Suedia - Spectacolul luminii c, 1 - 9 aprilie 2011

Suedia - Spectacolul luminii b, 1 - 9 aprilie 2011

Suedia - Spectacolul luminii a, 1 - 9 aprilie 2011

( 6 ) Suedia - Pocher la copcă

Eu cred că ne păcălesc atunci când ne spun că permanent-extrădatu' Necolaiciuc este încă în America, dar, iată, vine, vine, e pe vine! Am senzația că, măcar din când în când, în deplin anonimat, acesta, în infinita înțelepciune a năuhaului său, mânăgeriază, meșterește, furgăsește și prin Suedia. Sau, poate, acordă măcar vreo consultanță-pe-chitanță, vreo expertiză-pe-banchiză prin telefon, fax, email.  Trebuie să admit, în speculațiile mele, că, totuși, cu plantatul etern și colosal al florilor, e mai greu. Dacă nu mă înșel, aceasta era una dintre metodele de jaf. Estetică, delicată, eficientă. Flower Power, în varianta Necolaiciuc. Să înflorească toată calea ferată și, mai ales, toate actele aducătoare de cât mai mulți bani! Deh, cu florile, e mai dificil în Suedia. Nu permite clima. De ce presupun eu, totuși, o asemenea enormitate? Ignoranța unora e de înțeles. Nu s-au confruntat cu traficul feroviar suedez. Dacă li s-ar fi întâmplat una ca asta, atunci Necolaiciuc li s-ar fi părut o prezență mult mai apropiată, mai intimă chiar. Și, mai ales, ubicuă. Iată, e un brand mondial! Necolaiciucizarea, cât e zarea!
M-aș mai fi abținut pe această temă, a căilor ferate suedeze, dar, ceea ce mi s-a întâmplat recent, a pus capac. Joia trecută, 7 aprilie 2011, mă / ne mutam dintr-un oraș într-altul. Tirul cu bagaje pornise către destinație. Etern inocenți, am luat trenul. Trenurile, pentru exactitate. N-o să mint declarând că ele, trenurile de pasageri din Suedia, arată rău. Nu, arată chiar foarte bine. Sunt cochete și curate. Asta mă face să cred că, dacă e pe aici, Necolaiciuc e, totuși, o achiziție recentă. Sau nu i s-au dat toate cheile și toate seifurile în grijă. Nici lui, nici altora ca el. Încă. Dar, după unele semnale și semne, momentul nu e departe. Să revin însă... Trenurile suedeze arată deci foarte bine. Doar că au o apucătură ciudată: de regulă, nu circulă. Unii suedezi  lucizi întrebați în cadrul unui proaspăt sondaj de opinie pe teme feroviare au răspuns că, în principiu, călătoria cu trenul este una plăcută, confortabilă, rapidă. S-au grăbit să adauge însă că asta se întâmplă în cazul în care ai un tren normal care circulă normal, fapt din ce în ce mai ocazional în Suedia. Prin urmare, mă / ne aflam în tot felul de trenuri menite să mă / ne ducă în cealaltă parte a țării lor. Când, după tipic deja, toate trenurile s-au oprit. În treacăt fie spus, nu s-a ostenit nimeni să explice și în engleză, de pildă, ce s-a întâmplat. Asta pentru eventuali ciupalaci călători, dornici de aventuri în Nord. În Nordul extrem, s-ar putea considera după unele conduite. De altfel, în general, în Suedia, nu se prea respectă directivele europene, atâta de băgate pe gâtul esticilor, cu pluralismul lingvistic, cu plăcuțele bilingve, trilingve și alte chestii d-astea. Astea sunt prostii inventate și impuse în teritoriile cucerite pentru ca să-i faci pe băștinași să fie umili, complexați, docili și să primească invadatorul cu brațele deschise. În Suedia, totul e scris în suedeză și cam atât. Eventual, și în celelalte limbi nordice. Cei de pe aceste meleaguri, nu simt nevoia de plăcuțe cu denumiri în alte limbi, își apără teritoriul, imens pentru populația lor,  cu îndârjire, timp în care nouă, de exemplu, chiar ei ne recomandă să nu care cumva s-o facem. Iar noi, proști, îi credem și-i ascultăm. Ba chiar, deși mai toți cunosc foarte bine limba engleză, li se pare ciudat că ea mai este o limbă de circulație și că nu a fost încă surclasată de suedeză. Cel puțin, asta este ce transmit, de regulă, tonul și body language-ul interlocutorului suedez obișnuit. În ceea ce ne privește, bine că știm atât engleză, cât și, măcar într-o oarecare măsură, suedeză. Altfel, e greu de imaginat ce-am fi înțeles din experiența feroviară din 7 - 8 aprile 2011.

Să nu pierdem firul narativ însă... Eram, deci, într-un tren oprit. Motivul: lipsa curentului electric în Stockholm Centralen, adică în Gara Centrală din Stockholm. Cauza lipsei curentului: prezența vântului. Acum, după ce-ați închis frumușel gura mult prea căscată de uimire, nu e frumos să stați așa, doar v-a învățat tovarășa și la grădiniță, și la școală, să continuăm. Am fost dați jos din trenul în care ne găseam și direcționați spre un altul. Afară, surpriză, vântul nici măcar nu adia! Dar, conform obiceiului, fără să crâcnească, toți călătorii s-au supus imediat și, disciplinați, și-au luat băgăjelele la spinare. Apoi, tilica-tilica, s-au înghesuit în trenul recomandat. Acesta era supraaglomerat, un adevărat tren de navetiști sardelizați. Toată lumea, de-o voioșie suspectă! Poate că e un sport național, poate că le place, poate că, astfel, mai socializează sau poate că, după iarna grea, aceasta este o bună metodă de încălzire. Trenul, cu greu și mai mult stând decât mergând, ne-a abandonat pe Aeroportul Internațional Arlanda. De ce acolo? Pesemne pentru că era ultimul tren care se târa, la propriu, cu ultima fărâmă de curent electric. S-au gândit să ne lase într-un loc relativ viu și circulat și nu chiar în pădure că, în privința asta, opțiunile erau nelimitate. Sigur, un impuls de bun-simț ar fi fost să luăm avionul - nu știu dacă și ăsta ar fi fost ultimul sau nu - și să ne tirăm. Ca și tirul cu bagajele noastre care, cu toate opririle dictate de nevoile drumului, străbătea viguros țara și avea toate șansele să ajungă la destinație înaintea proprietarilor. Neavând de ales, am luat, totuși, autobuzul - e adevărat, ne-au dat bilete gratuite - care conectează aeroportul cu gara. Am ajuns în gară. Acolo, mizerie, foarte multe gunoaie și nebunie. Nimeni nu știa nimic. Ceea ce se știa era doar că nu pleacă nici un tren. Pentru că nu e curent. Pentru că e curent, adică, pentru că bate vântul. Mirare însă, curent electric era, iar celălalt curent nici măcar nu trăgea pentru că, ați ghicit, vântul nu bătea! Amețitor? Vârtej curat!
E drept, în gară, niște oameni de bine ofereau gratuit apă și cafea, dar nu aveau nici o soluție. Nici un comitet de criză, nici o celulă de criză, cum ne place nouă să le denumim. Doar o criză. Cică. E adevărat, exista, totuși, o funcționară de criză care, în mijlocul gării, se făcea că rezolvă chestiunea prin a le răspunde tuturor că, de fapt, nu există rezolvare. Mai bine suedezii ar fi chemat-o pe Mary Poppins! Le rezolva ea și vântul, și criza, și trenurile. Mi-a fost sincer dor de Mary Poppins! Mi-am dorit mult să apară, dar n-a apărut și-am rămas doar cu gara, cu funcționara și cu criza. La ghișeele de informații, bonurile de ordine erau false și, ca atare, nu mai puteai să ajungi în față și să întrebi ce și cum în chestiunea puțurilor de petrol. În tot acest timp, repet, tirul nostru care transporta bagaje și-a cărui închiriere costase mult avansa prin noapte, iar noi, partenerii contractuali ai firmei de mutare, umblam ca bezmeticii prin gară, având asupra noastră bagaje scumpe și sensibile, practic, tot ceea ce nu putuse a fi expediat cu tirul. Nu mai intru în detalii tehnice. Toate acestea ni se întâmplau având bilete de tren cumpărate din timp. Ei, am ajuns cu discuția într-un alt punct interesant! Căile ferate suedeze, SJ cum sunt ele denumite, mai au o cutumă bizară: licitează bilete pe net. Biletele nu reflectă distanța, confortul, viteza, cum ar trebui, ci sunt lansate la prețuri oscilante, de multe ori, ridicol de mari, perfect comparabile cu biletele de avion pe rute internaționale. Fără nici o reală justificare economică sau tehnică. Eram, deci, în posesia unor astfel de bilete extravagante, dar asta nu ne folosea la nimic. Ca să scape de noi, alături de alți călători de pripas, funcționarii din gară ne-au trimis să luăm un autobuz care, firește, nu mai avea nici un loc disponibil. Șoferul, un tip în vârstă, extrem de nepoliticos, ne-a concediat pe un ton brutal, fără ca măcar să simuleze un gest de ajutor ori de consiliere. Până a doua zi - peste 10 ore de așteptare - nu mai era nici un alt autobuz. Toate hotelurile din jurul gării din Stockholm, complet ocupate. Nici o explicație, nici o soluție, nici un sfat, nici o informație. Nu puteam aștepta oricât, nu numai din cauza limitelor fizice și așa precare, dar și pentru că trebuia să fim la destinație pentru primirea bagajelor. Am încercat să stăm în autogară. Era mult mai curată decât gara și, oricum, din câte știam noi, și aceasta din urmă ar fi trebuit să se închidă.  Au venit agenții de pază care ne-au invitat în stradă sub pretextul că trebuie să închidă mustăria. La capătul puterilor, al răbdării și-al inspirației, ne-a trecut prin cap ideea, le-am și împărtășit-o de altfel și părea să-i îngrijoreze nițeluș, să chemăm noi poliția. Străini, singuri, cu bagaje valoroase, cu bilete de tren care nu rezolvă nimic, cu trenuri care nu circulă, cu autobuze care nu te iau, cu hoteluri care nu te primesc, cu nimeni care să vină să te recupereze, cu autorități complet imbecile, leneșe și ineficiente, pe scurt, niște oameni complet descoperiți, lăsați pe drumuri, ce altă idee am fi putut avea  în afara aceleia a nevoii de protecție?! Ne-am amintit însă de oamenii legii de pretutindeni și-am renunțat din start.
Pentru cine cunoaște Suedia, nu e nevoie să mai adaug faptul că, deși problema era generată de marea lor companie de căi ferate, nimeni nu-și bătea capul s-o gestioneze, toți angajații feroviari cu care am intrat în contact aveau aerul că ne sfătuiesc sincer să ne luăm mașină mică, după cum se spunea la noi, pe timpuri. Erau sincer deranjați și chiar șocați de faptul că mase întregi de oameni mai au această bizară înclinație de-a lua trenul, mai ales, de-a lua trenul în Suedia. În contextul crizei de joi noaptea, toate birourile și toate ghișeele din gară și din autogară și-au respectat ferm programul, nimeni n-a stat nici măcar o clipă peste program, nu s-a suplimentat nici un autobuz, n-a venit armata, nu s-au adus tancurile, nimic, cu desăvârșire nimic. Era strict problema călătorului aflat în dificultate. După câteva ore de alergătură epuizantă prin gară și prin autogară, după câteva dialoguri care frizau schizofrenia, oligofrenismul sau paranoia de la caz la caz, la capătul unei săptămâni epuizante de împachetat și de rezolvat tot felul de probleme, am cedat psihic și, în pragul leșinului, riscând total, am plecat să luăm un taxi din fața gării. Afară, să ne cuprindă nebunia nu alta, vântul tot nu bătea, iar luminile din Stockholm erau bine-mersi aprinse toate! Am ales un taxi la întâmplare și-am negociat un preț. Nu ne-am lăsat nici în nădejdea aparatului de taxat, știind că poate fi aranjat, mai ales că nu ne garanta nimeni că, dacă luăm chitanță, ni se decontează banii. Nu știm încă dacă vom reuși să recuperăm cel puțin costul biletelor de tren. Taximetristul, un student arab, și-a încercat și el norocul în fața oboselii și-a disperării pasagerilor și, la fiecare sută  de km, încerca să mai ridice prețul. Până când a priceput că, unii dintre noi, sunt ceva mai legal prezenți în zonă decât el, ba chiar și cu un statut profesional și social mai bun și mai important decât al lui, motiv pentru care - iată, se pare că a fost noaptea nostalgiilor polițienești! - oamenii legii, revin la această formulare, pot fi  chemați oricând. Argumentul a avut eficacitatea lui, studentul s-a calmat, prețul s-a calmat și el și, cu toții, la capătul drumului, ne-am despărțit prieteni. Operațiunea de vizitare a Suediei noaptea, în taxi, a costat peste 400 euro.
Aș vrea să mai adaug un lucru: după cum povestea și taximetristul și după cum se și vede pe stradă, prezența asiaticilor și-a africanilor în zonă este enormă. După părerea unora, ar fi vorba de peste un milion și jumătate de imigranți de acest fel, la o populație de 9,5 milioane. După părerea altora, situația ar fi chiar mai dramatică: din cele 9,5 milioane de locuitori, suedezii n-ar mai reprezenta decât 5 milioane. Oricum, acești imigranți din afara Europei sunt ținuți atât pe banii suedezilor, cât și pe banii celor care vin din Europa, din America sau din alte locuri pentru a lucra aici sau pentru a face afaceri. Pe acest blog, mi-am mai spus părerea despre aderarea noastră la spațiul Schengen. Revin și repet: nu trebuie făcut nici un rabat, nici o concesie, nici un compromis, ci trebuie acționat urgent și extrem de ferm pentru că ajungem ca români, ca vechi popor european, poate cel mai vechi, să fim împiedicați să circulăm pe continentul nostru de populații tribale, aduse de cine știe unde, de aceste state occidentale care, în inconștiența lor aproape criminală, crezând că rezolvă o problemă demografică și economică, au agravat-o de fapt teribil. Practic, noi suntem verificați și validați sau invalidați de niște non-europeni. Faptul este inadmisibil! Aceștia și-au creat propriile lor mafii în țările în care au fost primiți, inclusiv în Suedia, și au ca țintă popoarele din Estul Europei care, având acte europene și statut deplin, le pot strica jocurile pe care le-au făcut până acum. Nu mai insist. Voi reveni pe acest subiect.
Frânți, păgubiți, dar victorioși și ajunși la destinație, am aflat că trenurile au continuat să nu meargă nici a doua zi. Vântul buclucaș bătea vag și anemic în continuare. Însă prostia, ineficiența și minciunile care îl transformaseră în ceva mai aprig decât Uraganul Katrina continuau să se umfle și să se înfoaie, depășindu-i cu mult dimensiunile firave.

De ce-am declarat la începutul acestui material că exasperarea feroviară are și ea o limită? Pentru că tot ce s-a întâmplat joia trecută și, respectiv, vinerea trecută reprezintă un episod dintr-un serial mult mai amplu, când cu accente thriller, când cu accente horror, care are ca temă căile ferate suedeze. Căile ferate suedeze au tainele lor bine sigilate și bine păstrate. Au jucat un rol esențial în al Doilea Război Mondial. Faptul că armata germană a lui Adolf Hitler nu a invadat Suedia - așa se declară oficial cel puțin pentru că, aici, există oameni care susțin contrariul, dar și aceasta este o cu totul altă discuție - a fost motivat, printre multe altele, și de libertatea totală de a face operațiuni speciale pe căile ferate suedeze. În zilele noastre, căile ferate suedeze sunt complet în proprietatea statului, dar funcționează ca o companie privată. Dacă ați înțeles, vă felicit! Cam așa, e întreaga Suedie. A statului, dar funcționând ca și cum ar fi privatizată. Dacă ești mulțumit, e meritul statului suedez. Dacă ești nemulțumit, e normal pentru că a avut loc un proces de privatizare. În favoarea cui, întreabă muritorul direct afectat. Nu de alta, dar ca să știe pe cine să înjure. Părerile devin brusc multiple și extrem de diferite, ba chiar contradictorii. De regulă, se dă vină pe belgieni. Aici, pare să existe o oarecare unanimitate. N-am înțeles nici de ce le-a cășunat suedezilor tocmai pe belgieni și nici în ce măsură aceștia au sau nu vreo legătură cu SJ. O fi vreo rivalitate monarhică. Mă rog, indiferent în proprietatea cui se află, cert este că trenurile de pasageri frumoase și curate din Suedia nu prea circulă. Ba că adie / bate / suflă vântul, ba că plouă, ba că e praf, ba că e prea multă zăpadă, ba că e prea puțină, ba că e prea multă gheață, ba că e prea mult soare, ba că sunt nori, ba că e noaptea polară, ba că e ziua prea lungă etc. Au întârzieri fabuloase de multe ore în șir. Zac, blocate, pe traseu, alte ore lungi. Până când se termină aerul din vagoane. Până când se termină apa. Nu glumesc. În acest sens, știrile abundă. Încă o curiozitate care ridică, pentru mine, semne de întrebare: chiar și când au statut de tren rapid sau intercity, trenurile de pasageri dau întâietate trenurilor marfare. Am văzut nu o dată asta. În vara trecută, eram în vacanță prin nordul suedez și, între Kiruna ( Suedia ) și Narvik ( Norvegia ), m-am aflat în câteva trenuri care au avut întârzieri serioase. Invariabil, dădeau întâietate trenurilor cu minereu de fier, de la Kiruna spre Narvik. Complexul industrial de la Narvik este celebru. A fost construit de Adolf Hitler, este funcțional și astăzi, iar bătăliile pentru Narvik, al căror debut este comemorat chiar în aceste zile, respectiv 8 - 12 aprilie 1940,  au fost unele grele și sângeroase tocmai în încercarea de a-i opri pe nemți să mai valorifice minereul de fier suedez. Încă de atunci, Narvik a rămas conectat pe calea ferată doar cu Suedia. Deși aparține Norvegiei, acest mare oraș nu este conectat feroviar cu ea. Interesant detaliu, nu? Astă-vară, călătorind cu trenul prin Nord, am cerut explicații pentru întârzierile înregistrate. Nu înțelegeam de ce trebuie să plătim pentru a sta în tren chiar dacă e confortabil. Ca și joia trecută de altfel, n-am primit nici explicații și nici scuze. Am primit minciuni. Invariabil, ca să scape de răspundere, suedezii dădeau vina, de această dată, pe norvegieni pentru așa-zise probleme tehnice. Ele, în mod evident, nu existau, pentru că trenurile cu minereu de fier circulau mai mult decât fluent între Suedia și Norvegia. Ca și în cazul belgienilor, o fi vorba tot de-o rivalitate monarhică. Sau o fi vorba doar despre păpică? Dă-i încolo de pasageri, să meargă industria și afacerile că, de-acolo, vine banu'!
Nu în ultimul rând, acest comportament bizar al căilor ferate suedeze este sprijinit și de reacția călătorilor. În doi ani de zile de când mă aflu aici, n-am văzut nici un protest. Tot timpul, televiziunile și ziarele anunță haos pe calea ferată, se petrec scene de coșmar, cu oameni evacuați în timpul nopții, în viscol, alergați pe câmp, puși să sară garduri, să se cațere pe troiene, au fost și accidente soldate cu mulți morți și răniți pentru că nu s-a făcut revizia tehnică la vreme și, în plină viteză, au crăpat roțile trenurilor, au fost locomotive care au sărit direct pe peron etc. Dar, toată lumea e perfect senină, și, complet detașată, se preface că n-a înțeles întrebarea. Ei bine, la rândul meu, nici eu nu înțeleg.  Suedia nu e țară europeană? N-are reglementări? N-are Protecția Consumatorului? N-are tribunale? Cu puține luni în urmă, oficialii SJ au fost chemați, totuși, în Parlamentul suedez să dea explicații despre tot ceea ce se întâmplă. S-a recunoscut clar că se întâmplă ceva și că e grav, că, de ani de zile, calea ferată n-a mai fost modernizată - sună cunoscut, nu? - și că nu se fac investiții pentru îmbunătățirea nivelului tehnic și-a infrastructurii. S-a admis în mod oficial că, în pofida haosului aproape permanent de pe calea ferată, în mod misterios, aceasta înregistrează profituri semnificative, profituri pe care, cum altfel, le împarte cu diverse partide și cu diverși politicieni, așteptând în același timp, firește, să primească bani de la buget pentru investiții și retehnologizare. S-a recunoscut faptul că nu se fac reviziile tehnice la vreme și că vagoanele, deși aspectuoase, sunt învechite și, prin urmare, nesigure. Etc., etc., etc. Și, deși s-au recunoscut toate acestea, consecința cea mai recentă a fost noaptea de joi spre vineri. Așa cum a fost ea. Pe sistemul câinii latră și noi plecăm cu taxiul. Dacă ni-l permitem, desigur.
Ei, ce spuneți? Captivant sau nu? Pentru cine locuiește aici, e mai puțin uluitor. Pentru cei din România sau din alte țări, probabil că pare incredibil. Vedeți, are și propaganda meritele ei incontestabile, toate poveștile alea cu nivelul de trai cel mai înalt din lume, cu protecția individului, cu gradul de civilizație și de confort ș.a.m.d. Cu o propagandă eficientă, poți câștiga războiul. Toate războaiele. A nu se înțelege că laud căile ferate de acasă. Nicidecum. Dimpotrivă. Sau că încerc să-l apăr pe Necolaiciuc și pe toți cei care au nenorocit căile ferate românești și România în general. Sub nici o formă. În afara unei relatări destul de precise despre situația feroviară suedeză, total neașteptată pentru noi ca români care am fost educați să-i stimăm și să-i invidiem pe nordici, mesajul pe care încerc să-l transmit este acela să nu ne mai disprețuim țara, poporul și propriile bunuri. Nimic din ceea ce suntem și avem nu este de lepădat. Este de păstrat cu orice preț și, cu siguranță, de îmbunătățit. Atât cetățenii români, majoritari și minoritari, cât și cetățenii străini care au pustiit în toți acești ani România n-au făcut decât să beneficieze, să speculeze și să stimuleze geniul autodistructiv pe care părem să-l avem ca nație. Toți ceilalți europeni, ca să mă refer doar la ei, n-au nimic în plus față de noi decât un extraordinar instinct de supraviețuire și de proprietate. Dacă se poate, chiar și luând dreptul de supraviețuire și de proprietate al altora, al nostru, al oricui, al tuturor. Noi, ca români, am fost învățați să ne autodisprețuim și să cedăm constant. Pentru a fi o turmă numai bună de înjugat și de muls. Trebuie să ne venim grabnic în minți și să învățăm nu numai lecția supraviețuirii, ci și lecția viețuirii. Apărându-ne drepturile, demnitatea și proprietatea atât acasă, în țară, cât și în străinătate, oriunde ne găsim.
Altminteri, toate bune și, peste câteva zile, trebuie să iau -  iarăși! - un tren suedez. Panica se instalează! Fiori de groază mă cuprind! Sau: Panica se instalează! Mă cuprind fiori de groază! Hm. Nu mă pot decide. Cum o fi, o fi...

Chandler și Schumann, interpretate la HAARP?

Prin ianuarie 2006, a fost alarmată - pentru a câta oară? -  întreaga planetă: mișcarea ei de excentricitate, denumită și mișcarea Chandler, s-ar fi oprit subit. Carevasăzică, tocmai lipsa excentricității era o excentricitate. Posibile explicații: ruperea plăcilor tectonice din Oceanul Indian ca urmare a tragicului cutremur urmat de tsunami din 26 decembrie 2004 sau inversarea polilor magnetici. La auzul veștii, toată lumea a frisonat: planeta e bolnavă, planeta s-a oprit! Ce-i de făcut? Ce se va întâmpla? Ce spun maiașii? Apocalipsa era, iarăși, iminentă. Deblocarea acestei mișcări părea să se poată face doar cu prețul unui cataclism planetar. Ulterior, nimeni n-a mai spus nimic legat de acest subiect. Ce tipic!
În același timp, că despre timp e și vorba, ni s-a tot repetat ideea că rezonanța planetară Schumann s-a modificat și că, din 24 de ore, ziua terestră nu mai are decât 16. Toată lumea a sărit să declare că așa e, pulsul planetei s-a accelerat, inima planetei bate mai repede, e adevărat, e real, se simte, nu mai e timp pentru nimic! Urmarea inevitabilă a acestei schimbări ar fi că, în 2012, s-ar ajunge la timpul 0. Maiașii, fioros încruntați, ne somează ultimativ. Apocalipsa bate, iarăși, la ușă. Pentru că dispariția timpului este un semn important al ei, anunțat de 2000 de ani. Povestea asta, a contracției temporale, a sedus și s-a răspândit fulgerător, dar cele 16 ore par să fie o realitate definitivă. Sau abandonată. Pentru că, dacă, în 2012, timpul ar trebui să ajungă la 0, atunci, logic, presupusa contracție nu putea încremeni la doar 16 ore. Și asta, de câteva decenii! Nu s-a mai schimbat nimic? Timpul s-a contractat brusc, inexplicabil, o singură dată și, după, tot inexplicabil, s-a răzgândit? Nu s-a mai contractat deloc? Știe cineva ceva? Știe cineva ceva de-adevăratelea?
Simultan, cu sinistrul prilej al fiecărui cutremur teribil care, din nefericire, pare să fi devenit o realitate aproape cotidiană, aflăm că mișcarea planetei noastre a fost perturbată, că axa ei de rotație s-a deplasat, că e modificată configurația geografică, că timpul nostru a fost și el afectat etc. Și multe alte mărunțișuri. Că astfel ne sunt prezentate. Ca niște bagatele, la o cafea destul de sleită și ea. Acum, în mintea mea, lucrurile stau cam așa: dacă teoria despre oprirea mișcării de excentricitate Chandler este cea corectă atunci înseamnă că toate aceste cutremure, tsunami, explozii vulcanice etc ar putea fi doar încercările planetei de-a se vindeca, de-a se normaliza, de-a se debloca. Asta ca să mă extrag din teoria conspirației. Ori, eventual, încercările noastre disperate de a o debloca, forțând anumite puncte nevralgice, anumite falii sensibile. Asta ca să mă bag la loc în teoria conspirației. Dar, fapt cotidian deja, nu mă / ne lămurește nimeni. Dacă însă teoria cu oprirea mișcării Chandler este una falsă, dacă este doar o perdea de fum, o păcăleală - încă una?! - atunci, înseamnă că altceva sau altcineva provoacă deliberat sau nu aceste transformări planetare. Cine, cum, de ce, în ce scop, în ce mod? Am fost noi anunțați că planeta se transformă, că nu se mai comportă firesc și că timpul însuși se contractă? Am fost. Suntem deci informați. Că e real sau nu, că e normal sau nu, nu mai e treaba noastră, nu? Totul e să nu ne amestecăm în treaba celor care contează. Pe noi, niciodată, nu ne lămurește nimeni. Pentru noi, ghișeul este în permanență închis.
Informată sau neinformată, ceea ce observ eu, alături de toți ceilalți, este că planeta trece prin schimbări dramatice, tragice și nu mi-e clar dacă e o situație naturală sau nu. Mai degrabă, nu. Tocmai având în vedere multitudinea teoriilor științifice, aruncate la paritate cu o paletă extrem de largă de teorii pseudoștiințifice și apocaliptice. Într-o deplină devălmășeală. Se trage în toate direcțiile și din toate direcțiile. Firește, nimeni nu explică până la capăt nimic. În același timp, tragediile omenirii sunt evidente, sunt reale, sunt dese, sunt palpabile. Și, iată, după cum am arătat și în alte materiale postate pe acest blog, devine tot o obișnuință cel puțin stranie și inexplicabilă, tragediile omenirii sunt dinainte anunțate de persoane care știu. Nu știu cum fac ele de știu, dar știu. Iar fiecare teorie a acestor atotștiutoare persoane este prompt acompaniată de teroare.
Astfel, ca să iau un tragic exemplu recent și încă neconsumat pe deplin, și recentul cutremur din Japonia ar fi contribuit la modificarea axei de rotație a Terrei, a geografiei ei, dar și a timpului. Mă întreb că, firește, n-am pe cine altcineva întreba: acest cutremur e o consecință a blocatei mișcări Chandler, dacă e blocată? Sau e o consecință de a debloca mișcarea Chandler? Sau e o încercare tocmai de a bloca mișcarea Chandler? E, de asemenea, o încercare de a provoca tocmai o contracție a timpului că n-are bunul simț s-o facă singur? Sau nu e suficient de sprinten? Sau nu e suficient de leneș? Sau e doar un experiment HAARP scăpat de sub control? Sau e doar o aplicație HAARP mult prea bine controlată? Despre asta, deja, am mai scris, nu doresc să agasez pe nimeni. Nici măcar pe mine însămi. Înțeleg. E prea mult. E prea halucinant. E drept. Dar, se vede treaba, nu toată omenirea își petrece timpul la coadă la șomaj sau la bătălia din magazine, pentru reduceri și pentru promoții, ori la citit tabloide și la vizionat scandaluri. Uite că sunt unii care-și bat capul să construiască arme geotectonice, dispozitive HAARP, să contracte timpul, să modifice datele planetei etc. Simultan, le dau, periodic, celorlați, ăia ocupați cu șomajul, cu shoppingul și cu scandalurile, cu supraviețuirea în general, teme apocaliptice de reflecție. Ca să-i țină captivi mental - și-i țin, slavă Domnului! - și, în același timp, ca să-i țină mulțumiți că, iată, a mai trecut o zi și, deziderat suprem, au supraviețuit!  Uraaa!
Bine-bine, ura-ura, dar, până la urmă, îmi explică și mie cineva ceva coerent și, dacă se poate, adevărat, în legătură cu situația mișcării de excentricitate Chandler și-a rezonanței Schumann din acest moment? În legătură cu planeta reală și nu cu vreun model imaginat pe calculator? Sau, te pomenești, că ele, mișcarea și rezonanța, nici nu există măcar? Dar planeta, ea există? Dar dispozitivul HAARP, el există? Simt cum recad în fandacsie și în teoria conspirației. Mai bine zis, în teroria conspirației. Și iar, simt nevoia să pun întrebări plictisitoare. Pe scurt, mai ales dacă timpul s-a contractat, pe foarte scurt, de câțiva ani încoace, asistăm la consecințele macabre ale formidabilului concert natural compus spontan de mișcarea Chandler și de rezonanța Schumann? Sau avem privilegiul unui megashow de tip horror, minuțios pus la cale, în care Chandler și Schumann sunt interpretate la HAARP? Pentru răstimpul în care ne mai rotim prin acest Univers, răspunsul mi se pare de-o importanță copleșitoare. Catastrofal de copleșitoare, ca să zic așa. Pentru maniacul din mine, contează nu numai viața în cunoștință de cauză, ci și moartea în cunoștință de cauză. Și tocmai asta e: nimeni nu mă lămurește care e cauza. Mi se spune doar că ea e definitiv pierdută. Of!

Ordo ab chao, până ni se face dor de Mao!

Alte două săptămâni bizare, din megabrainwashing-ul planetar, din Ordo ab chao, din crearea haosului necesar construcției noii lumi, a noilor lumi, a noii ordini, a noii dezordini, în fine, a ce-o mai fi...
Mai întâi, Terry Jones, pastorul radical al unei biserici creștine obscure din America, arde un exemplar al Coranului, într-o zi de duminică, mai precis, pe 20 martie 2011. Declară islamul o religie violentă și profund criminală și cere ca ea să fie judecată și etichetată ca atare de către ONU. Ciudată asemănare de nume cu un alt pastor creator de dezastre și anume Jim Jones.

În aceeași perioadă în care pastorul Terry Jones își proiecta propria vocație de piroman asupra unui exemplar al Coranului, credincioșii de rit mozaic sărbătoreau Purimul. Tocmai fuseseră demarate operațiunile militare asupra Libiei.

Aproape simultan, intră în scenă Vladimir Putin și afirmă că operațiunile militare din Libia seamănă cu o chemare medievală la cruciadă. Dmitri Medvedev are o subită și neobișnuită răbufnire de personalitate și-l contrazice pe Vladimir Putin, declarând că analogia cu atacurile cruciaților este inacceptabilă. Operațiunile împotriva Libiei iau amploare. Dar și riposta lui Muammar Gaddafi și-a forțelor loiale lui.

Câteva zile mai târziu, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, critică intervenția în Libia și declară că, de fapt, aceasta nu respectă regulile ONU, instituite pentru astfel de situații. Ministrul de externe rus își dorește o implicare mai amplă și mai fermă a respectivei organizații.

După ce sunt descuiate ușile terasei de la Casa Albă și este reprimit în Biroul Oval, Barack Obama dă undă verde participării CIA de partea rebelilor din Libia. Până în prezent, după cum se vede, nu cu foarte mult succes. Zorii Odiseei par să fie cam palizi, cam flasci și nici nu e foarte clar, în toată această tărășenie, cine e Ulise de fapt și unde o fi Itaca lui, la urma urmei. În plus, dacă aceștia sunt doar zorii, putem fi chiar sincer îngrijorați pentru că Odiseea ne relatează zece ani de extraordinare peripeții ale lui Ulise și ale tovarășilor lui, după alți zece ani de război troian. Ce vor de fapt americanii să ne transmită? Ca să nu ne mai amintim și de calul troian...
Momentan, domnul Sarkozy pare să fi dispărut. Am putea chiar crede că l-a luat harmattanul, vântul cald și uscat al deșertului. Până la urmă, și asta e straniu: teoretic, există un consens internațional de a ataca Libia, dar, altminteri, fiecare protagonist își face operațiunea lui, cu o denumire separată, ghiduș aleasă. Astfel, după cum ziceam, operațiunea americană se numește Zorii Odiseei, dar operațiunea franceză este intitulată Harmattan. Prudenți, de la bun început, nemții și-au luat jucăriile și-au plecat acasă. Pesemne, nu le-or fi plăcut denumirile.
Valul mesajelor profetice își continuă derularea, de această dată, se pare, cu variante ale catrenelor lui Nostradamus, adaptate pentru urechea și inima arabă. Adică, versiuni care clamează o certă victorie islamică.
Iar vineri, sinistră farsă de 1 aprilie făcută de istorie însăși, după obișnuita rugăciune de la moschee, la chemarea unui cleric musulman în acest caz, o mulțime furioasă atacă sediul ONU din Mazar-i-Sharif, Afganistan, cu scopul de a-i forța pe reprezentanții misiunii să ceară judecarea și condamnarea pastorului Terry Jones, în legătură cu arderea Coranului.  După unele informații, sediul ONU de la Mazar-i-Sharif era, în momentul atacului, complet nepăzit. Mulțimea își pierde cumpătul - dacă îl avea - și asasinează 7 membri ai personalului, 12, după alte surse, 14, după altele. Dintre europeni, victimele provin din Norvegia, Suedia și România. Norvegia și Suedia, țările Nobelului, au trupe în Afganistan și participă la operațiunile militare din Libia. În atacul de vineri din Afganistan, a fost ucisă și prima femeie pilot militar a Norvegiei. Cât despre victima de origine română, Filaret Moțco era locțiitorul șefului biroului ONU de la Mazar-i-Sharif. Două dintre victime ar fi fost decapitate, printre care și cetățeanul român. După unele surse. După altele, n-ar fi fost decapitat nimeni, ci toate victimele ar fi fost împușcate. Filaret Moțco, Dumnezeu să-l odihnească, a avut o pregătire de excepție și o biografie internațională de mare anvergură. Dar, strict în acest context, pentru mine, rămân frapante și derutante două aspecte: primul, se pare că era un foarte bun cunoscător al limbii ruse și avea o înaltă pregătire la Moscova, iar al doilea, finalul sinistru, prin decapitare - dacă așa s-a produs, sper din toată inima că nu! -  aplicat destul de frecvent soldaților și ofițerilor ruși din Cecenia, zonă în care, printre altele, Filaret Moțco a activat. Să fi fost considerat, în zonă, rus? Din vremea sovietică, Afganistan a fost și a rămas o zonă extrem de sensibilă în legătură cu prezența rușilor. Chiar și din aceste neconcordanțe, din aceste crâmpeie de informații, din toate aceste bulversante semne de întrebare, se constată că suntem, de fapt, într-o formă, destul de halucinantă, de război. Sau suntem aduși în situația să credem asta și să reacționăm ca atare. Par să nu mai funcționeze decât forme destul de rudimentare de dezinformare și de propagandă. Astfel, în acest moment, s-ar spune că e limpede doar faptul că tragedia de la Mazar-i-Sharif este unul dintre cele mai atroce incidente împotriva reprezentanților ONU.
Vestea cumplitei tragedii de la Mazar-i-Sharif îl face pe pastorul Terry Jones să se declare devastat, dar, în același timp, împăcat și mulțumit de dovada - din punctul său de vedere, a fost doar o dovadă, nicidecum o consecință a gestului său de a arde Coranul - că a avut dreptate și că trebuie luate măsuri neîntârziate împotriva islamului. Pe sistemul, quod erat demonstrandum! Așa și e, un fel de Nostradamus, demonstrat de demonstranți.
În același context, apare și Gaddafi care, la rândul său, cere ca ONU să își asume tot ceea ce se întâmplă și să preia cu adevărat controlul situației. Folosește aceiași termeni pe care i-a folosit și Vladimir Putin și cere oprirea medievalilor și-a cruciaților. Dacă nu, ne asigură Muammar Gaddafi, în scurtă vreme, va începe un groaznic război între creștini și musulmani.
Nu e totul cam ciudat și cam încâlcit? Un încâlcit ghem de minciuni, titlul unui film recent. Nu pare un soi de război prin procură? Dar între cine și cine? Nu par toate aceste evenimente cumva forțate și, în același timp, conectate? Și, mai ales, conectabile? Nu par ele să contribuie la realizarea aceluiași scenariu? Ev Mediu, cruciade, arderea Coranului, mulțimi care reacționează furibund la apeluri de linșaj religios și politic etc. De fiecare dată, de două săptămâni încoace, Organizația Națiunilor Unite este invocată stăruitor și i se cer implicarea și intervenția. Prin atacul de vineri, este chiar silită să reacționeze. Cumva. Ce se dorește de fapt? Se dorește o sporire a eficacității ONU? Se dorește o pulverizare a autorității ei? Se vrea o reformare a structurii ONU? Ori a Consiliului de Securitate? De multă vreme, este adevărat, sunt contestate actuala structură ONU și, mai ales, componența Consiliului de Securitate, precum și modul său de funcționare. Din varii motive și de către cele mai neașteptate țări. Motivul de bază este acela că actuala Organizație a Națiunilor Unite reflectă starea lumii în urma celor două conflagrații mondiale, dar nu mai este compatibilă cu situația planetară concret existentă în acest moment. Se împing, deci, lucrurile și pentru o reformulare, o redefinire a ONU? A Consiliului de Securitate?
Sau este vorba despre încercarea repetată, exasperantă a unor cercuri mondiale de a declanșa un alt război devastator, de această dată religios și, în această eventualitate, ONU poate că ar trebui să fie altceva decât a fost până acum, poate că ar trebui să joace alte cărți decât a făcut-o până în prezent? De aproape 20 de ani, de când a apărut lucrarea lui Samuel Huntington, ”Încleștarea civilizațiilor”, ni se tot repetă că al treilea război mondial va fi religios sau nu va fi deloc. Asta pentru a-l aduce și pe Malraux în discuție, fie și doar parafrazându-l, dacă tot am intrat în secolul XXI, la care el făcea referire. Prin urmare, domnul Huntington ne-a spus că e musai ca religiile și civilizațiile generate de ele să se ia la bătaie, Iugoslavia ne-a și arătat concret cum se face asta, tot Iugoslavia ne-a arătat și cum se desface asta, profețiile, reale sau nu, dar, oricum, modificate abil și prompt după necesități, ne îndeamnă să credem asta, holograme apocaliptice ne îndeamnă și ele să credem tot asta. Totul pare făcut să ne convingă și să ne determine să intrăm odată în jocul de-a Odiseea, de-a Antichitatea, de-a Evul Mediu, de-a cruciada etc. Numai că noi, în supraviețuirea noastră abulică, părem, mai degrabă, cititori eterni și fideli ai lui Francis Fukuyama - ce seamănă numele lui Fukuyama cu Fukushima! - și-ai textului său, ”Sfârșitul istoriei”. Adevărul e că decât așa o istorie...