nenorocirea din Japonia este prezentată ca rezultat al activității Superlunii ( ?! ), care, de fapt, ar trebui să ne ”bântuie” pe 19 martie. Și, să nu uităm totuși că, până atunci, mai e și data de 15 martie, adică data de mâine. Pitica roșie, sateliții, explozia gravitațională, remember?...
Între timp, oameni cu firi mai bănuitoare și mai întrebătoare - pe sistemul poate trebuie, poate nu trebuie, dar, în general, sigur nu strică - se pare că au sesizat și pozat, pe cerul Japoniei, în preajma momentului cutremurului, nori rezultați ca urmare a activității HAARP. Circulă pe net. Dacă așa arată prezentul, cum va arăta oare viitorul, mai mult sau mai puțin îndepărtat? Treptat-treptat, se pare că ajungem la teoria lui Umberto Eco, exprimată în ”Pendulul lui Foucault”. Acum peste 20 de ani, părea strict literară. În acest moment, pare strict științifică. Pe scurt, teoria respectivă poate fi formulată astfel: cine stăpânește harta curenților telurici, stăpânește lumea, și, dacă are chef, poate cere orice, oricui, oricând, practicând un șantaj total și malefic, la scară terestră. Adică, aproximând formularea lui Umberto Eco, dacă nu-mi dai exact ce vreau, când vreau, cum vreau, îți distrug, la propriu, jumătate din teritoriu, îți frâng peninsulele, îți scufund insulele etc. Uau!

Rusia propune abolirea sistemului de vize cu SUA

S-ar putea să și obțină asta. Nu m-ar mira. Săptămâna aceasta, vicepreședintele american Joe Biden l-a întâlnit, la Moscova, pe premierul rus, Vladimir Putin. Acesta din urmă i-a făcut, oaspetelui american, propunerea istorică de abolire a sistemului de vize între Rusia și SUA. Astfel se confirmă prompt, dacă mai era nevoie, una din teoriile formulate de mine în materialul ”From Schengen, with Hate!” și anume aceea că Rusia a făcut și face jocuri extrem de puternice atât în Europa, cât și în întreaga lume. Practic, sabotează și șicanează interesele și interne, și externe ale fostelor state comuniste pentru ca, nu cumva, să se trezească singură, săracă și izolată, în Asia. În pofida faptului că Moscova este declarată a fi orașul cu cei mai mulți miliardari din lume. De exemplu, America nu dorește sub nici o formă să dea dreptul de liberă circulație românilor. Indiderent de apartenența la NATO, indiferent de serviciile aduse, indiferent de gradul de simpatie pe care îl manifestă românii față de valorile americane. În aceste circumstanțe, ne mai putem întreba încă o dată, fără să greșim prea mult, a cui este ideea cu neacordarea vizelor pentru români? Este o idee strict americană sau este o ideea apărută și păstrată sub presiune rusească? Sau ambele? Până la urmă, care e licuriciul cel mai licurici?

Și la suedezi, crapă asfaltul iarna...

... numai că ei îl repară. Prompt. După fiecare topire a zăpezii.

Am văzut și rațe fericite - Suedia, 10 martie 2011

Alb-negru de Suedia, din tren, 4 - 5 martie 2011

Încă un gând...

Am uitat și n-aș vrea să o fac. În contextul tragic al cutremurului de ieri din Japonia, personal, n-aș minimaliza nici importanța datei. Aș reflecta profund asupra ei. Astfel, 11.03.2011 are atât simetria ei, cât și simbolistica ei. Contează. Pentru marea masă, în mod cert nu, dar, pentru cine trebuie și cunoaște, în mod sigur da. Nu e prima dată. Nici ultima.

Am fost întrebată...

Răspund, totuși. Cu dicționarele, e mai greu, mai ales dacă sunt de mitologie. De ce Hercule și Anteu? Anteu era un uriaș legendar libian, fiul lui Poseidon și-al Gaiei. Îi plăcea să lupte și, atâta vreme cât picioarele lui atingeau pământul, era invincibil. Puterea îi venea de la Gaia, mama lui, de la pământ deci. Provoca orice trecător la luptă și, după ce-l învingea, îl ucidea. Hercule, eroul mitic, a venit să se confrunte cu el și-a înțeles care-i este taina. Ca atare, în toiul încleștării, l-a desprins de pământ, ridicându-l în aer. Astfel, a reușit să-l învingă și l-a ucis. Numele de Anteu înseamnă și cel care se opune, cel care este împotrivă. Hercule e Hercule. Dar mai există și avioanele Hercules, de exemplu. Clară? Sper că da.

Mai puțin clară e însă situația actuală. Totuși, analogia, cu toate implicațiile ei mai mult sau mai puțin metaforice, pare să fie din ce în ce mai potrivită, având în vedere că Nicolas Sarkozy pledează deja pentru ”bombardamente precise” asupra Libiei, timp în care Italia și Rusia, la rândul lor, acreditează ideea că, în acest circumstanțe, avem al treilea război mondial. Nu înțeleg exact de ce. Nu ni se spune. Dar, dacă ar fi așa, parcă la celelalte două războaie mondiale, i s-a spus ceva precis cuiva? Nici până în ziua de azi. Se prea poate să se petreacă și una ca asta întrucât nu degeaba s-au vehiculat atâtea profeții, nu degeaba s-au făcut atâtea filme sfârșitoristice și nu degeaba a fost scos, la paradă, calul morții, pe străzile din Cairo. Ca să luăm, sumar și superficial, niște exemple la întâmplare. Oricum, unii se străduiesc demult. Și eforturile au, întotdeauna, un sfârșit. Dar și răbdarea.

Cutremurul din Tokio, doar primul?

Pe 18 ianuarie 2011, a fost lansată informația conform căreia Michio Kaku, renumitul fizician american de origine japoneză, ar fi declarat că, în timpurile noastre chiar, vom asista la dispariția ( !!! ) cel puțin a unuia dintre următoarele orașe: Los Angeles, San Francisco, Ciudad de Mexico, Teheran, Tokio. Motivul: megaseisme. Cauza: vina omenirii care s-a apucat să construiască structuri urbane gigantice, în locuri unde, altădată, nu se găseau decât niște umile sate de pescari. Cum a dat-o Michio Kaku, așa o dau și eu. Și care e problema? Locurile respective au fost apucate, subit, de-o stranie nostalgie și doresc să redevină  neîntârziat sate pescărești? Ba chiar, mai mult decât atât, doresc să intre, imediat, de-a dreptul în mări și în oceane? De ce acum? De ce ele? De ce neapărat? De ce fără dubiu? Mai observ și că lista respectivă a fost ”citită” invers. Astfel, după înfiorătorul cutremur din această dimineață, Tokio a devenit primul. O fi fost vreo încercare sinistră de a ”omagia” originea savantului cu pricina.
De ce formulez astfel? Pentru că, dacă acum vreo 25 de ani, când deschideam subiecte de genul există sau nu există arma geotectonică, păream o ciudățenie amuzantă - și eu, și alții ca mine - acum, datorită unor campanii eficiente și competente susținute de unele distinse personaje, pe toate căile posibile, pare că s-a mai aflat de faptul că există posibilitatea să se creeze cutremure la comandă. Prin varii metode și cu, firește, diferite scopuri. Căci n-am altă explicație pentru care, acum nici două luni, se dă o listă și, neîntârziat, pare a se începe aplicarea ei. Ca o executare silită. Mai ales că, pe 15 martie fix, avem anunțat deja un aliniament planetar cu explozie gravitațională, mai precis, forțând exprimarea, un soi de rendez-vous celest cu o stea pitică roșie, acompaniată de trei sateliți personali. Consecințele acestui aliniament ar fi cutremure, tsunami, inversarea polilor. Desigur! Cum altfel?! După unii, pitica roșie ar avea legătură cu  temuta Nibiru, după alții, nu. Desigur! Cum altfel?! Oricum, se acreditează ideea că evenimentul e cert, cunoscut și temut deoarece zona în care s-ar afla pitica roșie și sateliții săi ar fi fost deja ascunsă, cu scopuri desigur malefice, pe harta astronomică Google. Ca să ne adâncim în metafore și analogii misterioase, s-ar petrece deci un fel de Idele lui Marte, la scară planetară. Nu e cazul să rămâneți perplecși, astea sunt știrile. Și, dacă nici 15 martie 2011 nu rezolvă situația disperat-deplorabilă a omenirii, atunci sigur ni se bagă mințile în cap sau ni se scot, după caz, pe 19 martie, când ne apropiem fatal de lună. Nu pricep de ce  întrucât e o situație ciclică normală. N-a mai fost din 1992. Ei și ce?! Nu e nimic special în asta. De ce și o situație astronomică absolut firească devine apocaliptică? Pentru că, probabil, așa trebuie. Creierele noastre trebuie să fie conectate la neobositul calculator al groazei în permanență. Sau se pregătește altceva și e nevoie de camuflaje iscusite. Iar lista cu orașe imense, chipurile neapărat în primejdie să dispară - măcar unul dintre ele - și care, iată, prompt, întocmai cum s-a și anunțat, încep să fie lovite de cutremure de o magnitudine aproape imposibil de imaginat, cum a fost cutremurul de azi-dimineață din Tokio, pare să probeze ideea că suntem în plină transformare planetară. Terifianta Terra. Până la urmă, cine face această transformare? Și în ce scop?

”No-Fly, pentru mălai” sau ”Hercule și Anteu, văleu!”

Și aseară, titlul de la televiziunea suedeză era: Libia - Lupte crâncene. Am tresărit oripilată și m-am uitat cu atenție. Hait, mi-am spus, chiar e ca în cânticelu' Zenga-Zenga! Gaddafi chiar se ține de cuvânt și chiar curăță Libia, casă cu casă, stradă cu stradă, cartier cu cartier, Zenga-Zenga etc. Starea de stres fusese deja creată de transmisiunea CNN din noaptea precedentă. Cum care? Aia în care, tot în toiul unor lupte crâncene, Gaddafi i-a chemat la apel și ordine pe toți jurnaliștii din Tripoli, la Hotel Tripoli, dacă nu mă-nșel, ca să le țină o cuvântare. Ăia au venit, au așteptat de s-au veștejit, până la urmă, Colonelu' a sosit, s-a lăsat filmat cam tot atât cât ar fi făcut-o și un miraj al deșertului și, brusc, și-a adus aminte că e ocupat cu luptele, s-a întors pe călcâie și-a dispărut la fel cum a apărut, lăsându-i pe jurnaliști de proști în hotel să-și dea cu părerea. Asta e! Colonelu' s-a făcut rău, nu vrea să le mai dea acces nici măcar la imaginea lui, darămite la petrol. Cât despre discursuri, lăsați, rămân pe altădată! Zenga-Zenga!

Să revin însă la transmisiunea suedeză... Curios, luptele crâncene aduceau în prim-plan doar niște fețe de așa-ziși rebeli, cu priviri scrutătoare și vigilente, înarmați până în dinți - de unde au armele alea sofisticate?! - cu degete revoluționare tot sugerând deja caraghiosul și încornoratul V al victoriei de care cred că s-au plictisit până și camerele de luat vederi, lângă niște mașini arse și abandonate în deșert. Ce mai vedeam io? Mai vedeam niște imagini de la un miting unde s-ar fi scandat ceva similar cu ”Am învins!” și cu ”Să fie judecat pentru sângele vărsat!”, precum și niște imagini cu unii care patrulau pe niște străzi din Benghazi unde, chipurile, libienii liberi și-au impus voința și dorința. Totuși, ”Ole-Ole” nu se scanda. Seamănă prea mult cu Oil-Oil și, pesemne, poate provoca nedorite confuzii în mințile revoluționare și nu numai. Perfect! Tot în același oraș, Benghazi, reporterul suedez, proaspăt, vesel și dezinvolt - dar așa par ăștia, chiar și în toiul celor mai crâncene lupte, în mijlocul celui mai deșertic deșert - îl intervieva pe unul dintre revoluționarii care au preluat puterea. Acesta stătea relaxat pe un scaun, picior peste picior, ale lui, nu ale scaunului, răsfoia detașat niște hârtii și, cu o privire visătoare, vorbea despre Libia, Benghazi, Gaddafi, proteste, război civil etc de parcă nu erau din același film, pardon, reportaj cu el, de parcă ființau în altă parte, pe un alt continent îndepărtat, într-o altă viață, a altcuiva. 

Totuși, mesajul respectivului reportaj era că luptele sunt crâncene și că dictatorul refuză să plece - ce să facă altceva, dacă n-ar face asta, el n-ar mai fi el! - și că trupele sale fidele - poate, până la urmă, mai schimbă cineva și scenariul totuși, nu numai țara sau continentul - îi căsăpesc pe revoltați. Bun! Adică, rău! Dar, în imaginile respective, nu era picior de trupă fidelă și crâncenă, un nasture, un glonț, un chipiu, ceva! Nimic! Nu erau decât revoltații care, destul de plictisiți, se mai lăsau filmați pentru trecerea timpului cu folos și, eventual, bănos, și care, de dragul veridicității atmosferei, mai puneau d-un miting și de-o scandare. În mod evident, în privirile tuturor, atât ale revoltaților, cât și ale reporterilor, nu se citea decât un gând flămând: când ne vine, și nouă, rândul, la sonda de petrol? Ei, deocamdată, nu se prea mai știe cine deține controlul sondei. Tocmai d-aia, pentru clarificare, NATO vrea să preia conducerea operațiunilor. Va găsi și un titlu potrivit. N-am nici o îndoială. Ăștia de la NATO sunt foarte tari în metafore zglobii. Contribui și eu. Nefiind de la NATO, firește, modest și neinspirat. ”No-Fly, pentru mălai” sau ”Hercule și Anteu, văleu!”. Nu m-am decis, dar, m-am încifrat. Al doilea mesaj e doar pentru cunoscători. A se consulta dicționarul de mitologie. Apoi, a se corela cu tot ce se potrivește.  Știu că șaradele și ghicitorile erau specialitatea Sfinxului și că el se află ( încă ) în Egipt. Da, dar are și Libia tainele ei. Așa, și, după cum spuneam, NATO vrea să preia, rapid și eficient după cum deja se cunoaște prea bine, controlul operațiunilor. Desigur, pentru dreptate, pentru democrație, și pentru protecția civililor. Nimic nou. Deși, fapt bizar, așa-zisa cifră a morților descrește vertiginos și constant de la începutul actualei revolte libiene, iar, după cum arăta și reportajul suedez, revoluționarii și impresionantul lor arsenal militar par să fie fugăriți mai degrabă doar de plictiseală.
Altminteri, dictatorul, răutăcios și cârcotaș, asta e, așa sunt dictatorii, are ideea fixă că toată lumea vrea să-i fure petrolul. Capricios, transmite această informație doar când are chef, doar cui are chef. De exemplu, nu și jurnaliștilor de la Hotel Tripoli. Ce nu pricep eu? Nimic, desigur. Dar, în afară de asta, nu pricep de ce să te mai ostenești să trimiți jurnaliști pentru secvențe de la fața locului, a șocului și-a jocului, când se pot utiliza secvențe de arhivă. Sunt identice. Propun alcătuirea unui portofoliu internațional de imagini, pentru orice eventualitate revoluționară sau războinică, la care să se poată apela, prompt, după necesități. Da, dar on second thought, îmi dau seama că mai pot fi și alte motive cu mult mai motivate și mai motivante, ca să zic așa. De exemplu, mai e și problema dialogului din teritoriu. Chiar dacă este vorba despre categoria umană specială a revoluționarilor, chiar și cu ei, e greu, totuși, să stabilești doar comunicări telepatice sau din satelit. Nimic nu înlocuiește o șuetă autentică și-o punere la cale veridică. Esențial! Apoi, mai e și chestiunea armelor. Dacă sunt filmate ”la cald”, se poate afla, chiar și de pe ecranul televizorului, cine, ce, când, cui mai vinde. Vital-mortal! Și mai e și chestiunea abisală a sondei de petrol. Dacă, în permanență, stă cine trebuie cu ochii pe ea și dacă semnează în cartea de oaspeți la timp, află și cine face împărțeala, cum și cât. Importantisim! Altfel, foamea și bariliada vor pune lumea bună pe butuci. Și, cocoțat în glorie pe sonda poporului, dictatorul nărăvaș le va da, și poporului, și lumii bune, cu tifla. Încă o dată!

Suedia - Răsărituri de soare, din tren, 4 - 5 martie 2011

( 5 ) Suedia - Pocher la copcă

Nu mai scrisesem demult  la acest, să-i zicem, serial. M-am gândit că, dată fiind conjunctura,  n-ar fi rău să dezbat și eu nițeluș Codul Muncii. Între asumare și asomare. Așa pare a fi. Acasă, se discută, ca întotdeauna, interminabil. Fețe încrâncenate, fețe ironice, fețe miloage, fețe șmechere. Cearta se poartă pentru salarii care, în Suedia de exemplu, reprezintă echivalentul unor cumpărături banale, într-o singură seară, la supermarket. Nimeni nu se întreabă cum e posibil ca o țară atât de bogată ca România să nu-și poată susține financiar cetățenii. Culmea e că, unora, li se pare că și actualele venituri, mă refer la cele obișnuite, sunt prea mari! Acum mai mulți ani, pentru realizarea unui material, am luat niște pliante de la Ambasada Belgiei la București. Din ele, rezulta clar un lucru esențial: Belgia nu are deloc bogății naturale. Nu pare să moară de foame însă, nu? Imaginea din tren sau din mașină a Suediei, ca să revin, este dominată de păduri de pini, de pietre gigantice și de ape. Și cam atât. E o imagine frumoasă, cu o lumină uneori spectaculoasă, după cum se vede și din fotografiile pe care, din când în când, le public pe blog. Dar, cam atât. Fapt curios, nici Suedia nu pare să moară de foame. Și nu mănâncă nici lemne, nici pietre. Nu-mi dați replica deja uzată cu monarhia. Nu ține. În Suedia, de pildă, monarhia nu este atât de populară pe cât se vehiculează acasă. După cum rezultă din sondajele și din topurile alcătuite de suedezi înșiși, reprezentanții Casei Regale stau pe locuri mult îndepărtate de locul 1. Pot să vă dau un detaliu amuzant, îl întâlnesc la tot pasul: nici acum nu s-au vândut stocurile de ciocolată lansate odată cu nunta viitoarei regine, nuntă care a avut loc pe 19 iunie 2010. Ciocolata zăbovește în galantar chiar și la reducere. Chipurile fericiților miri regali n-au prea reușit în încercarea lor de a seduce portofelele suedezilor. Chiar dacă banii rezultați ar fi trebuit să meargă spre diverse scopuri caritabile. Cum altfel, nu?! Personajele-cheie în Suedia sunt premierul, ministrul de finanțe, unii lideri de partid. Despre monarhia belgiană, că tot a venit vorba, nu am date semnificative. Dar Belgia este totuși țara care a atins nivelul maxim de eficiență: periodic, trăiește bine-mersi chiar și fără guvern. Demonstrând că se poate. 

De unde, atunci, prosperitatea lor atât de paralelă cu eterna noastră sărăcie fără leac? În Suedia, categoric, în primul rând, de la controlul averilor. Se poate să se fure, dar nu într-atât încât să nu mai rămână nimic. Apoi, de la distribuirea eficientă a banilor. Reformele sociale introduse în 1922 ( !!! ) și la care suedezii nu renunță și pace au dus la crearea unui echilibru social. Aici, ar fi mai multe de discutat. Rămâne pe altădată, când vreau să povestesc despre anumite aspecte care țin de organizarea socială și politică a Suediei. Nu există muritori de foame. Tot felul de programe sociale pot  acoperi nevoile individului. Nu există, prin urmare, cerșetori locali. N-am văzut. Am văzut cerșetori, de-o anumită etnie, veniți și de la noi, și din alte zări. Există drogați umblând brambura, există alcoolici prin parcuri. Până la urmă însă, cineva îi preia. Există săraci. Există nemulțumiți. Dar, repet, nu există oamenii gunoaielor, ca la noi. Personal, n-am văzut. Nu în ultimul rând, prosperitatea generalizată decurge din dorința și din voința la fel de generalizate ca ea să existe. Contează deci mult atitudinea și mentalitatea.

Cum e cu legislația muncii? Nu mă pretind expertă, dar pot comenta următoarele: dacă ești venit cu un contract de muncă în Suedia, intri în niște etape oarecum standard. Aceleași cu ale suedezilor înșiși. Perioada de probă este de 6 luni, cu un salariu ceva mai mic decât cel de după permanentizarea contractului, cu program normal de lucru, inclusiv, respectarea sărbătorilor legale și-a vacanței corespunzătoare. Perioada de probă este chiar de probă adică poate duce la nefinalizarea angajării. Pentru oricine. Dacă este vorba despre un imigrant, chiar dacă persoana a fost adusă prin recrutare, din țara ei, cu toate formalitățile, cu toate delicatețurile. Dacă persoana nu este agreată, nu este angajată. Pentru suedezi, este foarte important argumentul dacă noul venit, străin sau de-al casei, este prizabil, dacă pot compatibiliza, dacă pot colabora. E dificil pentru că lipsa de flexibilitate există și poate fi o realitate dură. Piața muncii este complet deschisă și, oficial, drepturile angajatului străin acceptat sunt aceleași cu ale suedezului. Mereu însă angajatorul, profitând de lipsa de informare corectă a imigrantului cu pricina, va încerca să joace în avantajul său. Va încerca, de multe ori, să înșele. La propriu. Trebuie aflat și, imediat,  contracarat. Altfel, înșelătoria va persista și se va agrava.

Ca urmare a puternicelor presiuni din societatea suedeză, au început să fie nivelate și diferențele salariale dintre bărbați și femei. Existau și există, dar au început să mai dispară. Nu intru în alte detalii că nu fac obiectul. Oricum, pentru femeile din Occident, este inacceptabilă ideea că noi, esticele, renunțăm la drepturi pe care le-am avut. Drepturi pentru care, bunicile lor, mamele lor, uneori ele însele, au făcut închisoare, au mâncat bătaie, chiar au murit. Noi le socotim normale ba chiar derizorii. Nu-i așa! Nu-i deloc așa!

Dacă, după 6 luni, persoana este acceptată, atunci, primește contract pe termen nelimitat. Salariul se negociază și este superior celui din perioada de probă, sărbătorile și vacanțele se subînțeleg. Pe un contract permanent de lucru, există și dreptul la concediu fără plată, de până la 6 luni,  pentru a încerca un transfer de pildă. Te duci, lucrezi în altă parte, ești plătit de cei de acolo, dacă există afinități, transferul se perfectează. Dacă nu, te poți întoarce la locul de muncă anterior. Sunt obligați să te primească. Aceeași perioadă de 6 luni fără plată poate fi întrebuințată însă pentru a merge, de exemplu, la lucru în străinatate, pentru un contract mai bine plătit sau, pur și simplu, pentru un proiect interesant strict pentru individul în cauză. Nu pentru compania la care lucrează permanent. Contractele de muncă presupun și perioade de pregătire profesională. Ele sunt plătite. Sunt milioane de alte detalii care ar merita discutate, dar, desigur, nu e vreme. Perioada de preaviz este de 3 luni, atât din partea angajatorului, cât și din partea angajatului. Toate acestea sunt valabile și pentru cetățenii suedezi, și pentru imigranții cu drept de muncă deplin. Firește că, la fața locului, ca oriunde în lume, apar tot felul de particularități. În principiu însă, acesta este cadrul general.

Pauzele de cafea și de masă sunt reglementate prin lege. Suedezii sunt printre cei mai mari băutori de cafea din lume. Aș fi putut să intitulez acest episod Pocher la cafea sau Cafea la copcă. S-ar fi pretat. Există foarte multe facilități în legătură cu învoirea părinților, indiferent de sex, pentru diverse probleme ale copiilor lor, inclusiv concediu de maternitate ori de paternitate. Luând aceste măsuri și multe altele, pecuniare, suedezii au reușit deblocarea gravei stagnări a propriei lor demografii.

Înscrierea în sindicat este mai mult decât recomandabilă, și pentru suedezi, și pentru străini. După prima negociere, se va observa că este și indispensabilă. Chiar șeful, de multe ori, începe discuția prin a pune întrebarea dacă ești membru de sindicat. Contează. Dacă sunt probleme, reprezentantul sindical poate negocia el în locul respectivului angajat. Ideea-forță este următoarea: oamenii nu se smiorcăie pentru a-și obține drepturile. Multe dintre ele sunt obținute deja de multă vreme și, atenție, sunt viguros, agresiv, păstrate, altele sunt negociate și impuse pas cu pas. Femeile luptă în mod tenace pentru drepturile lor. Pentru multe femei din Occident, egalitatea salarială sau dreptul de vot s-au obținut foarte greu. Sau, cum e cazul egalității salariale, nu complet. Mirarea e mare și reciprocă: venind aici, noi suntem mirați / mirate că se pune problema așa, autohtonii, la rândul lor, sunt mirați / mirate că avem obișnuința egalității depline a drepturilor salariale. Și așa și trebuie să fie: la pregătire și muncă egală, salarii egale. Astfel, în Occident, încă se tinde în multe locuri și în multe domenii, spre atingerea unui obiectiv normal pentru cei care am trăit și în comunism, respectiv, nediscriminarea financiară între femei și bărbați. În schimb, în Suedia, s-au luat măsuri pentru acordarea, după cum am precizat mai devreme, de facilități pentru creșterea copiilor, indiferent de sexul părintelui solicitant.

Salariile nu sunt uriașe, dar, categoric, îndestulătoare. Taxele sunt gigantice, în jur de 40 % și, într-adevăr, cresc direct proporțional cu obținerea câștigurilor. Există și unele sporadice avantaje care decurg din taxe, există și deductibilități. Cel mai adesea însă, taxa pare puternic împovărătoare. Mai ales dacă nimeni nu-ți explică și beneficiile, în măsura în care ele există. Aici, intrăm în zona complet misterioasă a Suediei. Pe scurt, ei dau banii, ei îi iau înapoi, ei știu ce fac cu ei. E adevărat însă că și fac. Și n-are legătură cu vorba aia rușinoasă din engleză. Mereu, există tendințe de evaziune fiscală, chiar semnificative, atât individuale, cât și la nivel de companie. Mereu, sunt, până la urmă, identificate, demascate în media și, desigur cu forța, ”reparate”. Suedia a depășit, la începutul anilor '90, o majoră criză economică, și bancară, și imobiliară, asemănătoare recentei crize mondiale. A luat măsuri, le conservă fără abateri aparente și, ca atare, băncile, până de curând cel puțin, dădeau credite relativ ușor și cu dobânzi mici. Chiar și pentru concedii. Acum, au început să mai înăsprească regimul de creditare.

Programul de lucru este reglementat, cu tot cu pauzele aferente. În principiu, pentru orele suplimentare există compensații în bani și în timp liber. În principiu, pentru că, în privința asta, lucrurile au început să scârțâie în mai multe domenii. Se încearcă forțarea unor limite pur și simplu prin nerespectarea regulilor jocului. Angajatorul încearcă să nu dea, dar oamenii, repet, sunt intransigenți. Își cunosc drepturile și, dacă sesizează că au fost înșelați, luptă, obțin, ori, dacă nu, profitând de reala protecție socială, demisionează. Uneori, din informațiile mele, diferența financiară între cei ce lucrează și cei ce stau acasă primind diverse ajutoare este foarte mică. Există și contracte de muncă bazate pe reducerea programului de lucru din rațiuni medicale. Astfel de contracte nu sunt o raritate, sunt chiar des întâlnite. Există și contracte de muncă pe durată determinată care au drept scop acoperirea lipsei de personal. De cele mai multe ori, sunt foarte avantajoase din punct de vedere financiar. Foarte mulți le preferă. Și imigranții primesc diferite sume de susținere. Asta apropo de toată isteria de acasă iscată în legătură cu problema ajutoarelor financiare, cu problema protecției sociale și profesionale etc. Păi tocmai asta înseamnă civilizație: să nu mai ajungă nimeni în mizerie. Să ai opțiuni. Să-ți permiți să fii demn. Să ai protecție reală. Cât despre faptul că România, vezi Doamne, nu și-ar permite astfel de măsuri, e o prostie, firește că și-ar permite dacă n-ar exista evaziune, corupție, furt etc.
Și în Suedia există îngrijorare pentru actuala deschidere a pieței muncii. Concurența fiind mult mai mare, tendința angajatorului ar fi, evident, să desființeze multe dintre drepturile angajaților. Numai că, după cum arătam, educația angajaților este cea corectă: fermitate deplină în păstrarea drepturilor existente, tenacitate în dobândirea celor care lipsesc. Nu miorlăieli și abureli fără temei și fără utilitate. În Suedia, angajatorul, indiferent de ce fumuri o fi având el în cap, nu este stăpân. Nu mai este lăsat să se considere stăpân. Este angajator. Este doar parte a unui contract de muncă. Occidentalul angajat are în general această optică și nu ne înțelege pe noi. Aici, mă simt occidental. Nu înțeleg nici eu. Cum de nu avem nici un fel de instinct al luptei de clasă? În adevăratul sens al cuvântului. Văd deja ironie și mirare, ba chiar iritare, pe fețe. Ei bine, nu e cazul. Încă mulți intelectuali occidentali păstrează la loc de cinste, în bibliotecile lor, operele lui Marx, Engels, Lenin, ba chiar și Mao, plus povestea tinereții lui Stalin. Ei nu pot pricepe cum noi, cei din Est, nu avem sindicate adevărate care să scoată mase întregi în stradă. Chestiunea este simplă și logică: toate aceste drepturi pe care angajații occidentali le-au avut și le au încă au decurs din faptul că sistemul comunist era implementat în unele țări. Noi nu înțelegem și respingem asta. Dar e așa! E un fapt. Odată cu dezintegrarea sistemului comunist, dacă sindicatele occidentale ar fi manifestat aceeași impotență pe care o manifestă sindicatele de la noi, de exemplu, nu știu dacă, astăzi, țările lor ar mai fi fost la fel de apetisante. Dar vesticii au înțeles, la timp, primejdia și, după cum se vede și la televizor, se luptă pentru fiecare încălcare a drepturilor lor. Dacă noi vrem să ne facem praf țara, nu e nici o problemă, putem fi și ajutați. Există, slavă Domnului, cine să ne ajute! Și se pricepe, oho, măiestria e deplină! Și asta vedem în fiecare zi la televizor. Și câți sunt! Câtă frunză și iarbă! În filmul ”Kapitalism - rețeta noastră secretă”, domnul Dinu Patriciu - îmi vine așa, spontan, în minte - într-un moment de sinceritate dezarmantă, ne povestea, ca un copil ne povestea, ce-a mai râs și ce s-a mai distrat în toți anii ăștia, de tot ce-a văzut și-a trăit. Dacă am avea bugete similare, ce ne-am mai hlizi cu toții!

Pomenitele reforme suedeze din 1922 au fost introduse ca urmare a Revoluției conduse de Lenin. De altfel, din Berna, drumul său spre Sankt Petersburg, a trecut pe la o bancă din  Stockholm, înființată special pentru necesități revoluționare. E complicat. Sau, mai bine zis, e komplikat. Și astăzi, discursurile suedeze încep foarte des cu formularea ”kamrater” / tovarăși, adică. V-am zis că e komplikat. Ziua de 1 Mai este o sărbătoare de mare importanță. Steagurile roșii o împodobesc. Internaționala este un cântec foarte des vehiculat și, cu adevărat, apreciat. Nu pot să uit mirarea și șocul de pe fața unei suedeze atunci când o unguroaică, relativ recent, i-a explicat faptul că, în Ungaria, pedeapsa este de 5 ani de închisoare pentru interpretarea Internaționalei. Așa o fi. Prin urmare, pentru ca să nu m-apuce ziua de 1 Mai tot scriind la acest material, concluzia ar fi cam aceasta: cetățeni și cetățene, tovarăși și tovarășe, nu mai stați ca blegii / blegele, crezând că lumea modernă și prosperă se guvernează după legi medievale. Nu!  Unele dintre ele, chiar de bază, sunt de-a dreptul comuniste. Altele sunt capitaliste. Altele sunt pur și simplu de bun-simț. Avem o problemă gravă care ne-a costat distrugerea țării. Nu înțelegem, pur și simplu nu înțelegem, deloc nu înțelegem că e țara noastră, a tuturor, nu numai a unora, la mila cărora stăm. Se vede treaba că e musai să se lucreze din greu, rapid și intens la mentalul colectiv.

Tot ce-am relatat se referă la situația unui angajat legal, suedez sau străin după caz, cu drepturi legale, într-o companie legală din Suedia. Important. Pentru că pot fi și încălcări. Având mentalul colectiv prost, după cum ziceam, în mintea noastră, pare întipărită ideea că  unii sunt țepari și unii păgubiți și că așa e normal să fie. Drept urmare, chiar și în Suedia, cu toate legile ei ample și puternice, există români aduși la muncă în diverse companii ale altor români, unde sunt extrem de prost plătiți și, evident, chiar rău păcăliți. Aviz amatorilor! Pot fi astfel de situații, forumurile conțin destule plângeri în acest sens. Dar țepari pot fi și suedezii. Chiar și în condițiile unei angajări după tipic. De aceea, întrebarea pusă de angajator în legătură cu apartenența la sindicat a angajatului este o întrebare extrem de importantă. Ca să știe dacă îl poate înșela sau nu, dacă are cine să-l apere sau nu. Cât despre aducerea muncitorilor din afara UE, situația poate fi absolut dramatică: doi ani la rând, am asistat la drama sezonierilor aduși din Tailanda, la cules de fructe de pădure. De fiecare dată, după sosirea lor, angajatorul suedez a dispărut ca prin farmec, și-a închis contul bancar, amărâții au primit de la niște persoane de contact mâncare și strictul necesar, și și-au făcut munca în ideea că vor fi, până la urmă, plătiți corect. N-au fost. La sfârșitul sezonului, au fost urcați în avion și trimiși acasă de către statul suedez mereu candid surprins de o astfel de situație o-ri-bi-lă și bosumflat că trebuie să susțină din sfintele taxe o asemenea pa-gu-bă! Dat fiind că, din câte văd, situația pare a se repeta anual, mintea mea pricinoasă bănuiește că nu e decât o cale de exploatare deliberată a unor oameni fără drepturi și fără apărare. La urma urmei, ce știu tailandezii despre 1 Mai, nu?!

Habar n-am dacă noul Cod al Muncii de acasă este sclavagist sau nu. Se poate. Un fapt este însă cert: dacă nu vom înțelege clar, la timp și corect faptul că nu suntem sclavi, atunci vom deveni! Precis. Și nu numai în România. Pretutindeni în lume. Vulnerabilitatea noastră ca țară și ca popor este deja de notorietate. Din acest motiv, ca român, a fost și-a rămas greu să-ți impui și să-ți păstrezi standardele. Este mai ales vina noastră. Orice popor este sabotat pe baza defectelor pe care le are. Ele sunt atent studiate de cine trebuie și, apoi, continuu și devastator, atacate. Mentalul este capitalul, ca să zic așa. Sau chiar Kapitalul. Dacă mentalul este corect, până la urmă, va genera și situații corecte și fericite. Dacă nu... Acceptând în permanență inacceptabilul, noi ne-am creat pușcăria în care ne zbatem și pe care, inevitabil, vrând-nevrând, fiecare român, prin însuși statutul său, în felul său, o poartă cu el, prin întreaga lume. Pe scurt și oarecum metaforic, din punctul de vedere al Codului Muncii, atât acasă, cât și pretutindeni în diasporă, a venit momentul ca orice român să se decidă, măcar în mintea lui, dacă vrea să devină suedez sau tailandez.

Și, pentru că postez materialul acesta de 8 Martie, fetelor, la mulți ani! Sărbătoriți liniștite ziua că este sărbătoare ONU. Și suedezii, iată, o au în calendar și-o prețuiesc. Și chiar dacă ar fi fost doar sărbătoare comunistă și tot trebuia păstrată. Mai bine o sărbătoare în plus decât una în minus. Nu-i ascultați pe bărbați când vor să vă lămurească să renunțați la o sărbătoare a voastră. Dacă nu vă mai cumpără flori, își cumpără bere. Cu tot ceea ce decurge din asta.