( 7 ) Coincidențe, sincronicități, serendipități, conexiuni, conspirații

Hanuka à la carte


Anul acesta, nu sunt bani. Nu sărbătorim Crăciunul. Sărbătorim Hanuka. Hag Sameah! Avem bani să sărbătorim Hanuka? Judecând după unele evenimente, nu avem, dar căutăm să-i producem! Chiar să-i blițcriguim. De ce invoc Hanuka și nu Crăciunul? Iată de ce... Hanuka, Sărbătoarea Luminilor, are legătură cu următoarele noțiuni: iudaica revoltă a Macabeilor, Siria, și o antică tentativă de elenizare a poporului evreu. Nu intru în detalii religioase ori enciclopedice. Efortul poate fi individual. Curios sau nu, mistic sau nu, presiunea asupra Siriei sporește de la o zi la alta. Veștile, diversioniste sau nu, sunt cam așa: armata americană se retrage din Irak, din Babilon adică, și ( după unele surse ) staționează la frontiera iordaniano-siriană, Turcia are mână liberă să intervină - am mai scris despre poftele otomane ale noii Turcii, iată, se pare că ele sunt și copios stimulate - dar unele junghiuri și crampe de sorginte kurdă o fac să se mai abțină, unele informații dau ca aproape sigur faptul că, pe teritoriul Siriei, acționează deja periculoși mercenari irakieni, iordanieni și libieni - mai precis, băieții utilizați atât de eficient la chisălițizarea Libiei sunt promovați la next level și devin ciocli internaționali - tot după unele informații, s-ar putea să acționeze deja, aduși din aceeași Libie, și agenți Al-Qaeda, indiferent ce-o fi și pe cine-o reprezenta această organizație, care, pentru a fi cinici până la capăt, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată. Ba chiar, declară unele voci, mercenarii necesari sunt scoși de la naftalină și de prin Spania, și de prin Irlanda... Carevasăzică, e Hanuka și, dacă e Hanuka, e Siria! Anul acesta, Hanuka durează între 20 și 27 decembrie. Israelul se pregătește și el intens de război. Au loc și gesturi stranii ( dacă sunt adevărate ): evrei ultraortodocși care ard steagurile statului Israel! Nu e chiar total de mirare, m-am mai referit pe acest blog la unele mistere ale acestui stat. Există și un scenariu al dizolvării sale aproape chiar de la înființare.
Cu Siria, am înțeles, cu Israelul, am înțeles. Elementul grecesc ne este indispensabil însă pentru a completa puzzle-ul Hanuka. Și care este el? Nu trebuie să povestesc despre nenorocirile recente ale Greciei. Din acest punct de vedere, e aproape o Hanuka permanentă. Posibil, definitivă. Dar, cu puține zile în urmă, Patriarhia Ierusalimului a fost vandalizată de 13 - număr mistic - evrei ultraortodocși și furioși. Ei, aici, aș putea considera că e vorba despre o karma aproape instantanee. Nu-mi permit din cel puțin două motive. Primul ar fi că termenul provine din altă religie. Dar, totuși, nu putem să nu constatăm faptul că e vorba despre aceeași patriarhie care nu-l mai pomenește pe Patriarhul Daniel și care, de anul acesta, a intrat cu Patriarhia Română într-o luptă aprigă a cărei miză pare să fie doar calculul meschin. Al doilea este că nu e chiar instantanee deoarece Patriarhia Ierusalimului este atacată asiduu de multă vreme de către statul Israel, culmea, exact din cauza  unor probleme cu terenuri. Adicătelea, fix chestiunea pentru care s-a supărat ea pe patriarhul nostru. Nu mai intru în detalii, am mai scris și despre asta cândva. Dacă este vorba despre Patriarhia Ierusalimului, care este însă legătura cu Grecia? Patriarhul Ierusalimului este grec și reprezintă Biserica Ortodoxă Greacă, în jurisdicția căreia intră Patriarhia Ierusalimului. Biserica Ortodoxă Greacă este foarte bogată și la Ierusalim, mai ales, în terenuri. E drept, Patriarhul Ierusalimului a fost instruit și lustruit și la Moscova. Ei, și-am ajuns și la elementul de modernizare, de updatare a actualei Hanuka 2011: Rusia! Se putea ca ea să lipsească? Niciodată! Mai ales că a avut prilejul să se antreneze, fiind atât de copleșitor prezentă la Hanuka 1989 - și la următoarele - din România.  A fost de neuitat acea Hanuka începută pe 23 - număr plin de semnificații - decembrie 1989! De neuitat ca și rețeaua de agenți sovietici trecuți, prezenți, și viitori care au sărbătorit-o cu atâta fast nesimțit și criminal pe teritoriul nostru. Desigur, cu binecuvântarea Americii și nu numai. Ce vrea acum Rusia? Ce vrea ea întotdeauna: să amintească faptul că a fost o mare putere militară. Pentru impresia artistică, mai bagă, din când în când, și poze, și filmulețe cu o mașină cu un monstruos agregat balșoi - după gustul său - pe care îl declară temuta rachetă nu-știu-care-nu-știu-unde-nu-știu-când-dar-știu-precis-pentru-cine-și-pentru-ce, agregat menit să distrugă țări, popoare, idealuri, idile, scuturi, armate, munți și văi. Și mai ales pe noi, cu tot cu scutul nostru devesel. Chiar așa! Până la urmă, ne dau sau nu ne dau americanii bani pentru scut? A se vedea materialul anterior de pe blog. Ulterior, nu mi-au mai parvenit știri în clar și-n chestiune. Și-ar cam trebui. După cum se vede, riscurile și amenințările sunt grămadă exclusiv pe noi! Tocmai pentru efectul dramatic al momentului, circulă prin media poza cu agregatul rusesc. Personal, cu tot respectul înfricoșat, trebuie să declar faptul că mașina respectivă, cu tot cu letala rachetă, îmi amintește de vechile mașini de gunoieri. Oricum, ideea e că rușii, cu întârzierea lor caracteristică de calendar, au sărbătoarea Nativității mai târziu. Ca atare, acum, și ei sărbătoresc tot Hanuka. Că n-au încotro. Ne amenință cu distrugerea totală, după ce, în dorința de a cuceri noi orizonturi, toate orizonturile dacă e posibil, mafia KGB, de Hanuka 1989, a spart tocmai granițele noastre și și-a început operațiunea mondială de contaminare. Aceasta a fost o paranteză, conținând o paralelă între Hanuka 1989 și Hanuka 2011. Din punctul nostru de vedere. Și dacă nici noi nu ne pricepem?!...
Să revenim la Siria și la Hanuka... Ce caută Rusia în actuala ecuație? În afară de nuanțele Gog-Magog, pentru a rămâne tot în sfera biblică, părerea mea e că își vinde cât mai scump avantajele, ridică pretențiile, standardele și exigențele cât poate de mult. Foarte posibil doar ca, într-un final, să-i vândă pe sirieni exact la fel cum i-a vândut și pe sârbi. Exact cum nu i-a apărat pe libieni deși folosește ca argument puternic dezastrul de acolo. Astfel, tot aflăm că submarinele atomice rusești, portavioanele rusești, OZN-urile rusești, ba chiar și tulumba aia cu temuta rachetă adusă direct de pe Nibiru, plus toți șamanii și șarlatanii sunt pe poziții în apele teritoriale siriene, gata să facă praf pe oricine se opune. Omenirea își ține respirația: în sfârșit, neică, Rusia se-ntoarce, nu crede în lacrimi, face ordine! Se-ntoarce, se-ntoarce, dar, se pare, doar odată cu cocorii - nu vă chinuiți, trimiterile astea sunt pentru abonații avizați ai Cinematecii - întrucât nava aia de schimbă harta Orientului Mijlociu n-ajunge în apele teritoriale ale Siriei până la primăvară. Zi, frate, așa, că e glumă! De ce e glumă? Pentru că, acum , e Hanuka! Repet: Hag Sameah! Dar, în martie, avem Sărbătoarea Purim. Ei, și Purim are legătură cu Persia, deci, cu Iranul! Cealaltă țintă favorită a timpurilor noastre. Purimul 2012 se desfășoară între 7 și 8 martie, ca să fim preciși. Cu întârzierea caracteristică de calendar despre care tocmai am scris, va fi interesant de văzut ce înțelege Rusia prin primăvară. Mai ales că n-a precizat nici anul. Sincer, cred că-și ia doar banul. Dacă vine la primăvară, a sărit peste etapa Siria și, eventual, chiar și peste etapa Iran. Poate, vine pentru Egipt. Acolo, după cum se observă, e mare agitație, dar se agită degeaba, se bat ca orbeții și se omoară ca bezmeticii. Egiptul are treabă cu Pesah-ul. Mai are de așteptat. Să stea la rând. Pesah-ul 2012 este abia în perioada 7-13 aprilie. Altfel, Rusia, transparentă și aplicată, a mai publicat și-o detaliată schemă a bazelor sale militare, schemă din care rezultă că, într-un loc, n-are oameni, în alt loc, n-are aprovizionare, în altul, n-are chef, în celălalt, are prea mult chef, în alt loc, e atacată de rebeli, în celălalt loc, nu se poate aproviziona cu combustibil etc. Dar, să fie sirienii liniștiți că Rusia vine!
Până atunci, propun să serbăm Hanuka! Cu o primăvară arabă care nu se mai sfârșește nici iarna, printre cai apocaliptici zănatici, furtuni solare inexistente și alți meteoriți nărăvași, hai că ne-am pomenit și cu funeraliile nord-coreene! Ar fi putut să dăuneze atmosferei de Hanuka, dar, bocetul acela național e atât de comic încât aduce nuanțe de carnaval. Tabloul mi-a amintit de tinerețe și de faimoasele filme nord-coreene. N-am văzut comedii mai reușite! Pesemne, nu se putea desfășura un nou măcel, așa că tovarășul Kim II a fost rezolvat aproape revoluționar: în tren, printr-un infarct pentru binele poporului și, oricât de bizar sună, și printr-o criză cardiacă majoră pentru bunăstarea întregii omeniri! În locul său, a venit un fiu grăsunel, tovarășul Kim III, general încă de la grădiniță, inițiat în engleză în Elveția - precis, se cunoaște cu unele dintre beizadelele noastre - cică, inițiat și în tainele calculatoarelor, dar la el acasă, mare amator de baschet american. Baschet de provizii poate, judecând după  ambalaj. Dar, ce importanță are ambalajul?! Carisma contează. N-am dubii că are o carismă de fier. Are deja și o hibă mai mult decât convenabilă: după unele surse, este diabetic și are hipertensiune. Astfel, este deschis oricând, la nevoie și la cerere, drumul și pentru tovarășul Kim IV, indiferent cine e el și câte kilograme are. Acuma, presupun că este evident faptul că posibilitatea ca tovarășul Kim II să fi fost înlăturat igienic este foarte mare. Și tovarășul Kim I, Președintele Etern, a dispărut suspect. Este, e drept, Președinte Etern, dar în eternitate! Baia de sânge în Coreea de Nord era riscantă. Și-apoi, corul național al bocitoarelor de acolo e unic. Prin comparație, ca să ne amintim și de Hanuka, presupun că și corurile antice erau nimic. Dar, prin acest deces subit, sublim și subtil, li s-a transmis și celorlați deținători de arme nucleare sau de aspirații nucleare faptul că, iată, confruntarea poate fi evitată întrucât există metode de înlăturare oricând, a oricui. Mai amuzant e că, de când tovarășul Kim II a murit, toată lumea se uită către Coreea de Sud și către America, dar, din toate informațiile, eu constat o prezență aproape redundantă a Japoniei. Mergând până la nostimada că fratele cel mare al grăsuțului a fost îndepărtat de la succesiune pentru că ar fi încercat să intre în Japonia cu un pașaport fals ca să viziteze Disneyland din Tokio ( !!! ), fiind preferat ăsta micu' și loialu', a cărui mamă este, fatalitate, japoneză! În tot acest context, până și bucătarul este japonez! Și noi, de aproape 50 de ani,  îi așteptam pe sud-coreeni să intre în joc! Tare familia asta a tovarășilor Kim și-a Doctrinei (Mă)Ciuce! Mai tare decât familia Assad care nu înțelege necesitatea dialectică a schimbărilor și este nevoită să treacă prin clipe mai mult decât dramatice. E adevărat că ne prilejuiește o Hanuka à la carte, dar ne ruinează Crăciunul. Deși, știu și eu, cum cei mai mulți nu mai au bani pentru à la carte...

De ce toată povestea asta de Hanuka? Pentru că logica, intuiția și, nu în ultimul rând, murăturile, sarmalele și piftia m-au învățat că, în mod misterios, unele cercuri de putere preferă anumite date, repetând anumite gesturi în decursul istoriei. Până la paranoia paranoiei. De-ți vine să exclami mereu se non è vero è ben trovato! Dar, despre această atitudine a cercurilor de putere, am mai scris. Firește, nu sunt nici pe departe singura. Și nu e vorba numai despre Hanuka sau despre Purim. În acest decembrie și cu puțină vreme înainte, am fost asaltați de documentarele despre Pearl Harbor. Chiar mă întrebam de ce. Pe 7 decembrie, s-au împlinit 70 de ani. Uite că nu era întâmplător să fie atâta de pomenit momentul atacului de la Pearl Harbor, Pacificul este acum în stare de alertă, inclusiv la nivelul Japoniei, dar și la nivelul bazelor americane. Și, tocmai acum, Președintele Obama s-a dus să dezechilibreze bugetul american într-o lungă și costisitoare vacanță exact în Hawaii, presupusul leagăn al copilăriei sale, unde, în mijlocul frământării Pacificului, va încerca să găsească și câteva clipe pentru a putea medita în voie la ciudatele taine și coincidențe ale Sărbătorii de Hanuka, ba chiar și ale Crăciunului. Nu în ultimul rând, ale trecerii în anul mayașilor, 2012. Dar, pentru că se consideră doar norocos, după cum el însuși ne-a mărturisit, s-ar putea să reflecteze numai la aspectul solstițiului de iarnă. Deși, tot cred că se va emoționa puțin, gândindu-se la victoria luminii asupra întunericului.
Atâta timp cât unele cercuri de putere maximă dau impresia că nu pot și nici nu vor să iasă dintr-o schemă ocult-religioasă care provine din străfunduri antice, nu putem nici noi abandona, oricât am vrea, ideea de conspirație, sincronicitate etc. De ce? Din multe motive. Putem specula fiecare. Oricum, anul acesta, schema de Hanuka se respectă, Gog și Magog răspund la catalog, pentru anul viitor, schema de Purim e deja minuțios pregătită, intuim deja și schema de Pesah, al patrulea cal apocaliptic, apărut în Cairo anul acesta, își face de cap pe unde îl mână GPS-ul cui trebuie și contează. Se adaugă faptul că femeile primesc Premiul Nobel pentru Pace spre enervarea bărbaților care sunt invitați la o demisie colectivă după un eșec istoric lamentabil și mult prea îndelungat, precum și recentul Pearl Harbor, deh, America fiind mai tinerică. Acesta din urmă este aniversat-comemorat cu ștaif, nu în ultimul rând, spre o reconfigurare a arhitecturii Pacificului. Ne-am prins! Pentru a fi atrăgătoare și plăcute ochiului, s-au colorat chiar și o parte din peliculele care alcătuiesc arhiva Celor Două Războaie Mondiale. Le scriem cu majuscule ca să subliniem faptul că, deși nu pricepem mai nimic din esența lor, le prețuim și acceptăm ideea că, oricât de sinistre ar fi, sunt jaloanele eterne ale prezentului și viitorului nostru. Care mai rămânem. După cum constatăm, în ultima vreme, omenirea se cam bulucește spre ieșire... Și, chiar trebuie să fim pregătiți, după cum am mai scris, vodevilul pare să se apropie de sfârșit. Am fost anunțați,  pentru a respecta toate detaliile simulacrului de apocalipsă, că vine foametea, să ne facem provizii - cu ce anume? cu ultimii bani pe care nu i-au volatilizat încă băncile! - ni s-a atras atenția că vin plăgile, să ne facem cât mai multe vaccinuri - s-ar putea să fie un gest caritabil, poate că, astfel, murim mai rapid și mai ușor - dar am fost înștiințați și să rămânem optimiști - asta e doar pentru casta supraviețuitorilor - pentru că vine în sfârșit și Mesia! Asta ca să se bucure cei care sărbătoresc Hanuka. Iar Mesia este chiar Iisus Hristos. Asta ca să acceptăm scenariul noi, creștinii, care sărbătorim Crăciunul. Când vine? Poate chiar la anul, asta ca să se bucure și ăia de-i cred pe mayași. Unde vine? La Ierusalim. Cine ne spune? Un rabin respectat, în vârstă de 108 ani. Cu toată deferența, cu toată speranța și cu toată credința, am deja o problemă. Care? Creștinii știu că la Ierusalim are mari șanse să vină altcineva. N-aș vrea să declar pe post și chiar în post. Altminteri, chiar să ne ajute Dumnezeu pe toți! Mai vedem... Probabil. În rest, Crăciun fericit, Hanuka fericită, nu vă lăsați păcăliți de luminițe, steluțe, holograme, vin trucat, țuică falsificată, colaci plini de E-uri, și, mai ales, de colindătorii cu pantofi găuriți ai FMI-ului, boicotați Olanda, pe bune, împiedicați Italia să ne fure pământul, la propriu, păziți cu strășnicie granițele, nu glumesc, fiți cu ochii pe cei dragi, pe portofele și pe bănci! Nu vă lăsați portofelele pe bănci, dar nici în bănci! Petrecere frumoasă, tuturor!

( 6 ) Coincidențe, sincronicități, serendipități, conexiuni, conspirații

Wall Street și Oltenia, iubire fără de noroc?

În nici o săptămână. În numai câteva zile. Ce anume? Un nou dosar românesc. Fabricat, desigur. Așa pare. Să mai vedem deci niște pași meniți să mai dezmorțească tranșeele războiului penibil care cam zgâlțăie planetișoara noastră ...

Un tânăr de 21 de ani cu nume hispanic - până la urmă, doar el și câțiva intimi știu cum îl cheamă de fapt și ce origine are, doar tatuajele par ceva mai certe, dar e bine să nu ne bazăm prea mult nici pe ele - pare că ar fi încercat să-l asasineze pe Contele de Anticristu', respectiv pe președintele american. Pe când acesta nu era acasă. Și, din fericire, nici pe terasă, unde, dacă vă mai amintiți, îl mai uită, din când în când, cei oficial apropiați. Breichingniuzu' zburlește iar planetișoara: atentatorul de la Casa Albă avea în dotare o armă semiautomată românească fabricată de Cugir SA! Nu de Cugir USA. Cel puțin, nu încă.

Simultan aproape, un alt tânăr, de 19 ani, cu nume american de această dată, devine simbolul protestelor Occupy Wall Street. Plin de sânge, incriminează brutalitatea poliției americane. În afara nemulțumirii față de sistemul american, ce mai are el în comun cu primul tânăr? Practic, n-are cu el, ci, păstrând proporțiile, cu arma lui, întrucât, după unele surse oficiale, ar fi de aceeași origine română. Ar fi culmea să aflăm că și respectivul protestatar american are în arborele său genealogic vreo frunzuliță măcar de la Cugir!

Deja, văzând știrile și suferind pesemne și de o intratabilă paranoia, mi se părea că, în zona americană, românilor li se pregătește ceva. Părea că se construiește un dosar românesc. Mă tot întrebam de ce. Care să fie miza? Viza?! Ne-am obișnuit să nu ne-o dea. Și-apoi, la ce ne-ar mai folosi, aș dori să știu? Acum?! Tocmai s-a anunțat iminenta scufundare a orașului New York în maximum 10 ani! Ce, pentru Atlantida, avem nevoie de viză? În plus, la ce se petrece în America, mai bine ne-am gândi serios dacă n-a venit momentul să le luăm noi dreptul de-a obține viza românească prea ușor. La 49 de milioane de oameni foarte săraci creați în SUA de ultimul val al crizei... Miză, viză, criză... În plus, să se știe, cu chinezii, putem să negociem și singuri. N-avem nevoie de americani pentru asta. E chiar recomandabil să procedăm astfel. Așadar, întrebările m-au tot perpelit. Din fericire, nu prea multă vreme pentru că, iată, nu se termină săptămâna și mai vine o veste tulburătoare. E clar, până la căderea întregului sistem fiscal mondial și până la declanșarea războiului nuclear, s-a stabilit că trebuie să murim cu toții de inimă! Vestea tulburătoare - tulburătoare, dar predictibilă deoarece, printre altele, se leagă de cele 49 de milioane de oameni săraci și de protestele împotriva Wall Street - este că americanii s-ar putea să nu mai aibă posibilități de finanțare pentru multe proiecte. Printre ele, nici pentru scutul antirachetă de la Deveselu! A, păi ziceți așa, fraților, de-asta, în aceste zile, tremura subit America de frica românilor!! Atentat asupra președintelui american cu armă de proveniență românească, protestatar român antibancar și antisistem etc... După ce că fabricăm și exportăm arme care pun în primejdie viața președintelui american, după ce că luptăm împotriva jafului bancar mondial, mai avem și tupeul să cerem bani pentru scutul antirachetă și pentru staționarea militarilor americani pe teritoriul nostru, mai ales că toate astea sunt la cerere impusă, ca să zic așa! Ei da, acum, am priceput. A priceput chiar și baza militară de la Deveselu, din Oltenia, mai ales că, totuși, la cei 59 de ani ai săi, e mai veche decât cei doi tineri menționați. A văzut multe. Are și un simț al umorului foarte dezvoltat. Am mai scris despre asta, anecdotic nu e doar numele, anecdotică e și istoria sa. Baza militară de la Deveselu a fost creată de sovietici împotriva eventualelor atacuri ale SUA și ale NATO. Acum, Rusia se tot plânge că se simte ea atacată, ba chiar de-a dreptul violată chiar și de proiectul scutului antirachetă, ca să nu mai vorbim despre scut în sine. De altfel, tot zilele astea, s-a mai plâns încă o dată pe această temă. Teoria conspiraționistă se confirmă din nou. Sună meschin, știu, îmi dau seama, dar, brusc, mi-a părut sincer rău de țuica oltenească băută, nu cu multă vreme în urmă, la subînțelesul chiolhan de rigoare de către viitorii comandanți militari de la Deveselu, țuică de care păreau să nu se mai sature. Ar putea oare deveni țuica un argument capabil să-i convingă pe politicienii americani să voteze în favoarea finanțării scutului? Poate că trebuia să ne fi gândit la timp și să fi trimis niste damigene bine umplute. Deși ei ar prefera niște mine și niște complexe energetice. Aș prefera, totuși, să rămânem la stadiul de damigene. Și asta doar dacă e musai.

La prima vedere, politicienii americani par să dorească o rezolvare exemplară a dilemei: cui îi trebuie scut american să plătească! Scutul financiar al scutului antirachetă. Marcă banu'! Ca în lumea mafiei! Am fost anunțați cât costă și întreținerea anuală. Devizul e complet. Ba chiar americanii par să aibă un plan mai amplu, dând senzația că se gândesc să se retragă militar total din Europa. După cum li s-a sugerat nu o dată. S-au mai rărit oricum. În logica în care par să dorească să acționeze în privința scutului antirachetă de pe teritoriul nostru, presupun că, în curând, în relațiile cu europenii, vor lansa următorul principiu: aveți nevoie să vă păzim, ne rugați frumos, plătiți bine și, eventual, dacă și interesele noastre o cer, o vom face! În cazul în care stabiliți că nu aveți nevoie de noi, dar decidem că avem noi nevoie de voi, atunci, ”nu excludem nici o posibilitate”, după cum le place americanilor să spună din când în când! Ce-mi plac mie exprimările astea care ar fi făcut să crape de invidie orice oracol. Până la urmă, am mai scris și despre acest subiect, părem să rămânem etern în stadiul de acum 20 de ani în care înșiși americanii, occidentalii și, în general, oficialii NATO ne tot avertizau că e bine să nu-i supărăm / lezăm / irităm/ deranjăm pe ruși / sovietici / ex-sovietici.

Plini de încredere, așteptăm votul politicienilor americani. Vreau să ajut cauza și, ca atare, propun să le ceară bani chiar rușilor. De ce nu? Din moment ce, se pare, există politicieni americani care susțin că, de pildă, Irakul ar trebui să plătească pentru deranjul SUA de a fi făcut războiul de acolo pentru... pentru... pentru... Sincer, oricât m-aș strădui, nu știu pentru ce. Mi-e teamă însă că rușii vor fi cârcotași și nu vor dori să dea bani pentru americanizarea bazei militare ex-sovietice de la Deveselu. Sau vor încerca să aplice și ei modernul principiu chinezesc: noi plătim, noi fixăm regulile! Adică, noi spunem pe cine atacăm și când și dacă.

Asta e! S-ar putea ca proiectul scutului american antirachetă de la Deveselu să nu se fi veselit decât o vară. După cum, s-ar putea ca politicienii americani să ne surprindă printr-un vot onest care să ducă la îndeplinire acordurile semnate deja. Prin urmare, s-ar putea chiar să-și respecte cuvântul dat și să voteze finanțarea lui. Dar, după cum s-a construit dosarul românesc din America acestor zile, am dubii și cred că vor exista măcar elemente de șantaj și de presiune. Poate chiar ni se va cere să-l susținem integral. Sau să urgentăm privatizările-furt care ni se tot impun atât de strident și de explicit în ultima vreme. Dacă așa stau lucrurile, nu mă îndoiesc de faptul că, după tradiție, nu ne va trece prin cap să ne opunem nici măcar formal, așa, o fiță, un capriț, un șpriț, un moft, oarece. Ba chiar, ne vom oferi noi să susținem și scutul, și militarii americani, și salvarea mediului, și eradicarea sărăciei și-a analfabetismului, și vom dărui și energia, și minele și, în general, tot ce-a mai rămas și n-a plecat deja la muncă în străinătate.

Poate, totuși, scăpăm și, până miercuri - parcă atunci, e votul cu pricina - se prăbușește sistemul financiar mondial și izbucnește și războiul nuclear, concepte absolut șarmante care, de-o vreme, tot concurează, aproape neloial, știrile despre nunți, botezuri, divorțuri, arestări, jafuri, stenograme, șpăgi, modă și, desigur, să nu uităm, știrile despre cometa Elenin, planeta Nibiru, centura de asteroizi, ploaia de meteoriți, moartea timpului și, firește, alimentația sănătoasă. Dar, probabil, nu-s decât vorbe de clacă! Oricum, îmi pare oportun să stau și să mă întreb moromețian dacă, atunci când, în lupta lor fierbinte pentru pace, sovieticii au făcut baza militară de la Deveselu s-or fi gândit să lase în urmă și niscaiva buncăre. Tot sunt în tendințe acum. N-ai buncăr, n-ai viitor! Cum, mai ai încă un cont bancar?! Atunci, ia-ți un buncăr! Deși, poate că e mai bine să nu existe că ne obligă să le privatizăm și pe astea. Mi-e și frică să mă gândesc în favoarea cui.

Altminteri, după cum ne șade în fire când nu ne sinucidem, vom alege să ignorăm tâmp modul în care suntem lucrați în foi de viță de Cugir, de Wall Street și de Deveselu. Ca întotdeauna, vom prefera să nu ne punem cu cei mari și tari ca să nu-i supărăm cumva și ne vom lăsa bine înjurați și terfeliți ca să nu lezăm exploziva armonie planetară. În general, ne vom veseli bine! Distracția e pe cinste și e-n toi! Iată, și formulările americane au savoare, dar nici ale noastre nu sunt mai prejos! În plus, sunt un accesoriu atât de cochet al schizofreniei incurabile în care părem să ne bălăcim!... Hai să ne mai veselim nițel!

Balgaria E. coli!

Am aflat cu satisfacție despre inițiativa de a se organiza măcar un mitingel de protest în fața Ambasadei Bulgariei la București pe tema totul are o limită pe lumea asta, chiar și răbdarea românească în fața mârlăniei bulgărești. Nu știu dacă, până la urmă, mitingul a avut loc sau nu. E greu. E bine că ni s-a terminat răbdarea - dacă ni s-a terminat - în privința abuzurilor comise de bulgari asupra turiștilor români. Era și mai bine, totuși, să nu existe motive să ne apuce și enervarea. Oricum, fie și de la distanță, fie și mental, particip. Voiam să mă implic de mai multă vreme. Am avut alte priorități. O fac în acest moment. Chiar dacă sezonul turistic s-a terminat. Nu pot fi acuzată că-l sabotez. Ne-am plictisit și de cea-mai-gravă-criză-din-toate-timpurile-provocată-de-nu-se-știe-cine-nu-se-știe-pentru-cine-și-pentru-ce. Să mai depănăm și altceva. Oarecum. Mai ales că, și în acest an, a bântuit ciudata manie nițeluș sinucigașă care îi mână pe români la mare, la bulgari. Un fel de migrație, un fel de transhumanță, un fel de dor năprasnic de a mânca bătaie. Geamparale, geam-parale, Dobrogea vs. Cadrilater și viceversa. Deși, sunt cam același lucru. Anul trecut, în august, m-am lăsat antrenată în aventura unei astfel de vacanțe. Am traume. Lumea insista: să mergem, e foarte mișto, e trendy, e cu fițe, e cu mițe, e cool... E. coli. Am cedat. Slăbiciunile se plătesc.
Mai fusesem într-o vacanță bulgărească doar în anul de grație 1991. Atunci, a fost chiar aventuros. Dar, trebuie să admit, din motive mult mai interesante și mai elevate. Trebuia să plecăm în Crimeea, luasem și bilete, când am fost anunțați de către agenție că excursia nu mai are loc. Fără explicații. În lipsă de altceva, am ales Bulgaria. Pe când eram acolo, s-a anunțat că a fost arestat Gorbaciov, dacă vi-l mai amintiți. Da, da, exact el, cel cu vodca și cu pizza! Unde fusese el arestat? În Crimeea. Unde în Crimeea? Exact unde avusesem bilete cumpărate și returnate. Capisci? Așa că noi am avut mica noastră dovadă clară, concludentă și promptă că evenimentele de atunci, din vara lui 1991 - e pentru seniori, conform terminologiei turistice la modă - evenimente menite să ducă și la efemera destrămare a URSS, s-au bazat pe o lovitură de stat în detaliu organizată. De unde îmi vine ideea aceasta bizară? Din faptul că agențiile  - ca să nu folosesc termenul de agenturi - primiseră cu săptămâni înainte ordinul să returneze biletele pentru concediile din Crimeea. Așa că am trecut frontiera româno-bulgară - aia pe care n-o cunosc și n-o recunosc unii oficiali suedezi în special și europeni în general - și-am ajuns la Ruse. Nu la ruși, după cum era planul inițial, ci la Ruse. În gară. Am așteptat trenul de Varna. Așa erau timpurile. Pe o bancă, dormea un țigan ostenit. Un milițian mic și enervat ca un ardei iute a sărit pe burta bietului țigan și-a început să-l snopească. În toiul și-n arșița nopții. Curgeau palmele, pumnii, ghionții, scatoalcele într-o viteză cu adevărat amețitoare. Aproape ca în desenele animate atât de generos difuzate de antena de bulgar timp de câțiva ani la rând. Țiganul nu zicea nici pâs. Secvența m-a impresionat. Gara din Ruse părea aproape vestică, părea un saloon.
Am ajuns apoi la mare. Cum era litoralul bulgăresc al anului 1991? Frumos, chiar frumos. Nu se construise foarte mult, contururile și tușele erau când sălbatice, când dulci, lumina splendidă, destul de multe lucruri de vizitat, fără ambițioase bășici în talpă și comprese reci pe frunte. Odihnitor, plăcut, respirabil. Marea, curată și bronzul, catifelat. Vacanță un pic arhaică. Peisajul  a fost deodată răvășit însă de ceea ce părea debutul unui nou război mondial, ăsta, al treilea, pe care ne tot străduim să-l declanșăm prin atâta evitare. În contextul arestării lui Gorbaciov din Crimeea, Bulgaria asista emoționată la plecarea în viteză maximă - la propriu - a tuturor marinarilor americani abia staționați în Marea Neagră. The times! The times! Capriciile istoriei! Flota americană era proaspăt prezentă la apelul strict personal. Ea hotărâse că trebuie să vină, tot ea hotărâse că trebuie să plece. Meteahnă americană. Bulgarii mâncau agale înghețată, porumb fiert și semințe și îi lăsau pe americani să-și vadă de treabă. Nu-i rețineau. Anunțul arestării lui Gorbaciov părea să fie semnalul de plecare rapidă și necondiționată. Așa că Bulgaria - ca și noi - a mai trăit cumpene internaționale. Nu e Schengen capătul lumii. Nu pier castraveții, gogoșarii, gogonelele, salatele și tirurile doar din cauza revărsărilor de oftică ale olandezilor aroganți și monopoliști. Ori din cauza geloziei impertinente și slugarnice  a finlandezilor care doresc o dragoste exclusivă din partea sovieto-rușilor. Finlanda a fost finlandizată, adică, aproape sovietizată, pe când Bulgaria implora - la modul foarte concret - să devină oficial o republică sovietică. Asta, pe vremuri, în timpul Războiului Rece. Apropo și pardon de paranteza parantezei: nu s-a întrebat nimeni de ce Finlanda s-a opus vehement aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen și, aproape imediat, și-a luat Nokia, banii, onoarea și tălpășița de la Jucu? Hm. Misterios și complotist. Eram însă în 1991. Marinarii americani aflați la plimbare și la cumpărături prin portul Varna primiseră ordin de ridicare urgentă a ancorei. Pericol maxim de război maxim. Toți aveau cel puțin doi metri înălțime și alergau de zor, cu diverse pachete în brațe, pe străzi. Exact ca în filmele de război. Prin urmare, adecvat. Bulgarii continuau să mănânce înghețată, porumb fiert și semințe, dar mult mai nervos. Urmarea istorică o cunoaștem cu toții. Nu mai zăbovesc. A fost  strict evocativ. Nu mă pot gândi la Bulgaria anului 1991 decât în acest context. Prin toate datele sale, acea vacanță e greu să fie egalată vreodată. Nici nu știu dacă mi-aș dori așa ceva. Poate va mai veni vorba.
Prin 1994, am tranzitat Bulgaria înspre Turcia. Ni s-a spus: e noapte, autocarul nu oprește sub nici un motiv, să dormim liniștiți, dacă avem șansă, nu ne atacă bandele bulgărești. Bandele bulgărești? Da, înarmate până în dinți. Parcă eram pe vremea comitagiilor. Ce era să fac, era noapte adâncă, noapte istorică, m-am culcat, am scăpat.
Am mai trecut prin Bulgaria în vara anului 1997. Veneam din Turcia. Era ziuă. Vedeam. Ei, se schimbase atmosfera... Ce era bun începuse să se strice, ce era rău începuse să apară. Amețitor. Sărăcia mușca deja din priveliște. Convingător. Parcă ar fi un crâmpei din melodiile săltărețe transmise de aceeași antenă de bulgar tot ani întregi la rând. Nici nu erau rele unele dintre ele. Pe când filosofam în legătură cu natura, cu starea economică și cu antena de bulgar, am fost opriți de un echipaj de poliție care părea foarte în regulă și care ne-a inventat o amendă imaginară pentru un delict fictiv, care amendă părea și ea foarte în regulă. Firește, nu erau în regulă, nici echipajul, nici amenda. Dar, episodul cu milițianul Rambo din Ruse, anul 1991, fusese foarte persuasiv așa că n-am mai stat pe gânduri și-am plătit. Nici nu se putea altfel. Ce altceva să faci pe o șosea complet  pustie din Bulgaria?
Și-a venit și vacanța de anul trecut! Anul 2010! Al erei noastre ultramoderne. Ce poate să ți se întâmple într-o epocă atât de avansată?! Retrogradă, nu voiam să cred în paradisul bulgăresc. Nici măcar de dragul milițianului din Ruse, probabil privatizat și, sunt sigură, în hotelul căruia nu mișcă nimeni în front. Da, dar dacă nu mișcă nici turiștii? Și dacă, altă ipoteză de lucru, vacanța urmează să se desfășoare la hotelul înhățat poate de ceilalți, ăia care nici măcar nu erau milițieni adevărați, ci bandiți mascați? Ori, de bandiții înarmați care atacau autocarele noaptea? Care bandiți din 1994 poate că erau totuna cu milițienii din 1991, ori cu pretinșii polițiști din 1997... Grea și profundă dilemă. Am fost considerată un element reacționar, incapabil să iasă dintr-un univers  meschin și să se bucure de schimbările extraordinare produse în țara atât de prietenă. Rușinată, am trădat încă o dată Dobrogea, am cedat încă o dată Cadrilaterul și m-am dus. Desigur, la Nisipurile de Aur. Era în august 2010, temperatura aerului și cea a mării erau oarecum egale, aproximativ + 45 grade C. Oficial. În fapt, cred că erau + 80. Atât asfaltul, cât și marea se mutaseră la umbră că nu se mai putea. Am constatat că se construise foarte mult. Arhitectonic, hotelurile mi s-au părut elegante însă creau un fel de pasaj oarecum sufocant. Claustrofobie, cu o inflație de dansatoare din buric. Din motive termice și tehnice, în toată stațiunea, mirosea canalizarea. Puternic. La recepție, personalul complet uimit de faptul că citisem pe net despre opriri de apă și de curent. La noi? La țevile și la prizele noastre? Vai! Se poate?! Complet greșit. Totul funcționează perfect. Până la explozie, până la implozie! La bulgari, după cum se știe, gestual, da e nu și nu e da. Poate că, de aici, și eroarea de comunicare. O fi fost vreo problemă de body language. Altfel, recepționerul s-a ofilit pe loc la auzul știrii că nu venisem cu mașina personală. Nu era, deci, nimic important de furat. Păreau atât de triști și de îngrijorați încât nu exclud eventuale pedepse dacă nu se face norma la ciordit automobile. Camera era spațioasă, frumoasă, elegantă. Nu mergea aerul condiționat. Să murim. Cu greu, în următoarea zi, a venit cineva și-a simulat o reparație. Agregatul bâzâia mai tare. Și atât. Panorama din balcon, demnă de toată admirația: rândunele, marea albastră, plaja curată, umbreluțe, veselie, antren, tot felul de atracții mergătoare, zburătoare, înotătoare. Dar, în scurtă vreme, asta e, blestemele forumiștilor s-au adeverit, apa s-a oprit. În fiecare zi, câteva ore. În tot hotelul. Toalete, chiuvete, robinete, manșete etc. Meniul all inclusive, foarte bun. Dar, pregătit și consumat astfel. Cu mâinile nespălate. Cu mâinile necurate. N-a fost suficient însă. Maleficitatea forumiștilor a atins eficiențe înspăimântătoare și s-a oprit și curentul electric. Frumos să înoți, frumos să te plimbi, frumos să te distrezi, toate posibilitățile și toate ocaziile, dar ce faci dacă îți petreci vacanța în lift? Sau dacă nu mai poți ieși din cameră? Sau dacă nu mai poți intra în cameră? Ei, ce faci?! Recepția era senină precum cerul bulgăresc: probleme minore, absolut minore și absolut trecătoare. Nemaiîntâlnite. Nebănuite. Să nu dramatizăm, să fim răbdători, să fim îndurători. Totul a fost amuzant până când ni s-au declanșat niște stări sinistre de vomă, febră, diaree, combinate cu senzația de poltergeist generată de bezna atât de potrivită unei stațiuni la modă, în plin sezon. În tot răul, e și un bine, chiar și în cazul unei vacanțe bulgărești: simptomele ne-au lovit chiar la plecare. Am reușit să ajungem acasă și să ne tratăm. Aveam febră 40, iar boala a durat vreo săptămână la intensitate maximă. Până să părăsim ospitaliera - mai bine zis, o-spitaliera - stațiune Nisipurile de Aur, cădeau oamenii în jurul nostru ca banii la cazinou. Ar fi putut să schimbe și denumirea salvamarului în salmonella. Dar li s-o fi părut prea italienească și, prin urmare, netradițională. Până la urmă, încă aproximativ vii, am părăsit frumoasele hoteluri. Canalizarea puțea răpitor. În sensul că îi răpea pe toți. Stațiunea, febrilă. În scurtă vreme, cred că termometrele au ajuns să se vândă la bișniță. Pe drum, nu ne-a mai atacat nimeni. O dată că pesemne erau atât de ocupați cu turiștii încă vii, a doua că, știutori, nu riscau să se mai apropie de contaminați. Cum să oprești o epidemie din seducătorul ei marș?! Altminteri, un reciproc salut voios de pionier, de pe Podul Prieteniei! Știu, never say never, dar, totuși, parcă nu m-aș mai duce într-o vacanță în Balgaria. E cool? E mult mai mult! E. coli!
Vedeți?! Nu m-am putut abține să nu scriu toate aceste răutăți despre amica Bulgarie, să n-o pârăsc tandru, tocmai acum, în contextul în care UE dorește să interzică turismul all inclusive. Vrea să-l facă deci all exclusive. Dar, în cazul nostru, a fost chiar super all inclusive. E greu să renunți la picanterii tradiționale de genul salmonella ori E.coli. Și apoi, fără ele, fără mașini furate, fără turiști români bătuți, fără hoți deghizați în polițiști etc, ce viitor ar mai avea hârjoana noastră cu bulgarii?! Ca să nu mai zic nimic de faptul că ne aflăm chiar înainte de votul Schengen. Români și bulgari, îl așteptăm emoționați. Dacă o mai fi! Dacă s-o mai ține! Dacă, între timp, nu ne atacă uriașa pitică maronie, de patru ori cât Jupiter, care a apărut subit în sistemul nostru solar. Sau Draconidele de mâine noapte. Cred, totuși, după manifestări, că acestea au invadat de multă vreme Pământul și n-am fost informați oficial. Ele se vor vedea perfect din România. Tot din România?! Terifiant! Cum nu s-au mai văzut din 1933 și din 1946. Sună familiar? Înfiorător. Asta nu mai e astronomie, e astrologie. Sau revoluția din octombrie. De data aceasta, transmisă live de la americani, cu masa și dansul plătite de ruși. Cu salutări și complimente tovărășești! Sau asteroidul din noiembrie. Ăsta e popular, ne vizează și ne vizitează pe toți. Plus alți sateliți, meteoriți, comete și rachete. Sau inflația. Sau, mai ales, războiul. Etc. The never end. Ce spuneam?! The times! The times! Capriciile istoriei!

Laicăseatălaaait...

Iată-ne și la acest echinocțiu de toamnă! Ce face omu' de echinocțiu? În afară de gem, dulceață, peltea și murături, printre altele, reflectează, meditează, contemplă, rezonează astronomic și, ca atare, se mai uită și pe cer. De această dată, ar fi bine, totuși, să nu exagereze. Chiar acum - se putea mai adecvat?! - ne cade un satelit în cap. Tuturor. Oricui. Pretutindeni. Oriunde. Curând. Oricând. Amurgul zeilor și Toamna Patriarhului, benzi desenate, ediție ultrapopulară. Cum se potrivesc ele, evenimentele, cu datele! Mereu. Mănușă. Altfel, ne-am putea gândi că e vorba despre o conspirație extraterestră. Diversiune și răzbunare. Sau, luând în calcul precisa și deja menționata potrivire între dată și eveniment, ne-am putea gândi că este un mesaj al extratereștrilor, cum că urmează iarna mâniei lor. Dar dacă nu e decât un alt banc, e adevărat, umor negru - no offense, politically correct - marca NASA? De la înființare, agasează prin dorința agresivă de a concura Radio Erevan. Evident, depășindu-l că e și ambițioasă. Știți cum e cu fudulul... Aș dori să rămân, totuși, politically correct. Oricum, Radio Erevan poate avea motive de neliniște...
Nu mai comentez tema veridicității aselenizării din 1969 că simt cum accelerez suplimentar prăbușirea burselor și declanșarea războiului. Nu e o gaură de vierme, ci e, pur și simplu, gaura dintr-un vierme. Sau gaura unui vierme. Sau viermele din gaură. Dar, să rămânem eleganți. Cu Luna, deci, nu știm cum stăm. Și, probabil, nici ea cu noi. Ba am ajuns, ba n-am ajuns, ba e de argint și ține apă, ba e deșertică și moartă, ba e reală, ba e o hologramă, ba are ruine, ba n-are decât niște cratere, ba e veche, ba e nouă, ba e satelit natural, ba e navă spațială, ba e una, ba au fost două sau chiar trei, ba au ajuns primii naziștii, ba au ajuns comuniștii, ba au ajuns americanii, ba erau deja acolo extratereștrii care o plimbau, tacticos, în lesă, pe fala sovietelor, Laika. Baubau. În sfârșit, aveau și ei, extratereștrii, parte de un cadou de Crăciun - mai bine zis, de un cadou de la Moș Gerilă -  situație menită să le mai deturneze atenția de la eterna obsesie a distrugerii omenirii. Dacă Laika ar fi vie atunci nu e moartă cum atât de greșit știam noi - asta e, v-am prevenit, diversiune și răzbunare! -  și înseamnă că umbra ei este ceea ce se vede în ochii mirați, șocați, speriați, extaziați sau doar iscusit fardați ai astronauților americani. Care mănâncă de viu un șarpe. Ca să supraviețuiască în deșertul de pe Pământ pe când cei de acasă îi cred pe Marte. De fapt, aluzie, la Lună. Aoleo, asta e din Capricorn One! Am încurcat filmele. Se mai întâmplă. Unii dețin fotografii clare, probe zdrobitoare, cu orașele, cu piramidele și cu sfinxul de pe Lună. Probabil, e și Laika prin preajmă, desigur, vorbind la un telefon celular. Deși, în privința acestui subiect, Charlie Chaplin i-a luat-o, totuși, înainte.  Pe Terra. E un fapt dovedit deja. Am văzut toți filmul. Deloc întâmplător, era despre circ. Bref, cam așa sunt informațiile despre Lună pe care ni le furnizează NASA. Și, să fim onești și să avem pardon, nu numai ea. După ce, în urmă cu niște decenii, NASA ne-a asigurat că am pășit și-am țopăit pe Lună, brusc, pe măsură ce avansul tehnologic ne taie respirația - la propriu, mai avem nițel și murim de tot și toți - Luna devine un puzzle tot mai absurd și mai misterios. Parcă se îndepărtează. Încetează să existe. E tainică. E ezoterică. E ocultă.

În ultima vreme, NASA ne-a asigurat că se pregătește să trimită echipaje pe Marte. Ce ziceam, Capricorn One! Praf și pulbere se vor face toate enigmele marțiene. Nu numai praf și pulbere, ci și apă, pentru că, de unde Terra avea monopol acvatic, mai nou, cred că urmează să aflăm că și soarele are de fapt o proporție generoasă de apă în structura sa. Firește, asta pe măsură ce devine tot mai incandescent și tot mai periculos exploziv. Ne naștem și murim nu numai singuri, ci și proști. Nici nu mai comentez faptul că, în fiecare săptămână, undeva în Univers, ori în Multivers, se mai descoperă o replică fidelă a Terrei. Numărul planetelor identice se umflă direct proporțional cu misterioasele simboluri, cercuri și linii lăsate de astronauții din străvechime - viitorii autori ai apocalipsei  din 2012 - pe suprafața Pământului. Care se înmulțesc și ele văzând cu ochii și cu internetul. Tot direct propoțional, se înmulțesc și apelurile extratereștrilor să ne deschidem mințile, sufletele și portofelele și să-i primim ca frați. După fiecare anunț d-ăsta, se lasă o tăcere grea și definitivă. Apropo de minți și de suflete, de curând, am văzut un reportaj în care savanții NASA ne spuneau chicotind suav că lipsa de credință este condiție fermă de angajare la onorabila instituție în chestiune și că un eventual contact dintre civilizația noastră și niscaiva extratereștri buimaci va duce obligatoriu la dispariția religiilor. Ba, mai mult, ni se recomandă chiar să exersăm deja renunțarea la conduita religioasă. N-am prea înțeles de ce. Gena credinței a fost demonstrată. Cu probe irefutabile, am putea spune. Așa e în știință. Gena credinței face parte din ADN-ul uman. Poate însă n-o avem toți. Și poate asta înseamnă ceva. Poate că NASA știe un secret. Sunt idealistă - așa sunt religioșii - mai creditez încă NASA. Altfel, avem discriminare genetica, nu? Gattaca! Alt film. Cu dispariția religiilor, iar nu mi-e clar. Dar, nu e de mirare. După cum spuneam, am tendințe religioase, prin urmare, intru la retardați, este limpede că nu pot pricepe subtilitățile unei asemenea instituții.  Există extratereștri? Știe NASA precis cine sunt ei și faptul că o eventuală întâlnire de orice grad, la orice grad  și cu orice grad ar bulversa toate fundamentele existenței terestre? Sună cam a New Age și cam a New World Order.

Ei, dar să nu divagăm deși un cadru științific atât de vag exact la așa ceva duce aproape inevitabil. Prin urmare, copii, ce avem noi astăzi? Avem echinocțiul de toamnă, un moment astronomic potrivit, dar, implicit, avem și data de 23 septembrie. În cea mai recentă postare, Jumate de împărăție și petrolul de soție, m-am mai referit la numărul 23. Fatalitate, dar se potrivește și acum. Pe Terra, la ce se întâmplă, putem considera fără să greșim că e un moment numai bun de plecat în altă galaxie dacă se poate. Urgent. Bursele se prăbușesc într-o armonie deplină. Războaiele mici tind să se unească, tandre, în Războiul Mare. FMI-ul, fericit până la demență de o criză atât de amplă, reușită și prelungită, ne asigură că, de acum înainte, totul pe Pământ se va schimba. Va trebui să se schimbe. Aha! Carevasăzică, situația e legată, totuși, de deschiderea minților, a sufletelor și a portofelelor. Și, categoric, de venirea extratereștilor. Până una-alta, vine însă dumnealui, satelitul. Astăzi. NASA, marea cuceritoare a întregului spațiu cunoscut și necunoscut, dar, n-are importanță, e ca și cunoscut, NASA, lidera victorioasă a tuturor frontierelor oricât de ultime, se pare că nu are nici banii și nici competența necesare să strângă deșeurile cosmice. Ale ei. Își bagă violent gunoiul sub preșul nostru. Eventual, cu tot cu noi. Tot ce-a putut să declare vizavi de această mondenitate picantă este că, în mod cert, satelitul nu va cădea în America de Nord. Mi se pare corect! De ce să cadă în ograda proprie? Mai bine, într-un loc deja cumpărat de chinezi. Deși, având în vedere câți bani le-au dat chinezii americanilor, și America de Nord ar fi corespuns. Ideea e că, dacă vă e frică, dați repede fuguța în Americuța. Cică, acolo, n-ar cădea nici una dintre cele 26 de părți al satelitului. Bine că nu sunt 23 că fandacsia era gata și picam în ea. Acuma, nici America asta nu poate să facă totul! Destul e că a trimis satelitul! Nu mai există nici World Trade Center. Tocmai se făcu deceniul de la sinistra-i dispariție. N-a fost încă nici reconstruit. La ce să le mai cadă în cap satelitul bieților americani?! Mai ales dacă, până la urmă, euro piere totuși în chinuri, cine să mai tipărească dolarii fără acoperire?! Toate au rostul lor în Multiversul ăsta. Laicăseatălaaaait, I'm in an orbit all the way around you, I would fall out into the night, it's more than gravity,  it's physics, there's no escape  sau cam așa ceva ne gângurea nemțoaica Lena, câștigătoarea Eurovisionului 2010. Pesemne, era pe-semne, adică, era cu tâlc. Repet, toate au rostul lor în Multiversul ăsta. Și multiversul Lenei. Eu cred că era mai mult decât premoniție artistică. Era pur și simplu informație de la naziștii de pe Lună. Scurgere, de la uichilixu' lor. Deh, nostalgii patriotice.
Și NASA asta! Mai râde de religioși! Când ne dă informații despre satelitul cu pricina, parcă ne dă informații despre Dumnezeu. Ne spune doar ce nu e. Ce e nu e cazul să aflăm. Nu e de nasul nostru. Mai bine, ni l-am păzi, să nu ne cadă satelitul tocmai pe el. De exemplu, nu ne spune NASA pe cine observa exact satelitul întrucât era de observație. A, da, de observație științifică, desigur. Bine, dar pe cine observa științific? Sau știința cui? Observa natura. Natura cui? Ne spune doar că respectivul satelit nu mai funcționează, că nu poate fi recuperat, că nu poate fi distrus, că nu va cădea în America de Nord, că nu se știe unde va cădea și când. Chestia asta cu 26 de părți rezultate în urma dezmembrării satelitului este deja maximum de precizie. NASA s-a întrecut pe ea însăși. A greșit. Pretențiile noastre vor crește și, în viitor, s-ar putea să vrem să ne spună și cât e ora exactă. Atunci să văd ce fac toți savanții ăia!
Între timp, în această vară, NASA a fost activă: a fost prezentă cu o expoziție grandioasă la Stockholm. Cea mai mare expoziție, organizată până în prezent. Vreo 4000 de exponate mari și mici, menite să ne facă să credem că NASA lucrează din greu pentru propășirea Terrei. Propășirea, în marele vid. Expoziția organizată la Stockholm este găzduită de Tekniska Museet. E drept că se împlinesc și 50 de ani de când Suedia are activitate spațială. Frumos cu toate astea, dar, cel mai mult, mie mi-a plăcut cinematograful 4D. Există! Am fost. La unul dintre filme, a fost chiar regal: doi am fost, doi am rămas. Proiecție strict privată. Aproape, strict secretă. Foarte frumos, la 4D! Se leagănă scaunele, se zgâlțâie, te dau huța, îți fac masaj, miroase în sală a parfum, plutesc prin aer baloane de săpun care fac plici, simți răcoarea, căldura, zborul păsărilor și adierea vântului, e grozav! De ce nu mai era nimeni la film? Nu știu. Probabil că restul Suediei socializa, thailandiza, naviga sau alerga. Nu-i bai! E timp berechet! Vine noaptea polară. Da, dar s-ar putea să rămânem în beznă și să nu mai putem merge la cinematograf, indiferent de câți D. Pentru că, nu-i așa, totul trebuie să se schimbe pe Terra. Iar dacă un satelit căzut nu e suficient, se inversează polii, ne înghite antimateria, vine o furtună solară devastatoare care va pune toate agregatele pe care le avem pe butuci, fraternizăm cu extratereștrii, dar nu fraternizează ei cu noi, fraternizează ei cu noi, dar nu fraternizăm noi cu ei, vine cometa Elenin - chiar dacă E-lenin, nu fiți răi că n-are nici o legătură cu Lenin, nu înseamnă că mai vine încă o dată! - vine planeta Nibiru sau Eris sau X sau cum se mai numește, vin radiații devastatoare din partea unui misterios și malefic dispozitiv celest, intrăm în centura de fotoni, ieșim din Universul cunoscut, intrăm în a patra dimensiune și, ulterior, rapid, în a cincea, posibilitățile sunt infinite, un albastru infinit, the sky is the limit, ceva, oarece, whatever, în fine, e cert, nu scăpăm! Ah, și să nu uităm criza și războiul! Suntem anunțați în fiecare zi. Nu putem nega faptul că suntem informați. Mai ales, corect. Propun să ne dăm prinși. Înainte să ne crape nervii ca păstăile. Tuturor.
Nu știu de ce, dar, de multă vreme, nu-mi iese din minte un fapt. Cred că de la gena credinței mi se trage. Nu-mi iese din minte faptul că, întâmplător sau nu, NASA nu este doar un acronim, ci și un cuvânt cu semnificație în limba ebraică. Mă bântuie. Înseamnă multe, printre altele, a purta, a căra, a transporta, a ridica, a duce, a conduce, a prelua, inclusiv păcatele, a călători. Interesant, nu? După cum nu-mi iese din minte un detaliu legat de Dominique Strauss-Kahn. Am putea să-l numim și Domino Strauss-Kahn. Sigur, personajul în chestiune n-are treabă cu NASA, dar are treabă cu prezenta criză și, dacă are treabă cu doamna criza - asta e, altă doamnă, de la doamne i s-a și tras! - atunci, are treabă și cu NASA, dar și cu orice altceva de pe lumea asta. Așadar, ceea ce nu-mi iese din minte este faptul că Dominique Strauss-Kahn a fost arestat în Hotelul Sofitel. Denumirea de Sofitel este alcătuită din două cuvinte din limba ebraică, sfârșit și Dumnezeu. Dumnezeu este sfârșitul, sfârșitul lui Dumnezeu, Dumnezeu și sfârșitul, la sfârșit, e Dumnezeu. Probabil, mai pot fi posibile și alte interpretări. Nu numai Luna e misterioasă. Ci și Terra. E tainică. E ezoterică. E ocultă.
Acestea fiind dezbătute, să ne relaxăm, care putem, să ne bem cafeaua, dacă o avem, și să așteptăm cuminți, răbdători și abstracți să cadă ceva sau cineva. Satelitul. Sau cometa. Sau planeta. Sau nimic. Sau nimicul. Laicăseatălaaait... N-are nici o legătură cu Laika. Da' parcă mai poți să știi precis!...

Jumate de împărăție și petrolul de soție

De curând, am vizitat un muzeu suedez. Încă unul. Nu intru în detalii legate de calitatea muzeelor de aici. Unele sunt interesante. Altele nu prea. Prețurile sunt mari și, de multe ori, nu sunt decât o taxă pentru a vizita o casă. Aproape goală. Sau care expune aceleași artefacte, prezente și în alte muzee. Cum se poate? Simplu. Originalul, chiar dacă există în Suedia, mai are alte câteva replici distribuite prin tot orașul, prin toată țara, prin toată lumea, în fine, de la caz la caz. Într-un fel, ai senzația că, de fapt, vizitezi un singur muzeu. Același. Plătind de fiecare dată. Mult. Dar, ne-am obișnuit deja cu șireteniile vikingilor. Să mă întorc însă la muzeul cu pricina. După tipic, o casă mare, aproape nudă. Dai banu', calci pios pe niște scânduri, mai vezi alte scânduri pe pereți, precum și unele colaje ori fotografii. Câte o carte, câte o rochie, câte un tablou, câte un manechin. Te simți foarte singur. Dar așa e în Suedia. De ce mă refer la asta? Pentru că m-au frapat două exponate, de fapt, două ziare. Primul era din 1905 și avea un titlu infarctistic: Revoluție în Norvegia! Se referea la dizolvarea pașnică a uniunii suedezo-norvegiene, dar suna tumultuos. Al doilea era din 1942 și comenta satisfăcut dificultatea în care se aflau trupele britanice, încercuite în Libia. Păstrând proporțiile, nuanțele și dimensiunile, ambele ziare păreau aproape contemporane. Păreau de anul acesta.
În cazul Norvegiei, momentan, s-a luat o mică pauză. Sigur, mai sunt incidente minore, mai arde câte o bărcuță, se mai enervează câte o firmă - văzând că nu-i cresc vânzările - și-i retrage drepturile de folosință celebrului Breivik, Breivik însuși se mai enervează și el și mai vrea să dea câte un interviu, dar i s-a cam tăiat microfonul, Domul din Oslo este păzit că să nu mai fie necinstit de activiști bizari etc. Bref, oarecum, e liniște. Vine iarna.
Cu Libia însă, pătrundem în abis... Încă n-am aflat tainele lu' nainilevăn, încă nu e clar dacă Osama a existat vreodată și, cu atât mai puțin, dacă e mort - și pentru a câta oară - sau viu - și pentru a câta oară - și avem deja enigma inepuizabilă a Colonelului. Nici Poirot însuși, nici Sherlock Holmes, nici Cireșarii nu ne mai descurcă din gheme și din ițe!

Mai întâi, originea și identitatea lui Muammar Gaddafi. Cică nu e beduin deloc și cică e doar parțial libian. Pasămite, este fiul unui pilot francez din Corsica, Albert Preziosi, din Vezzani, al cărui avion a fost doborât în 1943, în bătăliile aeriene de deasupra Rusiei. Alt avion și tot în Rusia! Asta dacă nu e evreu. Sau toate laolaltă. E pregătit militar în Libia și e o pură speculație faptul că l-ar fi antrenat englezii. Dar, de fapt, nițeluș, tot l-ar fi antrenat. E oficial. Dar, mai puțin, mai scurt, mai în treacăt și mai pe furiș. Așa se întâmplă cu oricine căzut în dizgrație: nu mai recunoaște nimeni că l-ar fi întâlnit vreodată. Colonelul ar mai fi încă în Libia. În buncăr, firește. Ca să nu-și piardă condiția fizică, se dă cu skateboardul prin subterane misterioase și malefice, în așteptarea revenirii la putere. Oricum, nu stă deloc degeaba, ci, tenace și laborios, perfecționează tactica Zenga-Zenga! În plus, ca să nu-și piardă auditoriul alcătuit, din câte înțeleg, mai ales din femei și copii, ține discursuri mobilizatoare prin care le cere să lupte până la ultima suflare. Deși contestă vehement, totuși, nu s-ar mai afla în Libia, ci, în Zimbabwe, în Guinea-Bissau, în Niger etc. Dar ce, e pretutindeni?! O fi el Colonelul, dar, în mod cert, nu e Dumnezeu! Dacă a fugit totuși, a fugit precis cu avionul, are pilotajul corsicano-francez în sânge. Care sânge a fost deja vărsat întrucât e mort. Așa ne asigură unii și ne arată și poza. Ba, sar alții, e cât se poate de viu și are trupe fanatice, feroce și fidele care, aparent, au cedat puterea. Strict simbolic, pe data de 23 august 2011. Interesant cu nainilevăn, dar, interesant și cu 23 august. Și numărul 23 e interesant, și 23 august e interesant, și 23 august în România e interesant, și 23 august în Libia e interesant... Dar, așa, n-aș mai isprăvi niciodată.  Mai detaliați și singuri. Din când în când, pe fidelii fanatici și feroce îi apucă subit pandaliile și le mai aplică unele corecții drastice rebelilor. Care controleză totul, dar se simt încă vulnerabili și-i pun pe muncitorii africani să scandeze lozinci anti-Gaddafi ca să le testeze inocența. Dacă nu o fac, e limpede, sunt mercenari periculoși. Faza asta rebelicoasă a trupelor loiale și dezlănțuite, a mercenarilor vicleni care pozează în sărăntoci flămânzi, a intervenției străine hipersalvatoare am mai văzut-o. Mă apucă și lehamitatea, și somnul scriind despre ea.

Dar, în ziarul din 1942 expus în muzeul suedez, era vorba despre trupele britanice. Păi, înțeleg că sunt și acum. Și nu numai britanice. Ci și franceze. Și multe altele. Și, de elită. Se pare că, de ceva vreme, acționează la sol deși nu le-a permis nimeni. Oficial. Sigur, nu sunt instruite la înălțimea antrenamentului temuților muncitori africani. Aceștia au și avantajul că-și cunosc teritoriul. Africa e doar continentul lor. Sunt cu adevărat imbatabili. După cum s-a și văzut atât de clar din tot trecutul colonialist. După cum se vede și din prezentul neocolonialist. După cum se va vedea și din viitorul postcolonialist. Postcolonialist, în sensul că nu vor mai rămâne decât urmele eliberatorilor. Ai cui? Ai resurselor. Duse. Gone with the Wind! Există o justificare, totuși. Doar nu vreți să pună mâna pe ele chinezii. Nu știu dacă, din punctul lor de vedere, a mai rămas ceva de cumpărat din Africa. Dar tot nu le ajunge! Sunt și mulți. Au început să cumpere și Europa. E și mică.
Curios, nu văd Italia foarte agitată. Libia a fost colonie italiană. Denumirea de Libia este dată, în 1934, Libiei italiene. Denumirea fusese pusă în circulație, încă din 1903, de un geograf italian, Federico Minutilli! Și Preziosi e tare, dar și Minutilli! Nici nu știi pe care să-l alegi. Ce nume! Italianul Minutilli! Cred că d-aia nu se bagă, momentan, Italia. M-inutilli deoarece are nevoie de mulți bani, de la multe țări, de la multe popoare, de la mulți bancheri și, nu în ultimul rând, de la mulți chinezi. E oarecum în corzi. Până în prezent, referitor la Libia, nu s-a plâns insistent decât de faptul că i se scufundă Lampedusa de la atâția refugiați. Ce ne facem într-o atare eventualitate nefericită? Rămânem fără temei geografic în cazul Ghepardului. Care Ghepard? Mai citiți, mai vizionați filme... Și nici n-au apucat s-o cumpere chinezii că, atunci, paguba era în ograda lor. O observație în treacăt, totuși: rebelii au renunțat la denumirea lungă și complicată dată țării de Gaddafi și-au optat deja pentru revenirea la denumirea scurtă, dar italienească, de Libia. Întâmplător, subtil sau subversiv.

Și mai curios, nu văd Turcia, atât de vocala și de agitata Turcie, aruncându-se după pradă. Libia a fost colonie otomană - am ajuns iar la otomani, mă înspăimânt deja, văd ieniceri și spahii peste tot! - mult mai multă vreme decât a fost colonie italiană. Mai precis, câteva secole. Și cum, mai nou, Turcia vrea să redevină mare putere, mă surprinde că nu se agită mai aprig în jurul subiectului Libia. Nu că mi-aș dori. Nu că i-aș dori Libiei asta. Mă surprinde și atât. Dar, poate se agită și nu sunt eu informată.

Câtuși de puțin curios însă, în mijlocul tabloului libian, îl vedem moț pe domnul Sarkozy de Benghazi. Despre ce se petrece în Libia și în lume, precum și despre domnul în chestiune, am mai scris pe acest blog: Moș Gherilă, Baba Vanga, Zenga-Zenga!, ori Merci, Sarkozy, de Benghazi!, ori From Schengen, with Hate! și altele. Că a venit să urle ca un apucat prin Libia, nu e deloc de mirare. Săracu', s-a străduit, a bombardat, a trimis trupe, a trimis arme. S-a preocupat, s-a implicat, s-a agitat, i-a fentat pe chinezi cât de mult a putut. A recunoscut puterea pe care a impus-o, a primit promisiunea fermă că va primi jumate de împărăție și petrolul de soție, a venit primul în vizită oficială pentru ca nunta să fie clară și eternă. Mai ales, legitimă. Cred că situația actuală din Libia a tulburat și divizat chiar și alte sfere: acolo unde se află, până și lui Napoleon - interesat și el, în timpul vieții, de această țară - trebuie că îi vine greu să aleagă între pseudocorsicanul Gaddafi și pseudofrancezul Sarkozy. Contorsionată dilemă!
Ce nu înțeleg? Nu înțeleg cum de l-au lăsat și-l lasă ceilalți rechini pe domnul Sarkozy să-și facă mendrele. N-are nici o legătură cu merde. E adevărat, domnul Sarkozy a venit cu un alt mare conducător în viață, David Cameron. Până la urmă, nici nu prea știm cine pe cine însoțea, cine pe cine sabota. Care pe care era. A venit domnul Sarkozy împreună cu domnul Cameron? A venit domnul Cameron împreună cu domnul Sarkozy? Dificil. De când s-a decoperit petrol în Libia, continuu, englezii au fost prezenți la supt. Doar educația și civilizația din rărunchii lor ce i-au mai oprit, în sensul că, totuși, și-au făcut conducte și rafinării. Dacă n-ar fi fost atât de șlefuiți, dădeau o gaură și sorbeau totul dintr-o dată. În plus, Libia a fost fieful lor pentru vânzarea de armament. Au venit să-l întrebuințeze. Ca să-l înlocuiască, desigur. Cu unul mult mai performant. Suedezii tot încearcă să se bage în afacerea de acolo, dar nu le e deloc ușor. Cred că d-aia au pus și ziarul din 1942 la muzeu, din superstiție, poate intră iar în dificultate trupele britanice și, nesperat de frumos, toate celelalte trupe. Petrolul, păzit doar de nisip și de cămile! Ăsta da miraj, asta da fata morgana! Din toate aceste cauze, îmi pare uimitor faptul că britanicii îl lasă pe domnul Sarkozy să facă un show atât de îndelungat și de zgomotos. Mai avea un pic și, de atâta entuziasm și exuberanță, făcea apoplexie la tribună. M-am întrebat chiar dacă domnul Putin, alt domn-tovarăș omniprezent, nu l-a îmbătat iar pe ascuns. Dacă nu mă înșel, a mai făcut-o o dată deși, modest, nu mai amintește. De aseară însă, mi-am revenit un pic din uimire: au început să apară reportaje în care britanicii monitorizează și expun abuzuri comise de rebeli. Pare că zilele acestora sunt numărate și că britanicii doresc să redevină pacificatori și civilizatori. Adică, să-și reia fieful.
Trebuie spus însă că nici domnul Sarkozy nu se lasă. Rămâne original și surprinzător. N-a venit cu mâna goală. A venit cu filosoful curții. Bernard-Henri Levy! Pe scurt, BHL. Așa i se spune. N-are legătură cu DHL. Probabil. Deci, domnul Sarkozy nu este un sălbatic sângeros și un râvnitor la bunurile altora. Nu! Este un intelectual fin și echilibrat care, se zvonește, ar fi ascultat doar îndemnul unui FILOSOF blajin pentru a lansa ofensiva din Libia. Generalii pesemne au devenit obsedați de biblioteci sau, de ce nu, de muzee. Bine că mai au filosofii conștiința trează! Deși, până la urmă, n-ar trebui să ne șocheze: în cazul unui filosof, conștiința trează face parte din fișa postului.  Prin urmare, corect este merci, Sarkozy și Levy, de Benghazi! Înțeleg că domnul filosof BHL arde de nerăbdare să ardă și Siria. Îmi pare rău pentru ea. Dinamismul și determinarea echipei Sarkozy-Levy par contagioase, de neoprit și foarte în tendințe.
Bine, am înțeles cu Sarkozy, cu Levy, cu Benghazi, cu Franța, cu prietenia franco-libiană și libiano-franceză! Cum rămâne însă cu britanicii? Cum rămâne cu americanii? Cum rămâne cu italienii? Cum rămâne cu turcii? Și, că veni vorba, cum rămâne cu noi? Chiar așa! Mai avem terenuri petrolifere în Libia? Că aveam! Și unele afaceri și legături prospere. Obținute de trupele loiale ale lui Ceaușescu. Măcar pentru a ști ce alt motiv ar mai putea avea năstrușnicul domn Sarkozy să ne urască. Văd că micuțul are potențial, e bine să nu fie pus la încercare. Sau, între timp, am scăpat de această primejdie teribilă pentru că rebelii noștri - cu 60 000 de morți, în prima zi a așa-zisei revoluții, rămânem lideri incontestabili până la sfârșitul istoriei! - au topit, păpat și crăpat tot ce strânseseră fanaticii fideli? Nu mă întrerupeți când îmi pun întrebări retorice! Dar cum rămâne cu Libia? Puteți să mă întrerupeți.

( 5 ) Coincidențe, sincronicități, serendipități, conexiuni, conspirații

Nainilevăn

A trecut și acest 11 septembrie, 9 / 11, ground zero etc. Părem să mai fim încă în viață. După apetitul unora pentru războaie și proteste, părem să fim chiar plini de vitalitate. Prea plini. După cum se vede și din titlu, și în cazul acestui  subiect, mă includ în grupul amator de conspirații. Am motivele mele. De altfel, paranoia poate fi nițeluș atrăgătoare măcar și dintr-o anume afinitate a termenilor, afinitate capabilă să lanseze superstiții: para ( la ) noi, noi și paralele, parandărăt, para mălăiață etc. Să nu fie însă para / paraua pe care ne-o ia. Indiferent cine. Oricine. Toți.
Ce-aș vrea să adaug însă... Nu știu precis. Încerc. Să văd dacă izbutesc.
Așadar, 11 septembrie 2001, ziua neagră a Americii, ground zero geografic, istoric, geopolitic, militar, economic, religios, metafizic, filosofic, armageddonistic, hedonistic ș.a.m.d. pentru Noua Ordine Mondială. Faptul că Vechea Ordine Mondială s-a încheiat s-a putut observa din însăși denumirea clădirilor prăbușite, World Trade Center.  Vechiul Trade Mondial este înlocuit de Noul Trade Mondial. Despre asta e vorba, știu deja și curcile, și copiii, și copiii curcilor. OK? OK.
Dar Noua Ordine Mondială nu înseamnă numai trade-uri și deal-uri, ci și noi viziuni, strategii și organizări militare. Astfel, Pentagonul - atacat și el la 11 septembrie 2001, nu se știe cum și nu se știe de către cine, după chiar mărturisirile oficialităților americane - este reparat și repus în toate drepturile sale, la exact un an, pe 11 septembrie 2002.
O scurtă pauză de respirație  și urmează 11 septembrie 2003. De această dată, o zi neagră a Suediei: moare Anna Lindh, ministru de externe, implicată - pozitiv, după unii, negativ, după alții - în tragica situație din Iugoslavia, cu tot cu bombardamente, deținătoare a funcției de președinte a Consiliului Uniunii Europene, considerată un posibil candidat la funcția de prim-ministru al țării sale. A fost înjunghiată de un sârbo-suedez pe data de 10 septembrie, dar, în fapt, decesul a survenit pe 11. Din multe puncte de vedere, se creează o sinistră paralelă cu asasinarea lui Olof Palme. Straniu, moartea ei a fost aproape simultană cu onomastica: și în calendarul suedez, pe 9 septembrie, este omagiată Ana.
În aceeași zi, 11 septembrie 2003, a intrat în vigoare Protocolul de la Cartagena asupra măsurilor de siguranță care trebuie luate în legătură cu organismele vii modificate. După unii, o măsură pozitivă. După alții, nu. Mai degrabă, o măsură dornică să ridice noi și complicate bariere economice. Că e un protocol greu de armonizat se vede și din faptul că discuțiile au durat mai mulți ani, începând la Cartagena, Columbia, și atingând fericita finalizare tocmai la Montreal.
Pe 11 septembrie 2004, moare Patriarhul Petros, patriarh grec al Alexandriei și al întregii Africi, împreună cu alți 16 însoțitori, clerici de rang înalt și jurnaliști, ca urmare a unui tragic accident de elicopter. În apropiere de coasta Greciei, în drum spre Muntele Athos. S-a afirmat că a fost de fapt un asasinat. Unii au fost convinși că autorii presupusei crime sunt musulmani pentru că patriarhul ar fi refuzat să-și retragă misionarii din anumite zone africane. Alții au speculat o implicare petrolieră și nu numai a președintelui rus Vladimir Putin care ar fi trebuit să se găsească și el la bordul acelui elicopter însă a contramandat în ultima clipă. Cu numai câteva zile înainte, între 1 și 3 septembrie, se petrecuse masacrul de la școala din Beslan. Revenind la 11 septembrie, în calendarul ortodox, este prăznuită Sfânta Teodora a Alexandriei. S-ar spune că există forțe cărora, coincidență sau nu, nu le scapă nici un detaliu.
Mai trece un an și vine 11 septembrie 2005: Israelul se retrage unilateral din Fâșia Gaza. Pare un nou început al Zonei. Zona care a zămislit cele trei mari religii monoteiste ale lumii. Luna septembrie este o lună importantă pentru cele trei religii monoteiste: începe Anul Bisericesc al Creștinismului Ortodox, pe 1 septembrie, exact atunci când s-a produs masacrarea copiilor de la Beslan, poate avea loc Anul Nou Mozaic, Rosh Hashana, cum s-a întâmplat pe 11 septembrie 2001, poate să se petreacă Ramadanul, cum a fost cazul chiar și anul trecut, ba, pentru unii, chiar și anul acesta, finalizându-l pe 3 septembrie în loc de 30 -31 august.
Iar, pe 11 septembrie 2007, Rusia testează cea mai mare armă convențională realizată vreodată. În timpul Războiului Rece, se considera că tot ce e nou e american și tot ce e mare e rusesc. Taberele erau definite fără dubiu. Nainilevăn a fost o noutate. Tradiția americană a fost servită fidel. Nu după mulți ani, Rusia a reintrodus conceptul de balșoi. Deja, totul îmi devine mult mai clar. Mă simt aproape ca în timpul Războiului Rece. O epocă plină de șarm: vedeam excelente filme americane și rusești, purtam blugi și, la petreceri, ascultam muzică americană, beam vodcă și mâncam icre de Manciuria, fără a deveni neapărat candidați manciurieni. Ca să nu mai spun despre Havana Club, toate formele, toate gusturile, toate culorile, toate aromele și toate tăriile. Și acum, se văd clar atât respectul, cât și avântul revoluționar în privirea tinerilor de oriunde din lume când le spun că, în București, Havana Club era, cândva, băutură de petreceri studențești. Alături de țigări cubaneze, firește. Și Havana Club a trecut testul Războiului Rece rămânând o băutură fină, exotică, dezirabilă. Doar că e mult mai scumpă. Nu mai e de nasul oricărui student. Bine că ăștia cu nainilevăn țin la chestiunea embargoului și n-o importă. Ne rămâne nouă, nostalgicilor.
După cum se vede, m-am referit doar la data de 11 septembrie de când ea a devenit nainilevăn. Cum e lumea la comemorarea unui deceniu de la nainilevăn? După cum se vede. America e marele absent. Doar niște catastrofe naturale și niște dezastre economice ne mai amintesc de ea. Ori, iată, comemorarea în sine a unui deceniu de la nainilevăn. S-ar putea crede că World Trade Center cade și tot cade și tooooot caaaaaade... America e țara aceea care, deși nu mai există, ne refuză în continuare viza. E consecventă ca și în cazul embargoului asupra Cubei. Cred că știe despre pasiunea secretă în legătură cu Havana Club și e invidioasă. Deh, dacă ține la principii!... Uneori, mă gândesc la faptul că și trupele sale nu sunt decât clone sau holograme. Inclusiv, alea de pe la noi. Pentagonul mai este, în mod aniversar, evacuat. După cum s-a întâmplat nu cu multă vreme în urmă. Antrenamentul are importanța lui. În plus, se menține treaz spiritul. Lumea nu pierde din vedere esențialul.
În schimb, Rusia e marele prezent. E drept, mai ales, la rubrica petrol și gaze. Iar mafia consideră o chestiune de onoare realizarea, în viitorul imediat, a unei Uniuni prospere, puternice și, mai ales, extinse. URSS, UE, USA, cine mai știe și cui îi pasă?! Doar să fie balșaia. De dragul tradiției. Între timp, ca să mai pună lucrurile la punct, Rusia mai sacrifică și ea câte un avion, al său sau al altora. The show must go on. Cu prilejul lunii septembrie a acestui an, a fost al său. Cât pe ce să le ia primetime-ul americanilor. Continuă să prezinte armament nou, din ce în ce mai sofisticat. Nu a dezamăgit așteptările întregii omeniri nici în aceste zile.
Asasinul Annei Lindh - ba sârb, ba suedez, ba mafiot, ba șomer disperat, ba revoltat politic, ba apolitic,  ba în numele bombardamentelor din Iugoslavia, ba indiferent la adresa lor, ba psihotic, ba echilibrat, ba cu premeditare, ba spontan, ba stăpân pe sine, ba drogat etc - s-a plictisit și el de anonimat și, tot acum, s-a apucat subit să dea interviuri. Cred că a intrat într-o competiție nemărturisită cu norvegianul Breivik. E greu, totuși, să-l egaleze. Aparent, s-a produs o eroare, era să zic de pilotaj, pentru că, de la moartea Annei Lindh sunt numai 8 ani, nu 10. Dar, pesemne, sunt și alții ca mine, sincroniciști. Văd și simt legăturile. Oricum, Suedia rămâne activă și implicată. N-are astâmpăr. Ca întotdeauna. După cum singură afirmă, frenetic și generos, le dă arme tuturor. Premii Nobel, numai unora. Cui merită.
Protocolul de la Cartagena a fost deja dublat și de Codex Alimentarius. De bucurie, toată lumea nu mai discută decât despre rețete și diete. Ca să rămână în viață și să mai prindă și nainilevăn de la anu'.
Țările musulmane sunt măcinate de războaie, revolte și tranziții. Noua hartă a Orientului Mijlociu, implicit a lumii musulmane, este pusă în circulație de luni de zile. Muzeul virtual o găzduiește deja. Am mai scris despre asta și pe blog încă din primăvară. Turcia și-a redescoperit gena otomană și, ca atare, vrea să se bată cu toată lumea, cu Grecia, cu Israelul, cu Ciprul și cu cine i-o mai sta în cale. Sper că am fost destul de convingători în 1877. Și să ne dea înapoi sabia Sfântului Ștefan cel Mare! Apropo, de gena otomană... După informațiile mele, Turcia utilizează strategii complexe și subtile, având deja acorduri încheiate între descendenții otomani și descendenții Romanov. Pentru unii, chiar și recentul și deja faimosul film Amiralul ar fi o dovadă în acest sens, personajul principal, ale cărui origini sunt de fapt constatat românești, se declară turc. V-am zis eu că o să ne fie dor de Războiul Rece. Nu sunt singura.
Grecia e atât de varză că i se pregătește drahma. Dar și poarta. Sper că nu poarta otomană.
Africa e cumpărată, în bună măsură, de chinezi. Iată, în sfârșit, o noutate!
Suverană absolută e doar criza economică mondială. Suverană, ca și datoriile suverane. Misterioasă și devastatoare, ca un tsunami galactic. Nimeni n-are habar de unde vine, de unde provine, unde se duce, pe cine duce, pe cine aduce. Mai ales, nimeni nu are habar cum poate ea, criza, fi vindecată, ori eradicată. Vedeți? Ăsta nou trade, nou deal și, mai ales, asta Nouă Ordine Mondială! Așteptăm emoționați, cum așteaptă copiii artificiile.
Tot în contextul sărbătoresc al lu' nainilevăn 2011, ambasadorul israelian, împreună cu personalul, scapă cu fuga din propria ambasadă asediată de protestatarii din Cairo. Nu și-au luat nici documentele. Au contat pe ignoranță. Se pare că au avut dreptate întrucât protestatarii le-au făcut avioane - la ce să te aștepți din partea lor de nainilevăn?! - și le-au aruncat direct în stradă.
Ei, și urmează la piece de resistance - vom vedea a cui rezistență, plus lungimea, lățimea și durata ei - și anume votarea sau nu de către ONU a statului palestinian. Când? Acum, în septembrie! Mai precis, pe 20 septembrie, din câte cunosc. Anul bisericesc ortodox a reînceput, Ramadanul a trecut, mai avem Anul Nou mozaic. În acest an, pe 28 - 30 septembrie. Teribil context!
Mai să cred că Roger Peyrefitte, autorul cărții Les Juifs, așa cum era el enervant, vitriolant, vicios, scandalagiu etc, a avut totuși ceva dreptate când a afirmat că, dacă va considera absolut necesar, Israelul nu va ezita și se va autodistruge. Cel puțin, în actuala formă. Al Doilea Război Mondial a dus, printre altele, la înființarea statului Israel. Al Treilea Război Mondial - se vorbește din ce în ce mai des și mai apăsat despre o astfel de posibilitate sinistră - va începe oare, dacă va începe, prin desființarea statului Israel?

Sclavagismul, visul de aur al omenirii!

Cel puțin, așa pare să se arate în zodii. Sau mi se adâncește mie depresia. Posibil. Spania a anunțat unele restricții pentru români. Fapt discriminatoriu, fără precedent, în tot mai strania Uniune Europeană, atât de multilateral dezvoltată, emancipată și implementată  încât aproape că devine mutantă. În loc să scoată foc și pară, în loc să dea cu Spania și cu Uniunea Europeană de pământ, România a înghițit gălușca. Fără urmă de prună, dar cu sâmbure cu tot. Tacticos. Fără să clipească. Fără un cuvințel, fără un sughițel, fără un regrețel. Ca întotdeauna. Cu o satisfacție tâmpă. Chiar pe deplin mulțumită că pățește asta. În  mod cert, acasă, există personaje fericite la gândul că li se întorc sclavii fugiți. Umili, docili, servili. Cel puțin, așa speră stăpânii de plantații mioritice. În ultimii ani, am tot auzit păreri stupefiate și stupefiante în legătură cu tupeul - așa era considerat! - celor plecați în patru zări de a cere, în eventualitatea întoarcerii în țară, salarii rezonabile, precum și condiții de muncă și de trai decente. Auzi la ei obrăznicie! Vor o viață mai bună! Acasă! Acasă?! Incredibil! Așa că nu m-aș mira deloc să aflu că, în loc să fie huiduite, Spania și Uniunea Europeană au fost chiar  sfătuite de unele cercuri românești să-i determine, activ, pe unii dintre conaționalii noștri să se repatrieze. Din partea mea, cine vrea să plece, să plece, cine vrea să se întoarcă, să se întoarcă! Dar oamenii să fie liberi să decidă pentru ei înșiși, nu să fie constrânși. Nici de legi aberante, nici de sărăcie și de mizerie.

Problema pe care vreau eu să o dezbat este însă reacția Suediei.  Pesemne, sclavagismul e ispititor și ia amploare. Cum a anunțat Uniunea Europeană faptul că acceptă restricțiile spaniole - e drept, oarecum ameliorate ca să nu fie hapul prea dur și să nu mai fie, pe cât posibil, încă o sămânță de scandal, că nu se știe niciodată când se aprinde vâlvătaia, când seacă izvorul și se sparge ulciorul - Suedia a și înhățat momeala. Semn că aștepta și că așteaptă încă așa ceva. Semn că o interesează foarte mult. Știrea la cald era în termeni de genul: Spania îi oprește pe români, Spania îi refuză pe români, Spania le spune un nu hotărât românilor. Nu era criticată Uniunea Europeană pentru o astfel de decizie. Cel puțin, nu la vedere, nu la modul explicit. Nu era exprimată vreo îngrijorare deși ar fi trebuit. Circumstanțele situației erau prezentate superficial. Nu erau date clar limitele și cauzele restricționării. E adevărat că, într-o adevărată Uniune Europeană, nu au cum să existe astfel de limitări, oricât de vagi, oricât de pasagere, oricât de volatile. Nici nu poate fi pusă problema unor restricționări care ies din tratatele semnate inițial. După ani de negocieri, după ani de așteptări, după ani de compromisuri. După renunțarea aproape completă la averea națională și la suveranitatea națională. S-a creat un precedent periculos: o țară europeană care și-a deschis piața muncii și, pe parcurs, iată, se răzgândește și-o închide iarăși. Chiar dacă efemer, chiar dacă incomplet. Nu se poate! Nu într-un club serios! În opinia mea, cred că Suedia poate a vrut să transmită și acest mesaj. Nădăjduiesc. O Uniune Europeană ambiguă, ba chiar contradictorie, nu poate cere coerență din partea membrilor săi. În scurtă vreme, nu va mai putea cere nici ascultare disciplinată. Prin arbitrarul său, situația devine aproape periculoasă.

Dar, totuși, de ce-a înhățat Suedia, cu atâta lăcomie, momeala? Și de ce-a transmis respectiva știre în termeni atât de neprietenoși, aproape agresivi? Ca să arate că împăratul, respectiv Uniunea Europeană, e gol pușcă. OK. Dar, nu numai. Ci și pentru că se află într-o situație similară cu Spania. Având nevoie de personal, mai ales calificat, chiar extrem de calificat, și-a deschis piața muncii. Dar, dacă se poate, dacă există un precedent, dacă au mai făcut-o și spaniolii, de ce, eventual, să nu facă și suedezii la fel?! Mai ales, dacă Uniunea Europeană pare să și agreeze astfel de rezoluții. Pe scurt, de ce, la o adică, să nu mai ia și Suedia din drepturile acordate deja? Nu?! De ce, de exemplu, să nu plătească mai prost? De ce să nu mintă? De ce să nu păcălească? De ce să nu impună, în mod nejustificat, condiții mai severe? De ce să nu aibă pretenții mai mari? De ce să nu aibă fantezii, mofturi și ifose personale? De ce să nu devină mai autoritară și mai impertinentă? De ce, dacă tot are un vast program de asistență socială pentru milioane de oameni veniți din Asia, din Africa și din America de Sud, plătiți de statul suedez doar ca să meargă la școală și să toarne copii, de ce, la o adică, să nu mai fie, absolut compensatoriu, restricționate drepturile cetățenilor est-europeni? Făcându-i pe aceștia, astfel, să fie, pe propriul continent,  sclavii moderni ai tuturor popoarelor, venite de aiurea și aiurea. Iată, în sfârșit, un avantaj clar al tratatelor europene! Trebuia să se ajungă și la asta, nu?! Și, mucles, fără smiorcăieli și fără proteste, că, altfel, mai umblăm la sus-numitele tratate! Și n-o să vă convină! Mințile, băgate bine în cap, spinările, sârguincios încovoiate, gurile, categoric, ermetic sigilate. 

Pentru ca informația cu pricina să aibă greutate, a fost citat și Laszlo Andor, comisarul european pentru ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune. Ce titulatură! Dezocuparea forței de muncă, mânării sociale și excluziune erau, consider, denumiri mult mai potrivite! Din alte știri, am remarcat că, deși este maghiar, acesta a încercat să pară măcar pozitiv și progresist în relația cu partenerii români. Astfel, el însuși a subliniat că modalitatea prin care se rezolvă astfel de situații și de conjuncturi este crearea de locuri de muncă, iar nu suprimarea ori limitarea drepturilor pe care le au angajații sau șomerii. Desigur, suedezii l-au introdus în știrea respectivă doar ca pe un argument suplimentar al refuzului decis adresat de spanioli românilor. Dar, cine știe, poate că suedezii chiar au habar despre ce vorbesc... Plus informații pertinente. Și suedezii știu ce este Uniunea Europeană. Probabil, chiar mai bine decât noi. Deși, acum, avem și noi o oarecare idee. Dar, mai există un aspect menit să apropie România de Suedia: comunitatea maghiară. Și în Suedia, aceasta este una substanțială și activă. Nu mă îndoiesc de faptul că, în privința noastră, informează țara de adopție ritmic, minuțios și, în special, veridic. Întotdeauna, m-am întrebat dacă asta nu explică, printre altele, de ce ungurilor li s-au acordat mai multe premii Nobel, iar românilor nu. Sau, când li s-a întâmplat în sfârșit minunea, au  primit Nobelul prin intermediul unui personaj ca Hertha Mueller care a ridicat la rang de artă - așa se pretinde cel puțin! - ura îndreptată împotriva românilor și înjurăturile adresate lor. Asta, ca o paranteză, foarte generală, dar și foarte specială. Ca să înțelegem că suntem singuri tocmai pentru că nu suntem singuri. Și că nu suntem iubiți tocmai pentru că suntem detestați. Și că suntem detestați tocmai pentru a fi cât mai temeinic furați și cât mai amplu discriminați.

Ca să închei mărunta dizertație, nu mi-a plăcut defel modul în care au procedat spaniolii. Despre Uniunea Europeană, nici nu mai merită aproape comentat. Prințul se transformă din ce în ce mai rapid în broscoi și nu știu dacă se va mai găsi vreo prințesă suficient de generoasă și de calificată pentru ca să-l pupe și să rupă vraja. Mai exact, vrăjeala. Dar nu mi-a plăcut nici modul în care au reacționat suedezii. Dincolo de atât de gălăgios afișata lor mefiență față de Uniunea Europeană, totuși, din câte văd eu, profitând tocmai de legile și de oportunitățile europene, Suedia se înfruptă cât poate, cum poate, de unde poate și de la cine poate. Lacom, rapid, eficient, cât are ocazia. În paralel, ca să nu se prindă lumea, doar bombăne și boscorodește, ceartă și moralizează. Dacă știrea respectivă a fost doar nefericit redactată, bine, să fie iertată, și ea, și redacția răspunzător emitentă. Oricum, suedezii par să stea la pândă. În toate sensurile și în toate direcțiile. Asta mie mi-e limpede. Iar răul s-a produs deja și, fără îndoială, va începe să genereze efecte pe măsură. Pe scurt, mă tem că spaniolii, cu oribila-penibila aprobare a Uniunii Europene, precum și cu difuzarea promptă și agravantă din partea suedezilor este posibil tocmai să fi relansat o modă periculoasă, aceea a piețelor de sclavi.  Românii par să fie marfa de încercare. Dar să fim relaxați: în această privință, în mod sigur, cei dintâi nu vor rămâne și cei din urmă. Cei dintâi nu vor fi decât începutul.

( 4 ) Coincidențe, sincronicități, serendipități, conexiuni, conspirații

Oslo, între Fuck for Forest și strâmtorarea Behring

În Joia Înălțării, mai precis pe 2 iunie 2011 dimineața, lumea venise la Domul din Oslo pentru serviciul divin. Deși nu foarte numeroși, participanții la slujbă cântau cu însuflețire. Deodată, în fața altarului, doi tineri în pielea goală au început să simuleze, explicit și agresiv, un act sexual. Imaginea i-a șocat pe toți cei de față și-a deturnat complet sensul prezenței lor acolo. Pe când se încerca îndepărtarea celor doi tineri, hop că mai apare o persoană dezbrăcată, nerăbdătoare să se implice și ea în toată acea hidoșenie. În fapt, cei trei erau activiști - așa își spun ei! - ai organizației Fuck for Forest. Ce este această bizară organizație? Prima grupare de tip eco-pornografic din lume. Este întemeiată în Norvegia, dar, se pare, nu este străină nici de Germania, de Berlin. Ce dorește ea? Salvarea pădurilor în general și-a pădurii ecuatoriale în special. Cum anume? Prin promovarea și vinderea pornografiei, de unde și denumirea de Fuck for Forest. Mesajul? După cum se poate vedea, abisal. Organizația este interesată nu numai de salvarea pădurilor, dar și, printre altele, de exprimarea urii împotriva creștinismului crud care a ars oameni pe rug folosind lemnul rezultat din tăierea copacilor. Cerc închis, caz închis și, după multă stupefacție, guri închise și ele. Presa a relatat întreaga tărășenie, informațiile există încă pe net. Orașul nu s-a vexat. S-a vorbit despre droguri, despre exhibiționism, despre drepturile omului, despre niște amenzi, poate un proces, poate oarece detenție etc. Oamenii s-au mirat nițel, au comentat nițel, s-au amuzat nițel. Imediat aproape, întâmplarea a fost uitată.

Pe 18 iunie 2011, m-am aflat în prima mea incursiune în Oslo. Rapid și neașteptat, aveau să urmeze și altele, nu detaliez întrucât nu importă. Dar, atunci, pe 18 iunie deci, primul popas pe care l-am făcut a fost chiar la Domul din Oslo. Turiștii îl admirau. L-am admirat și eu. Totuși, am remarcat un oarecare grad de supraveghere din partea personalului, la adresa tuturor vizitatorilor. După cele petrecute nu cu multă vreme în urmă, o atenție sporită avea sens și justificare.
După vizitarea domului, am pornit să explorez orașul. Foarte frumos, de altfel. Nu departe de dom, templul masonic. La intrare, statuia compozitorului Edvard Grieg. Tocmai se terminase o reuniune masonică și strada era plină de domni în costume negre, cu cravate negre, precum și de doamne și de copii în costume populare norvegiene. Pitoresc, elegant și interesant. Era sâmbătă, prin urmare, prin tot orașul, erau și multe nunți. Ca un făcut, numai căsătorii mixte, numai mirese exotice. Extrem de exotice, dacă se poate spune așa. Câteva ceasuri mai târziu, pe strada Karl Johan, strada considerată cea mai importantă din Oslo, mereu aglomerată, în deplin contrast cu numele - Karl Johan a fost rege al Suediei și al Norvegiei - atmosferă de bazar oriental: toate mărfurile scoase direct în drum și, printre ele, pe măsuțe amplasate pe trotuar, Coranul și felurite cărți musulmane. Scopul nu era doar vânzarea lor, ci și intrarea într-un dialog cât mai animat cu trecătorii. Agenții de vânzare și de propagandă, mai ales femei, îmbrăcate în dense văluri negre. M-a cuprins o stare de confuzie teribilă: deodată, nu mă mai aflam la Oslo, ci, de exemplu, la Cairo. Veacuri la rând, Oslo s-a numit Christiania / Kristiania. Denumirea este încă extrem de prezentă în întregul oraș. Am mai scris pe acest blog despre strania situație creată în întreaga Scandinavie prin prezența unor grupuri etnice complet netradiționale în această zonă. Materialele există și pot fi accesate. Ca să ne facem o idee suplimentară, totuși: statisticile oficiale afirmă faptul că, în prezent, în Oslo, principala minoritate este cea pakistaneză, urmată de cea somaleză. Minoritatea suedeză se află deja pe locul al treilea.

Pe 22 iulie 2011, într-o zi de vineri - are importanță, semnificația este și general creștină, este și templieră, este și musulmană - un tânăr norvegian, Anders Behring Breivik, a ucis și rănit zeci de persoane. De această dată, firesc, orașul s-a cutremurat. Domul, același, profanat pe data de 2 iunie 2011 de activiștii de la Fuck for Forest, a devenit neîncăpător, oamenii au reînvățat să se roage, s-au adus mii de flori și de lumânări. Un cinic ar putea concluziona că, astfel, locuitorii orașului Oslo au redevenit credincioși. Autodeclarat mason, fundamentalist creștin, apărător dedicat al creștinismului, înfocat antimusulman, cavaler templier, admirator al lui Vlad Țepeș - măcar știe corect cine a fost și ce a fost - operat estetic în căutarea unui chip cât mai marțial arian, autorul unui manifest de 1500 de pagini, Anders Behring Breivik este, cu siguranță, mai mult decât un simplu cetățean norvegian tulburat și revoltat. Pedanților de serviciu, le transmit faptul că știu că Strămtoarea Bering se scrie așa și nu altfel, că provine de la numele danezului Vitus Bering și că se află un pic în altă parte, mai exact, între Rusia și Alaska. Calamburul pe care l-am făcut ne trimite la toate acestea și la toate celelalte. Dar și efectul Anders Behring Breivik este oarecum asemănător. Ne trimite instantaneu la multe și, în același timp, la nimic până la capăt. De pildă, după știința mea, mai nimeni nu a observat că teribila tragedie pe care a produs-o acesta s-a petrecut nu oricănd, ci în ziua Sfintei Maria Magdalena. Cum Anders Behring Breivik se autodeclară cavaler templier din ramura scandinavă, afiliată la cea britanică și, respectiv, la cea americană - sunt mai multe ramuri, tendințe și orientări templiere, chiar dacă ele se află, în prezent, într-un oarecare consens - alegerea datei pentru atacul din Oslo și de pe insula Utoeya nu poate fi întâmplătoare. Detaliul, să-i spunem astfel, ne duce direct la Dan Brown și la cartea sa, generatoare a unui adevărat sindrom, Codul lui Da Vinci. În viziunea lui Dan Brown, adevărata credință templieră, precum și toate tainele și misterele templiere o au în centrul lor pe Sfânta Maria Magdalena. E greu de știut și de afirmat ce crede cu adevărat Anders Behring Breivik și ce-a dorit el să facă de fapt, dar, este evident, a acționat exact în acea zi de pomenire a Sfintei Maria Magdalena, o zi de vineri, cu toate conotațiile ei. În același timp, era și o zi de 22, nu mai revin, am mai scris și în alte materiale postate pe acest blog despre importanța ezoterică a acestui număr, ca și a companionului său, 11. Și anul acesta, ca și în alți ani, după cum se știe, avem deja câteva evenimente majore, oribile, cutremurătoare, obscure petrecute pe date similare. Ce s-a comentat după tragedia din Norvegia? Că Anders Behring Breivik era drogat, că avea subliminalul invadat de muzică și de jocuri distructive, că, pe insula Utoeya, urma să aibă loc un miting pro-Palestina, că avusese loc deja un miting pro-Palestina, că a acționat la comanda Mossadului, că a acționat la ordinul musulmanilor, că îi urăște pe musulmani, că îi admiră și că le folosește metodele, că face parte din conspirația New Age, că face parte din conspirația Noii Ordini Mondiale, că nu este decât un adult traumatizat după ce a crescut fără tată, că luptă în favoarea familiei, că luptă împotriva familiei, că este un tip sensibil, că este psihopat, că este sociopat, că este misogin, că este un protector al femeilor, că este omul americanilor, că este omul rușilor, că face parte dintr-o operațiune de tipul operațiunilor ”steaguri false”, operațiuni practicate și de armatele secrete ale NATO, că este omul extremei drepte care vrea să-și impună valorile, că este omul extremei stângi care vrea să o compromită pe cea dreaptă, că luptă pentru creștinism, că, de fapt, îl distruge etc. Nimic nu e clar. Pe zi ce trece, neclaritatea sporește dramatic. Revin la începutul materialului: o stranie simetrie ne este revelată la Oslo - Christiania / Kristiania, Joia Înălțării, 2 iunie 2011, vinerea Sfintei Maria Magdalena, 22 iulie 2011. De la blasfemie, la crima teribilă. Pare să fie un mesaj amplu și extrem de complex. Pare să fie un început zguduitor al unor transformări foarte grave, deloc exclus, ba chiar presupus, cumplite. Care vom mai apuca, vom mai vedea.
Și în primele episoade ale acestui serial, am atras atenția că vin vremuri interesante. Noaptea Valpurgiei, cu tot ce reprezintă ea, a fost sărbătorită anul acesta într-un mod special: nunta regală britanică, tot vinerea și exact în ziua în care s-au căsătorit Adolf Hitler și Eva Braun, anunțarea a nu știu câta oară a uciderii a nu știu câta oară a lui Osama Bin Laden - pesemne trebuia ca și Obama să aibă rolul său în serialul Osama - beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Aproape în același context, un regizor de talia danezului Lars Von Trier și-a asumat anatema și s-a autodeclarat nazist și admirator al lui Adolf Hitler. Ca în tot restul anului 2011, apocalipsa pare să vină zilnic și să îmbrace forme tot mai bizare și mai greu de ignorat, una dintre ele fiind, în mod cert, și Anders Behring Breivik. Dinamismul transformărilor ne lasă fără suflare. Pe unii, chiar la propriu. În toată această nebună sarabandă a schimbării rolurilor și a măștilor, există și picanterii cum ar fi, de exemplu, faptul că, subit, Richard Wagner este agreat de orchestrele israeliene sau că extrema dreaptă europeană este, brusc, profund devotată conceptului de stat Israel puternic și prosper. Și-am mai putea continua. Mă repet: probabil, dacă vom mai apuca, vom și continua.
 Dacă nu vă supărați, totuși, cam ce se petrece? Întreb și eu așa, în calitate de biet cetățean al acestei necăjite planete. Ca să pricep. Dacă se poate. Nu de alta, dar, dacă va mai fi nevoie, dacă va mai trebui, dacă va fi necesar, ca să știu și eu cu cine să votez. Asta în cazul în care se va mai păstra această cutumă retrogradă. În cazul în care nu se va mai păstra, vă rog, uitați că am pus întrebarea...

Din atelierul îngerilor, Stockholm, 14 iulie 2011, ora 10 seara