Știu. Știu că ”tahrir” înseamnă ”eliberare”! Știu că, din punct de vedere gramatical, titlul poate fi atacat. Cum a fost și piața respectivă, de altfel. Dar mie mi se pare că e o găselniță, dă bine, corespunde, așa că îl las așa. Mai ales că tahririta pare că a devenit molipsitoare. Dacă am înțeles bine, și protestele din Yemen se desfășoară într-o piață cu nume identic. Superstiția s-ar putea să joace și ea un rol important, pe sistemul dacă a mers o dată, poate mai merge încă o dată...
Altminteri, gata, calul ăla Blue Beam undercover, sau ce-o fi fost el, și-a încheiat misiunea cu succes, dictatorul a fugit, nu, nu pe apocaliptica mărțoagă, ci, cel mai probabil, cu avionul, spre o destinație de maxim lux, siguranță și confort, ceva groaznic oricum, te înfiori, ce ți-e și cu lumea asta, să ajungi să-ți trăiești sfârșitul vieții în acest fel, n-ar vrea nimeni să fie în pielea lui, iar revoluționarii, osteniți de luptă, epuizați chiar, însă plini de mulțumirea victoriei obținute, se întorc la cei 2 dolari pe lună - cine-i are! - la rogojina lor - cine-o are! - la sucul și la lipia lor - cine are cei 2 dolari pe lună! - etc. Game Over. Ăsta a fost Tahrir-ul lor. În legătură cu cele petrecute în Egipt, nu sunt multe de adăugat. Nu intru în competiția știrilor. Dar subiectul e la modă. Sunt mimetică așa că mă bag și eu în seamă. Cu tenacitate, deci, egiptenii și-au văzut de revoluția lor. Și noi, tot așa, ne-am văzut tot de revoluția lor. Firește, ca întotdeauna, ne-am luat și la certă. Firi pasionale, ce să-i faci! Și, nu numai în contul revoluției lor, ci și în contul revoluției noastre. În toate aceste săptămâni, presa românească s-a comportat de parcă egiptenii își promovau filmul și nu ne plătiseră drepturile de autor. Ba chiar, de parcă, îl pirataseră pe-al nostru. Întrucât, desigur, în materie de revoluții d-astea, cu dictatori și cu piețe, avem, se înțelege, exclusivitate! De săptămâni în șir, românii își bat capul să demonstreze dacă, în Cairo, se petrece / s-a petrecut o revoltă populară sau o revoluție islamică, dacă Mubarak e / era mai viclean sau e / era mai puțin viclean decât Ceaușescu, dacă e bogat, foarte bogat, cel mai bogat, sau dacă i se inventează doar niște conturi fabuloase plus, neapărat, niște robinete de aur - după cum se cunoaște deja, fac parte din recuzita obligatorie a dictatorului - dacă fuge / a fugit, dacă minte / a mințit, dacă oamenii vor fi mai fericiți sau nu după plecarea lui, dacă va fi regretat sau nu, dacă a început să fie regretat sau nu, dacă e eficient să organizezi revoluții prin intermediul internetului sau nu, dacă, dacă, dacă... E limpede că presa românească a încercat de fapt, voluntar sau involuntar, un soi de retransmitere în direct a Revoluției din decembrie 1989, plus Piața Universității, via Egipt-Cairo-Tahrir. Dacă nu s-a putut atunci, printre gloanțele de la noi, măcar acum, printre gloanțele de la ei... Oricum, avem încă exclusivitate pe mineriade. Da, dar și egiptenii au exclusivitate pe al patrulea cal al Apocalipsei. Până la urmă, fiecare cu zona sa de competență.
Să nu fim deprimați însă: tot noi deținem întâietatea. Și la revoluție, și la postrevoluție, și la eterna tranziție. Am să vă spun de ce. În vara anului 1990, când am fost în Egipt - v-am zis că subiectul e la modă și că, mimetică fiind, nu pot să mă abțin, iată, amintirile mă năpădesc - am găsit, acolo, o populație bine documentată. Știau toți ce e România, unde e, cu ce se ocupă, românii erau good people, buticarii egipteni ne ofereau gratuit Pepsi și Coca-Cola, Ceaușescu era încă, pentru ei, good man și marele prieten, unii erau chiar supărați pe bune că fusese împușcat, știau toți că le dăduse, din partea noastră, bani împrumut, erau triști că vor trebui să ni-i dea înapoi. Știau despre revoluția românească și despre faptul că se lăsase cu mult sânge. În plus, aveau și-o ciudată obsesie: pantofii noștri. Le plăceau, îi admirau deschis, li se păreau americani. Au înțeles, până la urmă, că, deși încălțați astfel, nu suntem, totuși, niște infami spioni de peste ocean care, la derută, doar pozează în români și că nu profităm de prietenia româno-egipteană pentru a ne infiltra, ticălos, printre piramide. În treacăt fie spus, din ceea ce s-a întâmplat la Cairo cu jurnaliștii noștri, înțelegem că, acum, nu ne mai bucurăm de aceeași încredere. Vedeți ce face revoluția din oameni?!... E drept însă că, în zilele noastre, nici măcar pantofii nu mai sunt ce-au fost odată. Oricum, atunci, misterul a fost risipit lesne și atmosfera s-a destins pe dată când le-am explicat faptul că România, până în decembrie 1989, era cea care producea pantofii americanilor. În fine, o mare parte din ei. Și - ce chestie! - la acea dată, nici nu bănuiam ce importanță politică vor avea, cândva, pantofii, în relațiile americano-arabe, mai ales, în cele arabo-americane! Ce mai, nimic nu-i întâmplător, vizionarism curat!
În acea vară postrevoluționară de neuitat, pe egipteni, îi dădeau gata și hainele pe care le purtam. Chiar și pe noi, ne dădeau gata. Mai ales, când vedeam haine aidoma celor cumpărate de acasă, expuse, la loc de cinste, în vitrinele magazinelor de lux din Cairo. Pentru că fiecare obiect vestimentar al nostru valora, atunci, minimum salariul pe o lună a unui profesor de acolo! Iată cum paralela revoluționară româno-egipteană învinge însuși timpul, ajungând până în zilele noastre, de la profesorii lor, la profesorii noștri. Și, tot pentru a evoca nostalgic atmosfera de atunci, îmi amintesc de faptul că, în noaptea când zburam spre casă, Saddam, alt dictator, intra în Kuweit. Ce tineri și vii eram cu toții! Mă rog, ăia care mai rămăseserăm. Câteva zile după întoarcerea noastră la București, vasele de luptă blocau Suezul unde, nu cu multă vreme în urmă, înotasem. Seamănă? Seamănă. Asta așa, ca să ne facem o idee... În anul acela, Mubarak își spunea părerea despre căderea lui Ceaușescu și despre invadarea Kuweitului de către Saddam. Acum, a trebuit să dea interviuri chiar despre căderea sa, dar și despre o posibilă agresiune a cuiva din afară... Sic transit gloria mundi. Oricum, primordialitatea noastră în materie de revoluții și de consecințe revoluționare este în afara oricărei discuții. Asta pentru că, în aceste săptămâni, unii postulau ideea că ar trebui să învățăm de la egipteni arta revoltei. În două cuvinte, ex-clus, tovarăși! Noi am trecut deja dincolo de acest concept. Suntem în faza metarevoluționară, suprarevoluționară, transrevoluționară. Și aici, suntem tot primii. And, of course, the best.
În mod evident, în Egipt, printre altele, s-a dat o lovitură militară de catifea. Se evită definirea ei ca atare. Este denumită tranziție pașnică a puterii asigurată și garantată de către armată. Mai precis, de către servicii și armată. După agitația isterică a celor aproape trei săptămâni, la nivel internațional, brusc, s-a trecut aproape complet peste subiectul Egipt - despre cal și călăreț, ce să mai vorbim, s-au dus să-și caute ceilalți colegi apocaliptici, ducă-se pe pustii, nici nu e greu, pustiul e chiar acolo! - se discută deja, intens, despre alte revoluții. Unele, iată, în plină derulare. S-au făcut toate paralele posibile, s-au făcut toate speculațiile posibile, s-au lansat toate întrebările posibile. Mai puțin, două: cine i-a cerut lui Mubarak să plece? Și de ce? Că doar nu-și închipuie cineva că a plecat de spaima calului Blue Beam ori de teama internetului. Ori a celor două milioane de egipteni îndârjiți. Cu tot respectul pentru Piața Tahrir, mai ales că o și cunosc personal, dar, după 21 de ani de revoluție continuă, creierul meu și teoria conspirației mă tem că au fuzionat. Suntem una.
Ei, și în acest moment revoluționar, intrăm în plină mitologie. Fiind vorba despre un faraon, e chiar normal. Nu se mai știe nici unde e Mubarak, nici dacă mai e. Unii îl știu fugit în Emirate, alții, curarisit și relaxat la Sharm el-Sheikh. Există și teoria că a intrat, subit, în comă. În Germania. Sau în Egipt. Sau, iarăși, în Emirate. Elveția zice că, oricum, nu-i mai dă banii. Minți perverse și chinuite, ca și mine, de aceeași teorie a conspirației cred că, de fapt, tocmai a început partea cea mai palpitantă poate a filmului, aia cu conturile secrete. E greu. Nu-i dăm de capăt. Nu în viața asta. Noi știm prea bine. D-aia ne și frământă atât revoluția egipteană. Credem că dacă despicăm în patru firul revoluționar de la Cairo, descâlcim - în sfârșit! - și ghemul de la București. Adicătelea, vom putea finalmente să exclamăm triumfător Ghem Over. Dacă tot e să facem paralele revoluționare până ne ia cu amețeală... Și, apropo de paralele revoluționare, aș mai pune o întrebare care îmi pare esențială: acum, după căderea lui Mubarak, egiptenii își păstrează cei 2 dolari pe lună pe care îi aveau ca venit per capita? Sau, deja, au ajuns la minus 222 de dolari sau la minus 2222 că, deh, revoluțiile sunt costisitoare. Știm și asta, cu asupra de măsură. Plus calu' Blue Beam, are și el un preț, chiar și-așa, cu călărețu' fără cap, în șa.
Va fi interesant de urmărit ce se mai întâmplă. Dorințele și așteptările egiptenilor sunt mari și multe. E normal să fie astfel. E omenește. În vara anului 1990, pantofii și hainele noastre prerevoluționare erau top de top la Cairo. În vara anului 1991, deja, nu știam cum să le conservăm mai bine și mai mult timp. Ca pe niște relicve prețioase. Acum, egiptenii au strigat ”Egiptul e liber!”. Mda, posibil. Deși, curioasă și libertatea asta, garantată militar. În fine, să admitem totuși, Egiptul e liber. Dar e liber să ce? Aceasta-i întrebarea! Și ea se leagă indisolubil de celelalte două: cine a vrut ca Mubarak să demisioneze și să dispară? Și de ce?
O știre, proaspătă pentru mine, îmi atrage atenția: ieri dimineață ( luni, 14 februarie, acum, în momentul finalizării materialului, este deja marți, 15 februarie ), un avion care efectua cursa Dubai - New York, cu 361 de pasageri la bord, a avut misterioase probleme tehnice. Ceva pe bază de fum. Fumigene, nu iese fum fără foc, îhî, aha, hm etc. Sunteți răi. Pur și simplu, era niște fum, apărut inexplicabil la bord. Avionul a fost silit să aterizeze pe Arlanda, aeroportul din Stockholm. Pasagerii, afumați și aburiți, au fost debarcați calm și lăsați să aștepte civilizat remedierea situației. Ulterior, au fost reîmbarcați, tot calm, și trimiși în treaba lor, cu tot cu avion. Fără alte evenimente, urmări, ori explicații. Interesantă știre, nu?
În acea vară postrevoluționară de neuitat, pe egipteni, îi dădeau gata și hainele pe care le purtam. Chiar și pe noi, ne dădeau gata. Mai ales, când vedeam haine aidoma celor cumpărate de acasă, expuse, la loc de cinste, în vitrinele magazinelor de lux din Cairo. Pentru că fiecare obiect vestimentar al nostru valora, atunci, minimum salariul pe o lună a unui profesor de acolo! Iată cum paralela revoluționară româno-egipteană învinge însuși timpul, ajungând până în zilele noastre, de la profesorii lor, la profesorii noștri. Și, tot pentru a evoca nostalgic atmosfera de atunci, îmi amintesc de faptul că, în noaptea când zburam spre casă, Saddam, alt dictator, intra în Kuweit. Ce tineri și vii eram cu toții! Mă rog, ăia care mai rămăseserăm. Câteva zile după întoarcerea noastră la București, vasele de luptă blocau Suezul unde, nu cu multă vreme în urmă, înotasem. Seamănă? Seamănă. Asta așa, ca să ne facem o idee... În anul acela, Mubarak își spunea părerea despre căderea lui Ceaușescu și despre invadarea Kuweitului de către Saddam. Acum, a trebuit să dea interviuri chiar despre căderea sa, dar și despre o posibilă agresiune a cuiva din afară... Sic transit gloria mundi. Oricum, primordialitatea noastră în materie de revoluții și de consecințe revoluționare este în afara oricărei discuții. Asta pentru că, în aceste săptămâni, unii postulau ideea că ar trebui să învățăm de la egipteni arta revoltei. În două cuvinte, ex-clus, tovarăși! Noi am trecut deja dincolo de acest concept. Suntem în faza metarevoluționară, suprarevoluționară, transrevoluționară. Și aici, suntem tot primii. And, of course, the best.
În mod evident, în Egipt, printre altele, s-a dat o lovitură militară de catifea. Se evită definirea ei ca atare. Este denumită tranziție pașnică a puterii asigurată și garantată de către armată. Mai precis, de către servicii și armată. După agitația isterică a celor aproape trei săptămâni, la nivel internațional, brusc, s-a trecut aproape complet peste subiectul Egipt - despre cal și călăreț, ce să mai vorbim, s-au dus să-și caute ceilalți colegi apocaliptici, ducă-se pe pustii, nici nu e greu, pustiul e chiar acolo! - se discută deja, intens, despre alte revoluții. Unele, iată, în plină derulare. S-au făcut toate paralele posibile, s-au făcut toate speculațiile posibile, s-au lansat toate întrebările posibile. Mai puțin, două: cine i-a cerut lui Mubarak să plece? Și de ce? Că doar nu-și închipuie cineva că a plecat de spaima calului Blue Beam ori de teama internetului. Ori a celor două milioane de egipteni îndârjiți. Cu tot respectul pentru Piața Tahrir, mai ales că o și cunosc personal, dar, după 21 de ani de revoluție continuă, creierul meu și teoria conspirației mă tem că au fuzionat. Suntem una.
Ei, și în acest moment revoluționar, intrăm în plină mitologie. Fiind vorba despre un faraon, e chiar normal. Nu se mai știe nici unde e Mubarak, nici dacă mai e. Unii îl știu fugit în Emirate, alții, curarisit și relaxat la Sharm el-Sheikh. Există și teoria că a intrat, subit, în comă. În Germania. Sau în Egipt. Sau, iarăși, în Emirate. Elveția zice că, oricum, nu-i mai dă banii. Minți perverse și chinuite, ca și mine, de aceeași teorie a conspirației cred că, de fapt, tocmai a început partea cea mai palpitantă poate a filmului, aia cu conturile secrete. E greu. Nu-i dăm de capăt. Nu în viața asta. Noi știm prea bine. D-aia ne și frământă atât revoluția egipteană. Credem că dacă despicăm în patru firul revoluționar de la Cairo, descâlcim - în sfârșit! - și ghemul de la București. Adicătelea, vom putea finalmente să exclamăm triumfător Ghem Over. Dacă tot e să facem paralele revoluționare până ne ia cu amețeală... Și, apropo de paralele revoluționare, aș mai pune o întrebare care îmi pare esențială: acum, după căderea lui Mubarak, egiptenii își păstrează cei 2 dolari pe lună pe care îi aveau ca venit per capita? Sau, deja, au ajuns la minus 222 de dolari sau la minus 2222 că, deh, revoluțiile sunt costisitoare. Știm și asta, cu asupra de măsură. Plus calu' Blue Beam, are și el un preț, chiar și-așa, cu călărețu' fără cap, în șa.
Va fi interesant de urmărit ce se mai întâmplă. Dorințele și așteptările egiptenilor sunt mari și multe. E normal să fie astfel. E omenește. În vara anului 1990, pantofii și hainele noastre prerevoluționare erau top de top la Cairo. În vara anului 1991, deja, nu știam cum să le conservăm mai bine și mai mult timp. Ca pe niște relicve prețioase. Acum, egiptenii au strigat ”Egiptul e liber!”. Mda, posibil. Deși, curioasă și libertatea asta, garantată militar. În fine, să admitem totuși, Egiptul e liber. Dar e liber să ce? Aceasta-i întrebarea! Și ea se leagă indisolubil de celelalte două: cine a vrut ca Mubarak să demisioneze și să dispară? Și de ce?
O știre, proaspătă pentru mine, îmi atrage atenția: ieri dimineață ( luni, 14 februarie, acum, în momentul finalizării materialului, este deja marți, 15 februarie ), un avion care efectua cursa Dubai - New York, cu 361 de pasageri la bord, a avut misterioase probleme tehnice. Ceva pe bază de fum. Fumigene, nu iese fum fără foc, îhî, aha, hm etc. Sunteți răi. Pur și simplu, era niște fum, apărut inexplicabil la bord. Avionul a fost silit să aterizeze pe Arlanda, aeroportul din Stockholm. Pasagerii, afumați și aburiți, au fost debarcați calm și lăsați să aștepte civilizat remedierea situației. Ulterior, au fost reîmbarcați, tot calm, și trimiși în treaba lor, cu tot cu avion. Fără alte evenimente, urmări, ori explicații. Interesantă știre, nu?
