De-ai fi plecat la Moscova! Și tu, și toți ceilalți ca tine!
Dar nu, n-am avut noi norocu' ăsta în viață. În viața asta, cel puțin. Nu, în loc să plece la Moscova, Mircea Dinescu bântuie netul. Al nostru, al tuturor, al poporului, cum ar veni. Cântă! Ce anume?! ”Ș-am plecat la Moscova” - gura păcătosului adevăr grăiește -, pe melodia ”Doamne, ocrotește-i pe români”! Secvența poate fi găsită pe YouTube. Carevasăzică, a isprăvit cu sângeroasele revoluții din patria-mumă, acum, vrea desființarea până și-a amintirii României, ori a românilor. De altfel, vis vechi și îndrăgit al rușilor, ucrainenilor, găgăuzilor etc. Nu e original nici în asta. Candidat manciurian caricatural, Dinescul urmează instrucțiunile care i-au fost băgate sub freză de ”fata, și frumoasă, și lăptoasă, din poarta lu' Lenin”, de spectrul lu' Lenin însuși și-a apropiaților lor. Redarea citatelor e aproximativă, redarea veninului e ceva mai precisă. Recunosc, totuși, nu în totalitate. Maestrul e greu de egalat. Mai ales, când e autobiografic. În plus, nu avem aceleași talente, apucături și instrucțiuni. Deh, fiecare, cu spectrele lui.
Să încercăm să pătrundem... Lucrurile stau așa: suntem în spasmul crizei, politica face să-i crape obrazul de rușine chiar și celui mai infam bordel, agricultura stă și ea în drum, presa se veștejește galopant, dosariada nu mai impresionează pe nimeni, industria s-a privatizat-furat toată, jocurile piramidale și băncile-fantomă s-au dus și ele în prăpastia unor buzunare și-a unor burți nesătule, portofelele poeților s-au golit și ele demult etc. Moscova, deoarece despre ea vorbim, practică tot soiul de jocuri de societate șarmante, unul dintre ele fiind acela ca, din 20 în 20 de ani plus-minus, să-și schimbe agenții de influență pitiți pe unde nici cu gândul nu gândești și sub niște acoperiri tot așa. Ei și, schimbați sau neschimbați, unora le e fomică, s-au obișnuit cu venituri mari, obținerea altora pe măsură e musai. Și, repejor. Mai ales că rușii roșii, împreună cu intimii lor, doresc să trăiască precum rușii albi, cheltuind banii ca apa, într-o eternă și delirantă petrecere. Și-atunci, de disperare, se găsește soluția: cântatul! Cântatul, da, dom'le, iată, e o idee. Nu se petrece însă la metrou, cum ar trebui, având în vedere calitățile artistului. Se petrece pe la diverse târguri de carte, sindrofii și adunări cu ștaif. Din păcate, după cum se poate vedea din secvența de pe YouTube, poetul nu și-a adus și balalaica. Păcat. Rămânem frustrați. Am fi avut, astfel, Moscova mai aproape. Ce-am putea visa mai mult?! Să ne încălzească suflețelele. Că, dacă nu ea, măicuța Moscova, atunci, cine?!
Interpretul Dinescu are mintea verde - pardon de vorba proastă, dar, nu puteam să zic roșie, că doar n-a făcut, Doamne ferește, apoplexie - și, prin urmare, nu uită că e un revoluționar consacrat. Și, încercat. Așa cum îi șade bine oricărui anarhist - ăștia, nenică, revoluționari adevărați! -, vrea supremul haos. Să piară dară lumea veche și una noua să răsară! Una în care nu numai ”Doamne, ocrotește-i pe români!” se transformă în ”Ș-am plecat la Moscova”, ci și una în care Mircea Dinescu se transformă în, țineți-vă bine, Zavaidoc! De ce? Întrebați de ce? Pentru că nu l-a comparat nimeni cu Eminescu. Încă. E complicat? E. Pentru că, se pare, cu puțină vreme în urmă, cineva, treaz, beat, nu știm, cică, auzindu-l cântând, l-ar fi comparat deja cu Zavaidoc. Ipoteza miștoului fiind exclusă din start, Mircea Dinescu se simte onorat. Foarte onorat. Dar, pentru că nu l-a comparat nimeni cu Eminescu - încă, după cum spune, e deci indulgent, ne mai dă astfel o șansă, poate ne venim în minți -, îl consideră pe Luceafăr singular ”ca prostu' satului”. V-am zis că e complicat. Pe unii, chiar că nu e bine să-i contrazici. Să analizăm nițel. Poate, să psihanalizăm ar fi chiar mai potrivit. Plus, eventual, niște ședințe de hipnoză, desigur, pe banii poporului: nu ești Eminescu, nu ești Eminescu, nu ești Zavaidoc, nu ești Zavaidoc etc. Să-l ajutăm pe poet. Deoarece, altfel, Eminescu rămâne oricum poetul-nepereche, în timp ce Dinescu rămâne doar într-o ureche. Și-aia bleagă.
După cum se vede din secvența de pe YouTube, Mircea Dinescu se exhibă în fața unui public. Talentat agricultor - să nu uităm, este și asta, ba chiar moșier, ce mai, personajul e complex, dar așa sunt oamenii noi -, nu încasează în meclă niscaiva ouă clocite ori niscaiva pătlăgele storcoșite, de la niște persoane stropșite. Din păcate. E drept însă, dacă era moderat la timp, nu mai aveam parte de toată flamboaianta sa prestație. Urmărind filmulețul, vedem că un domn aflat de față sancționează, totuși, prostia prompt - bine că pe asta măcar, dacă, pe ailaltă, cu insultarea respectivului cântec, nu -, amintindu-i că Eminescu e ”singular” și ”genial”. Ei, și aici, lu' Mircea-fă-te-că-lucrezi i-a sărit pur și simplu muștaru', e agricultor, v-am spus doar, și ne-a comunicat un mare adevăr: și prostu' satului e singular. Părea să știe. Bine.
Acum, să nu ne facem că nu știm noi ce-i de știut. Nici chestia asta nu e nouă. Și distrugerea lui Eminescu este altă marotă îndrăgită a rușilor, ucrainenilor, găgăuzilor etc. În anii când ne tot aduceau lumina de la răsărit, Eminescu, de altfel, era interzis. Dar, cred, și asta se explică. Acu', să ne punem o clipă și-n pielea invadatorului: e greu cu poezia, cu filosofia, cu Dumnezeu, cu limbile străine, nu poți să vii așa, din orice gubernie, din stepă ori din taiga, și să te închizi subit în bibliotecă. Ești obosit după drumul lung, ești prăfuit, ești înfometat, ești însetat, ești curios, nerăbdător, vrei să vezi noua modă la ceasuri și paltoane, ești furios, nu toți oamenii de pe planetă mănâncă obligatoriu doar ceai, gem și hrișcă, ce mai, vrei să te acomodezi. Ai bunăvoință dar, e omenește, ai nevoie și de-un răgaz. Cât mai lung. Și te toooot acomodezi. Pe nervii localnicilor. Când, în sfârșit, acomodat oarecum, te hotărăști să-i cunoști nițeluș și pe ei, pe localnici adică, iată, vine și clipa mersului la bibliotecă. Brav și solemn, iei decizia, nu ușoară, să-l guști - ceaiul, gemul și hrișca sunt deja un coșmar depășit -, să-l ronțăi chiar pe poetul național, pe Eminescu, în acest caz. Dar timpurile s-au schimbat nemilos iarăși și localnicii, având permis mai vechi decât tine la biblioteca respectivă care e totuși a lor, vor, în sfârșit, să-și citească poetul național și te dau afară. Și tu ce să faci?! Unde să te duci?! Pe bună dreptate, te-nfurii. Pe cine? Pe Eminescu. Dar cum să-i vii de hac? Pare o problemă imposibil de soluționat. E încăpățânat. Ca și țara lui. Ca și Dumnezeul lui. Nu mai poți, deci, să-l interzici, nu se lasă slavizat, ca și țara aia oribilă a lui, România, nu crede și pace în lumina care vine de la Moscova, ce să-i faci, nu crede și gata, iar, de omorât, nu mai poate fi omorât, deoarece e mort și, în același timp, e viu. În fața dilemei, rămâi perplex. Și, atunci, ce-ți mai rămâne?! Îl declari tâmpit. Și pe el, și pe poporul ăla care îl iubește - de ce oare?! - și care mai are și ideea fixă că e ocrotit de Dumnezeu - ce bizar! -.Corect? Corect!
Interpretul Dinescu are mintea verde - pardon de vorba proastă, dar, nu puteam să zic roșie, că doar n-a făcut, Doamne ferește, apoplexie - și, prin urmare, nu uită că e un revoluționar consacrat. Și, încercat. Așa cum îi șade bine oricărui anarhist - ăștia, nenică, revoluționari adevărați! -, vrea supremul haos. Să piară dară lumea veche și una noua să răsară! Una în care nu numai ”Doamne, ocrotește-i pe români!” se transformă în ”Ș-am plecat la Moscova”, ci și una în care Mircea Dinescu se transformă în, țineți-vă bine, Zavaidoc! De ce? Întrebați de ce? Pentru că nu l-a comparat nimeni cu Eminescu. Încă. E complicat? E. Pentru că, se pare, cu puțină vreme în urmă, cineva, treaz, beat, nu știm, cică, auzindu-l cântând, l-ar fi comparat deja cu Zavaidoc. Ipoteza miștoului fiind exclusă din start, Mircea Dinescu se simte onorat. Foarte onorat. Dar, pentru că nu l-a comparat nimeni cu Eminescu - încă, după cum spune, e deci indulgent, ne mai dă astfel o șansă, poate ne venim în minți -, îl consideră pe Luceafăr singular ”ca prostu' satului”. V-am zis că e complicat. Pe unii, chiar că nu e bine să-i contrazici. Să analizăm nițel. Poate, să psihanalizăm ar fi chiar mai potrivit. Plus, eventual, niște ședințe de hipnoză, desigur, pe banii poporului: nu ești Eminescu, nu ești Eminescu, nu ești Zavaidoc, nu ești Zavaidoc etc. Să-l ajutăm pe poet. Deoarece, altfel, Eminescu rămâne oricum poetul-nepereche, în timp ce Dinescu rămâne doar într-o ureche. Și-aia bleagă.
După cum se vede din secvența de pe YouTube, Mircea Dinescu se exhibă în fața unui public. Talentat agricultor - să nu uităm, este și asta, ba chiar moșier, ce mai, personajul e complex, dar așa sunt oamenii noi -, nu încasează în meclă niscaiva ouă clocite ori niscaiva pătlăgele storcoșite, de la niște persoane stropșite. Din păcate. E drept însă, dacă era moderat la timp, nu mai aveam parte de toată flamboaianta sa prestație. Urmărind filmulețul, vedem că un domn aflat de față sancționează, totuși, prostia prompt - bine că pe asta măcar, dacă, pe ailaltă, cu insultarea respectivului cântec, nu -, amintindu-i că Eminescu e ”singular” și ”genial”. Ei, și aici, lu' Mircea-fă-te-că-lucrezi i-a sărit pur și simplu muștaru', e agricultor, v-am spus doar, și ne-a comunicat un mare adevăr: și prostu' satului e singular. Părea să știe. Bine.
Acum, să nu ne facem că nu știm noi ce-i de știut. Nici chestia asta nu e nouă. Și distrugerea lui Eminescu este altă marotă îndrăgită a rușilor, ucrainenilor, găgăuzilor etc. În anii când ne tot aduceau lumina de la răsărit, Eminescu, de altfel, era interzis. Dar, cred, și asta se explică. Acu', să ne punem o clipă și-n pielea invadatorului: e greu cu poezia, cu filosofia, cu Dumnezeu, cu limbile străine, nu poți să vii așa, din orice gubernie, din stepă ori din taiga, și să te închizi subit în bibliotecă. Ești obosit după drumul lung, ești prăfuit, ești înfometat, ești însetat, ești curios, nerăbdător, vrei să vezi noua modă la ceasuri și paltoane, ești furios, nu toți oamenii de pe planetă mănâncă obligatoriu doar ceai, gem și hrișcă, ce mai, vrei să te acomodezi. Ai bunăvoință dar, e omenește, ai nevoie și de-un răgaz. Cât mai lung. Și te toooot acomodezi. Pe nervii localnicilor. Când, în sfârșit, acomodat oarecum, te hotărăști să-i cunoști nițeluș și pe ei, pe localnici adică, iată, vine și clipa mersului la bibliotecă. Brav și solemn, iei decizia, nu ușoară, să-l guști - ceaiul, gemul și hrișca sunt deja un coșmar depășit -, să-l ronțăi chiar pe poetul național, pe Eminescu, în acest caz. Dar timpurile s-au schimbat nemilos iarăși și localnicii, având permis mai vechi decât tine la biblioteca respectivă care e totuși a lor, vor, în sfârșit, să-și citească poetul național și te dau afară. Și tu ce să faci?! Unde să te duci?! Pe bună dreptate, te-nfurii. Pe cine? Pe Eminescu. Dar cum să-i vii de hac? Pare o problemă imposibil de soluționat. E încăpățânat. Ca și țara lui. Ca și Dumnezeul lui. Nu mai poți, deci, să-l interzici, nu se lasă slavizat, ca și țara aia oribilă a lui, România, nu crede și pace în lumina care vine de la Moscova, ce să-i faci, nu crede și gata, iar, de omorât, nu mai poate fi omorât, deoarece e mort și, în același timp, e viu. În fața dilemei, rămâi perplex. Și, atunci, ce-ți mai rămâne?! Îl declari tâmpit. Și pe el, și pe poporul ăla care îl iubește - de ce oare?! - și care mai are și ideea fixă că e ocrotit de Dumnezeu - ce bizar! -.Corect? Corect!
Mircea Dinescu a fost, mai întâi, recrutat de grațioase ființe nevăzute care l-au dăruit acestei lumi, nevrednice de prezența sa, la Slobozia. După aceea însă, alte ființe, tot nevăzute, dar, cert, mai puțin grațioase, au încurcat ițele. Asta e menirea lor. Ce-a ieșit, se vede: când Slobozia și Moscova se amestecă între ele, rezultatul e teribil! Și îndelungat. Întrucât, în mod evident, portofelul-cântăreț nu și-a terminat încă misiunea civilizatoare.
Dar, să ne downloadăm pe pământ... Ca orice om cu o biografie similară, Mircea Dinescu face tot ce trebuie pentru a provoca. Prin aceasta, îi ajută pe păpușarii săi să evalueze reacțiile de masă. Din păcate, în filmulețul cu pricina, cei care-l ascultau - asta dacă nu cumva erau și ei tot din poarta lui Lenin și rămași, pe la noi, ca să nu le dispară sămânța -, în loc să-l huiduie și să-l alerge prin incintă, cuminți, îl aplaudau. Verdictul: nu mai există repere și capacitatea de reacție e nulă, cel mult aleatorie, în funcție de stimuli aleatorii. Cu alte cuvinte, românii s-ar putea să mai reacționeze vreodată, la ceva, imposibil de știut însă când, cum și la ce. Spălarea de creieri pare să fi reușit, păpușarii pot să-și bea în tihnă vodca. Totuși, o informație erupe și-mi redă optimismul: salvarea - nu, nu ambulanța, deși, având în vedere contextul, ar fi bună și aia - pare să vină tot de la Moscova. Tot de la Moscova, săraca! Iată cum: numai ce-am vorbit despre ”Tătucul din borcan”, despre Lenin adică, și s-a și reaprins dezbaterea în legătură cu oportunitatea înmormântării mumiei sale. Din ultimul meu neuron nespălat, rămas alert și vigilent, fac urarea: tot înainte, tovarăși! Dar, tot oportun ar fi să urmați și modelul faraonic, dacă tot v-au trebuit mumii. Faraonul nu era îngropat singur. Ce, Tătucul e faraon de rangul doi?! Ia să faceți o listă pe bază de voluntariat obligatoriu. Că doar vă știți între voi.
Cât despre poiețelul nostru, zavaidocelul nostru, un duios panseu-memento i-ar fi util: la Moscova, talentosule, nu numai pre vremea papașelor Lenin-Stalin, ci și pre vremea papașelor Putin-Medvedev, pentru circoteci similare, eventual mult mai inocente, luai / iei un glonț direct în cap și-un carton pe piept pe care era / e trecut mângâietorul apelativ de dușman al poporului, respectiv al mafiei. În cel mai bun caz, te plimbau / plimbă în cușcă, printre flegme.
Oricum, rămâne permanent fascinantă pentru mine această contradicție în termeni: să plâââângi și să te tââââângui, toată viața, după Moscova, să o tooooot ridici în slăvi, dar, să fuuuugi, ca ăl cu coarne de tămâie, de mutarea acolo! Acest comportament să derive oare din sindromul prostu' satului sau din cel al mercenarului kremlinist, obraznic și ghiftuit, care face gălăgie prin teritoriile de ocupație? Oricum, tovarășe poet, io zic să nu vă lăsați, să perseverați și să vă țineți de cuvânt! Plecați, to'arășe, la Moscova, ce mare lucru! Care-i problema?! Sincer, pentru că vă văd convins în vorbe și-n cântec, dar confuz în fapte, rog autoritățile competente să vă sprijine, și pe dumneavoastră, și pe toți ceilalți care mai sunt pe aici, având dorințe și aspirații comune. Și să vă urce, bre, grabnic în ceva, în orice, ca să nu vă mai jeluiți atât, și să vă trimită la casa 'mneavoastră cea adevărată, la Moscova! Luați în calcul avantajele imediate: acolo, nu-i știe nimeni nici pe Eminescu, nici pe Zavaidoc. Scăpați, deci, instantaneu de orice paralele frustrante. E drept, nu prea știu cu ce-o să vă îndeletniciți. Cu poezia? Cu muzica? Cu agricultura? Cu presa? Cu înjuratul la conducători? Greu de zis, greu de ales, greu de făcut. Altminteri, petrolul, gazele, femeile, armele și drogurile s-au împărțit de multă vreme. În aceste circumstanțe, căci știu că vă sare țandăra repede, Doamne ferește, să vă gândiți iarăși la vreo revoluție! De competent, e drept, sunteți competent, dar, nu cred să fie nici locul, nici momentul. Însă, chiar și așa, eu zic să mergeți. La cât e de rău în România și la câtă poftă păreți să aveți de traiul pe vătraiul Moscovei, ce-aveți de pierdut?! Nici măcar lanțurile, precum lumpenproletariatul. Că nu vi le-am pus. Ei, până la urmă, găsiți dumneavoastră ce să faceți pe-acolo. Nu vă duc grija. De pildă, puteți să le dați o pildă: să le povestiți, mă gândesc, prin crâșme, cum îi batjocoreați pe români și ei râdeau flatați și vă aplaudau de-i usturau palmele... De aplaudat și nu de pocnit la distinsa dumneavoastră meclă. Efect obținut fără vinul moșierului, fără flacăra violet, fără etnobotanice, fără hipnoză. Doar, pe bază de nevroză. Sau, de psihoză. Dacă nici ăsta nu e talent, nu știu ce-ar mai putea fi!
Ca să mai rezolvăm o problemă stringentă și, în anumite limite desigur, oarecum asemănătoare, fac o propunere. Asta e, am și eu, ca orice prost al satului, viziunile mele singulare. Propun, deci, să fie un unic megatransport - facem economie la bani, e criză doar -, cu toți filomoscoviții năbădăioși, dar nu singuri, că drumul e lung, ci, împreună cu toate potăile maidaneze, de care, oricum, nu știm cum să scăpăm. Cum ziceam, mai rezolvăm o problemă stringentă. Ca provizii, după cum atât de precis ne-a spus însuși poetul, ”șapte mere-ntr-o basma”. E bine, se aprobă, pentru vremuri de criză, cantitatea pare rezonabilă. Iar megatransportul să meargă, în semn de prietenie sinceră și de apreciere veșnică, direct spre Moscova! Panoramați: în fața Kremlinului, filomoscoviți și câini, copleșiți de splendoarea locului și-a situației, cu lacrimile curgându-le șiroaie, uniți într-un cor grandios, cântând din toți bojocii ”Ș-am ajuns la Moscova”! Au însă o mare problemă. După cum li s-a comunicat demult, de la centru, Moscova nu crede în lacrimi. Să le fie de bine! Situația câinilor e clară: n-am nici o îndoială că rușii, fără ezitare, îi strâng și-i trimit în China, să scoată un ban. Ei, acolo, însă, începe, pentru ei, o altă poveste... Situația filomoscoviților însă îmi pare dramatic de incertă. Nu e defel limpede dacă, în prezent, sunt overqualified sau underqualified pentru metropola visată. Chiar nu știu. Dar, având în vedere larga experiență a unora dintre ei în domenii sensibile ca trădarea și tupeul - Dinescul, al doilea Zavaidoc, fără dubiu, e un bun exemplu -, să le fie sortită oare cinstea organizării pregătirilor pentru sosirea polului nord magnetic în Siberia?... Mă gândesc. Zic și io. Avem și noi, proștii satului, dreptul la părerea noastră. Și-apoi, doar am zis, n-am dat cu paru'! Încă.
