Chiar nu se știe. Degringolada continuă. Vede oricine. Morbul comunicării - ori corbul momunicării, după cum ar suna o posibilă speculație suprarealistă, căci suprarealiste sunt timpurile pe care le trăim - mă obligă, în cazul celui mai recent material postat, ”Rupturi, subterane și urzeli, la umbra duzilor în floare”, la unele accente suplimentare. Cum ar fi...
În privința unei eventuale revigorări monarhice în România, este bine a se avea în vedere și faptul că faimosul argument că monarhia ar fi mai ieftină decât repetatele alegeri prezidențiale este fals. De ce? Pentru că monarhia costă și costă constant. Iar monarhul nu este un sfânt, el însuși poate genera diverse pierderi financiare, catastrofale câteodată, ori poate face erori fundamentale. După cum s-a și văzut în scurta istorie a monarhiei românești și nu numai. Astfel, se duce ușor și pretenția că monarhia ar fi un factor de echilibru. Că nu e așa, s-a văzut tot din complicatul joc istoric, petrecut și la noi, dar și oriunde în altă parte. Iar cei care au nostalgia zilei de 10 mai ca posibilă zi națională cu pretenții de unitate și armonie pentru toți românii să facă bine să-și amintească faptul că, pe când aceasta era zi națională, România era și mare, dar și mică. Adică, e drept, s-a întregit teritorial la un moment dat, dar a și pierdut teritorii, la un alt moment dat. Nici pacea nu este garantată de o astfel de zi națională. Pe când era monarhie, România a fost târâtă în războaie, în intrigi și în conspirații ale căror consecințe le simțim, din plin, până în prezent. Nici povestea cu alianțele binefăcătoare dintre familiile domnitoare n-ar trebui să o acceptăm pentru că, tot istoria ne arată la modul copios, până la a ni se apleca, faptul că ele, alianțele, nu servesc la nimic bun pentru popoarele respective. Nu mai intrăm în detalii că nu mai isprăvim. Apropo de alianțe, de rudenii, de onoare și de alte șozuri d-astea, s-a văzut ce mult contează familia regală din România după cum a fost tratată, susținută și ajutată de rudele ei, după abolirea monarhiei. Și membrii ei, ca și alți membri ai altor monarhii în conjuncturi asemănătoare, au fost tratați ca niște ciumați sau chiar complet sacrificați. Ca să nu dea idei revoluționare altor popoare și ca să nu pună în primejdie existența celorlalte case regale neabolite. Deh, scapă cine poate și cum poate... De asemenea, se observă cu ochiul liber ce simpatice sunt monarhiile încă în funcțiune în Europa și după modul călduros, onest, prietenos și respectuos în care ne tratează multe dintre ele. Avem în fiecare zi dovada acestei iubiri pe care ne-o poartă țările conduse de astfel de monarhii, cum ar fi, de exemplu, Marea Britanie, Țările Nordice și, firește, Olanda.
Înainte de decembrie 1989, circulau diverse documente, povești și zvonuri care păreau să demonstreze o alianță de susținere reciprocă între fosta monarhie din România și urmașii Casei de Habsburg. Teoria părea să fie aceasta: protagoniștii ar trebui să se ajute reciproc pentru a-și redobândi tronurile cu o clauză importantă și anume aceea a desprinderii Transilvaniei de România. Se pare că există chiar o Declarație de la Budapesta, datată 16 iunie 1989 și semnată și de fostul rege Mihai al României, prin care, dacă maghiarimea ar susține restabilirea monarhiei în România, ar primi cadou Transilvania. Și, iată, ce ușor o eventuală zi națională de 10 mai ar fi ziua națională a unei Românii mici. Inițial, fostul regat al României nu avea în jurisdicția sa Transilvania. Și ne mai punem încă problema! Ce talentați suntem în a ne reconstrui pușcăria! Talent național, cu adevărat! După 1990, se vorbea și despre o eventuală propunere care i s-ar putea face prințului Charles de ocupare a tronului românesc. Ca și cum tronul românesc mai exista încă și trebuia doar să fie alocat nu importă cui. În fine, teoriile sunt multe, aiuritoare, dar, pentru mine, toate, până la urmă, sunt o dovadă a instabilității pe care ar putea să o genereze fie și numai proclamarea zilei de 10 mai ca zi națională a României, fără a mai lua în discuție reinstaurarea monarhiei. Repet: ziua de 10 mai ca zi națională a României a fost o zi în care s-a sărbătorit și România Mare, e drept, dar și România Mică. Așa că, atenție, poate fi numai o nouă capcană, ornamentată, însiropată, decorată, aurită, dar tot o capcană. Dar nu este numai atât. În eventualitatea reinstaurării monarhiei, să nu uităm că prezența fripturiștilor ar fi nu numai obligatorie, ci și eternă. În sfârșit, dorința lor de a se legitima pe generații de acum încolo s-ar putea îndeplini! Vechii fripturiști monarhici, uniți armonios cu noii fripturiști postcomuniști! De ceva vreme, această viziune mă vizitează până la stres. Este evident că s-a pregătit, de rezervă, și acest scenariu al reinstaurării monarhiei, după cum este la fel de evident și pentru cine. Că, doar nu degeaba, în paralel cu activitatea vivace de rotunjire a averii personale prin jefuirea averii statului comunist, fiecare, tocmai pentru a se rupe complet de propriul trecut, și-a făcut blazon, s-a străduit să-și încropească pedigree, s-a înscris în toate variantele de societăți și de ordine mai mult sau mai puțin oculte! În fine, oculte la modul suprem dâmbovițean, adicătelea să fie oculte, dar tocmai d-aia să le știm și noi cu toții. Păi, în acest moment, ce trebuie să mai facă toți acești ințiați și înobilați? Să-și asigure o curte în care să se exhibe în cadrul unui ceremonial somptuos. E chiar elementar. În plus, să devină certă și consfințirea lor în calitate de nobili. Ca să mă exprim pe înțelesul noii artistocrații, ar fi trebuit să scriu ”consfințirea lor ca și nobili”. Acest tip de exprimare pare să fie obligatorie în vocabularul mitocanului contemporan cu arzătoare ifose boierești. Totodată, ea pare să fie și victoria categorică a Ardealului asupra miticilor: o gugumănie gramaticală regională, pentru care, până nu demult, nu se acorda nota de trecere la limba română, gugumănie devenită instrument lingvistic prețios, clăbucit pe toate posturile de radio și de televiziune, ba chiar și pe la toate sindrofiile cu pretenții, pentru evitarea cacofoniei. Oamenii fini au mare grijă față de astfel de situații. Revenind... În rezumatul rezumatului, cestiunea e cam așa: când domnul Vanghelie și-a mutat rudele defuncte în cavoul Lahovary n-a făcut decât începutul. Sigur, un cavou te trimite la ideea sfârșitului, dar, totuși, nu era decât un început plin de un vioi vizionarism. Specialitatea domnului Vanghelie, fără doar și poate. Când domnul Gigi Becali s-a mutat într-un palat și s-a așezat pe un tron aurit a devenit mai mult decât un model. A devenit, am putea considera, un arhetip, o paradigmă. Iată omu', iată timpurile! Când au apărut tot felul de regi și de împărați țigani, când casele lor și ale supușilor lor au început să aibă pereții auriți, când absolut toți cei care au furat în România postcomunistă s-au mutat în tot soiul de citadele de format enorm și monstruos, a devenit limpede și stringentă nevoia lor rapidă de legitimare. Așa au apărut blazoanele, titlurile, originile inventate ori cel puțin cosmetizate și, nu în ultimul rând, diplomele. Pentru că toți acești oameni dă succes sunt și foarte dăștăpți. Frumoși, deștepți, cultivați, bogați, fericiți etc. Mult, extrem de mult, total deasupra poporului de clăcași pe care l-au creat. Așadar, pe scurt, mă tem că reinstaurarea monarhiei la noi va genera exact acest tip de situații: așezarea pentru generații, atât în viață, cât și în moarte, cu acte în regulă, cu sigilii și cu decorații sclipitoare a unora și altora care, după ce-au strâns colosale averi, fără nici un drept și fără nici o justificare, să fie priviți ca nobili, albaștri, unși, divini. Adică, mulți dintre ei, în loc să se mute la pușcărie, să se așeze, definitiv și cu toate onorurile, pe la palate și pe la moșii. Ceea ce, până la urmă, s-a întâmplat mai întotdeauna în istorie dacă ar fi s-o studiem în detaliu și să acceptăm pe bune rezultatele. Acestea sunt bazele universale pe care au fost, întotdeauna, instituite și păstrate monarhiile, mai vechi sau mai noi. Că doar n-o să ne închipuim acum faptul că ele sunt morale! Sunt la fel de morale pe cât sunt și de necesare.
Cât despre monarhie în sine, mie-mi pare un concept expirat nu numai prin inutilitatea deja demonstrată de istorie cu asupra de măsură, ci și prin modul în care se recomandă ea însăși. În ultimii ani, tot felul de case regale europene, și abolite, și neabolite, au achiziționat prin mariaj diverși oameni din popor. Ce sens mai are să susții că ești de drept divin, că ai sânge albastru, că ești diferit, că ești nobil când orice plebeu poate deveni membru cu drepturi depline în cadrul familiei respective?! Și de ce, atunci, să i se spună maiestate, mai-e-state, alteță, înălțime, luminăție sau mai știu eu ce fel de năstrușnicie?! El sau ea nu sunt decât niște simpli cetățeni! La ce servește servilismul servituții în fața lor? Cui folosește slăvirea lor? Prin toate aceste căsătorii și jocuri monarhice, s-a făcut și se face, sub ochii noștri, dovada clară a esenței tuturor monarhiilor, din toate timpurile. Un imens joc de marionete, o simplă păcăleală, la scară planetară. A studiat cineva transformările suferite de biserică în țările în care monarhiile au rămas la putere? Cine și cum ar mai putea susține sorgintea divină a monarhiilor când ele însele, cele aflate încă în funcțiune, tutelează activ, încurajează chiar asiduu degradarea și dispariția bisericii creștine?! Cât despre faimoasele alianțe dintre ele, repet, acestea n-au folosit niciodată la nimic. Iată, după noua orientare matrimonială a monarhiilor încă existente, nici măcar ele nu mai cred în astfel de alianțe. Altfel, ar fi păstrat această prerogativă cu strictețe. Nu numai că alianțele între casele regale n-au dus la evitarea războaielor, le-au declanșat chiar. Din lăcomie, din trufie, din prostie etc. Chiar și în acest moment, este arhicunoscută rivalitatea dintre monarhiile curente. Doar organizarea modernă a societăților ține această rivalitate sub control. Dacă s-ar înregistra unele schimbări istorice și sociale mai adânci, am avea surprize mari. Și să nu uităm jaful ca mod de viață în istoria acestei planete, specialitate a oricărui regat și, desigur, a oricărui imperiu. Republica n-a făcut decât să învețe.
Cât despre Patriarhia Ierusalimului, pomenită și ea în materialul respectiv, care, deodată, fapt fără precedent, atacă Biserica Ortodoxă Română, și eu cred că este o acțiune grecească executată, printre altele, la comanda Moscovei. Ziua era de 9 mai, ziua în care rușii sărbătoreau victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa se sărbătorea pe ea însăși, iar România, sub asaltul fără precedent al capitalului turcesc, se străduia aproape senil să-și amintească de propria ei victorie ca urmare a Războiului de Independență de la 1877. Dar, se mai împliniseră și câteva zile și ore, de când anunțasem că primim scutul antirachetă american pe teritoriul nostru. Deveselia umple țara c-a venit 1 de Mai!... În plus, spre iritarea maximă a Rusiei, susținem Mitropolia Basarabiei, ba chiar, având în vedere prezența importantă numeric a românilor în diverse țări europene și nu numai, s-ar putea ca Biserica Ortodoxă Română să aibă, foarte curând, dorința justificată de a organiza episcopii. În toate aceste circumstanțe și circumvoluțiuni, o sumedenie de interese și de pretenții locale, ecumenice și nu numai ale unora și altora par să fie profund lezate. A nu se uita pofta constantă a Rusiei să fie a treia Romă, poftă cu atât mai nostimă cu cât se perpetuează paranoid chiar și în urma străduințelor de câteva decenii ale Moscovei de a distruge ortodoxia. În hățișul acestor lupte acerbe pentru bani și pentru putere, unii doresc reglementări tranșante mai ales că se tot apropie - și se tot amână, dovadă a minunatei înțelegeri existente între bisericile ortodoxe! - Sinodul Panortodox și, în viziunea celor care se visează șefi ortodocși, fiecare participant trebuie să știe, cu smerenie, unde-i este locul. Drept urmare, ca românilor să nu li se urce la cap recentele îmbogățiri și înobilări sus-pomenite - că doar au și rușii, și grecii și toți ceilalți ortodocși tagma similară de bogați și de înobilați - și ca banii, căci, printre altele, despre bani e vorba, să nu circule doar între români, iar puterea unora care s-au obișnuit cu ea, căci și despre putere e vorba, să nu fie concurată ori știrbită, s-a luat rapida, dramatica și originala și hotărâre cu nepomenirea, caterisirea, alungarea, renegarea etc. Astfel, pesemne, românii vor fi constrânși să-și vină în minți și în simțiri, să stea în băncuța lor, că în jilțuri stă altcineva, să nu-și mai pună scut antirachetă, să nu se mai amestece în Basarabia și, atât la ei acasă, cât și în restul lumii, cuminți, resemnați, obedienți, înfricoșați dacă se poate, să continue să dea bani și onor cui trebuie. Fără a deranja, fără a pune întrebări, fără a cârti și fără a crâcni. Practic, acum, Patriarhia Ierusalimului a repetat oarecum situația de la Muntele Athos unde, deși, în decursul istoriei, ca popor, am tot ctitorit, dăruit, înzestrat mânăstirile de acolo, după cum și atestă miile de documente, în acest moment, nu avem nici o mânăstire. Avem doar dreptul la sălaș și schit. Din câte știu, explicațiile vehiculate susțin că acesta este efectul reformei de secularizare a averilor mânăstirești, făcută, în 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. Salutară reformă pentru că, la acea dată, 1/4 din suprafața agricolă a țării era în posesia mânăstirilor controlate de greci, care câștigau o grămadă de bani, pe care îi scoteau integral din țară. Grecii - să nu spun chiar grecoteii - au fost atât de enervați de măsură încât au refuzat o sumă foarte mare de bani pentru acele timpuri oferită drept despăgubire și-au încercat, prin plângeri repetate și insistente, precum și prin șantaj și intrigă, să obțină anularea ei, cu forța, din străinătate. România este întodeauna de vină și etern bună de plată. Este adevărat că se și complace în acest rol și nu opune rezistența necesară. Vă dați seama în ce context bizar ne aflăm dacă, după ce, în ultimele luni, internetul a fost plin de teoria că Medvedev și Putin, ba chiar și nevestele lor cu tot cu rude, prieteni și apropiați sunt reîncarnarea ultimei familii țariste, executată de bolșevici, acum, ne este servită teoria că Putin este reîncarnarea Sfântului Apostol Pavel, fiind chiar venerat de o sectă din Rusia?! Cum să nu asculte Patriarhia Ierusalimului de astfel de ordine luminate și sfinte?! Mai ales când grecul Patriarh Teofil care o păstorește pare, după cei doi ani petrecuți la Moscova, să fie omul Kremlinului. Și nu numai. Căci, pe la începuturi, părea să fie și omul CIA. Ba, mai pare și necanonic întrucât a venit la conducerea Patriarhiei Ierusalimului într-un context dubios, legat tot de proprietăți și de alungări de patriarhi. Nu intru în detalii, informațiile suplimentare sunt ușor de accesat. Sau, ca să nu pomenesc decât o singură întâmplare, cum să nu asculte toată lumea de Moscova, când, la 11 septembrie 2004 - tot un 11 septembrie! - într-un accident de elicopter, murea tragic și misterios, împreună cu întregul său sobor, Patriarhul Petros al Alexandriei și al întregii Africi, alt grec, cipriot de această dată, pe când se îndrepta către Muntele Athos? Care e legătura cu Moscova? Sunt mai multe. Una dintre ele este aceea că, în acel elicopter, se pare, ar fi trebuit să se găsească și Vladimir Putin. Și-ar fi declinat participarea în ultimul moment. La vremea respectivă, speculațiile și explicațiile pentru producerea unei asemenea tragedii au fost multe, nu în ultimul rând, afacerile prospere cu petrol pe care, prin acționariat, le-ar desfășura unele mânăstiri de la Muntele Athos, afaceri care, se pare, nu conveneau intereselor rusești. Neînțelegerile generate de aceste afaceri strict lumești ar fi putut duce chiar la dispariția unui patriarh. Nu în ultimul rând, s-a scris și s-a vorbit despre un alt 11 septembrie necesar pentru a camufla și, eventual, a justifica masacrul ce tocmai se petrecuse, în intervalul 1-3 septembrie 2004, în Rusia, în școala de la Beslan. Așa că afacerile astea tenebroase ruso-grecești și nu numai sub umbrela ortodoxiei nu sunt recente, nefiind nici primele și, probabil, nici ultimele. Ideologiile și politicile fiind expirate, nu ne-a mai rămas decât remedievalizarea, respectiv, folosirea bisericilor ca instrument de control, intimidare, cucerire, jefuire și dictat. Nu e deloc o situație nouă. Dar ea nu ar trebui să se petreacă. Măcar să nu se mai petreacă. Ortodoxia nu trebuie lăsată să se degradeze până la nivel de armă, șantaj, ideologizare, dominație. Procesul trebuie stopat ferm și la timp. Eram convinsă că se va ajunge la o asemenea criză pentru că, din păcate, bisericile sunt dominate de forțe care, în majoritatea lor, n-au nici o legătură, dar nici una, cu Iisus Hristos. Uite ce propun eu: dacă aceste atitudini nu se schimbă, ba chiar, din câte vedem, se agravează, eu aș zice să mai rărim daniile, pelerinajele, invitațiile și plecăciunile. Să le mai rărim până la absență. Și către Ierusalim și Israel, și către Athos și Grecia, și către Ucraina, Rusia, Bulgaria, Serbia etc. Ia să le tăiem maiaua! Ia să ne mai ținem banii acasa! Că de rugat, ne putem ruga și în bisericile noastre și, nu în ultimul rând, în casele noastre, în cămara sufletului nostru. Ia să-i mai lăsăm pe toți lupii în piele de oaie să moară săraci. Că nu sunt săraci cu duhul, cel puțin nu așa cum ar trebui să fie, și împărăția cerurilor, în mod cert, nu va fi a lor.
Acestea au fost câteva dintre completările pe care am dorit să le aduc recentei postări ”Rupturi, subterane, urzeli, la umbra duzilor în floare”. Interesante zilele de 9 și de 10 mai 2011. Interesantă toată această lună mai. Aș dori să mai revin asupra ei cât de curând. Să nu uităm însă că interesant era, la înțelepții chinezi, un cuvânt cu valoare de blestem subtil. Dacă detesta pe cineva, înțeleptul chinez obișnuia să-i ureze să aibă o viață interesantă... De când am aflat asta, mă tot gândesc dacă nu cumva - pare improbabil, dar nu se știe niciodată - noi, românii, în vreun moment istoric îndepărtat și uitat, n-om fi necăjit, totuși, vreun înțelept chinez. Că dacă nici noi n-avem o viață interesantă...
În privința unei eventuale revigorări monarhice în România, este bine a se avea în vedere și faptul că faimosul argument că monarhia ar fi mai ieftină decât repetatele alegeri prezidențiale este fals. De ce? Pentru că monarhia costă și costă constant. Iar monarhul nu este un sfânt, el însuși poate genera diverse pierderi financiare, catastrofale câteodată, ori poate face erori fundamentale. După cum s-a și văzut în scurta istorie a monarhiei românești și nu numai. Astfel, se duce ușor și pretenția că monarhia ar fi un factor de echilibru. Că nu e așa, s-a văzut tot din complicatul joc istoric, petrecut și la noi, dar și oriunde în altă parte. Iar cei care au nostalgia zilei de 10 mai ca posibilă zi națională cu pretenții de unitate și armonie pentru toți românii să facă bine să-și amintească faptul că, pe când aceasta era zi națională, România era și mare, dar și mică. Adică, e drept, s-a întregit teritorial la un moment dat, dar a și pierdut teritorii, la un alt moment dat. Nici pacea nu este garantată de o astfel de zi națională. Pe când era monarhie, România a fost târâtă în războaie, în intrigi și în conspirații ale căror consecințe le simțim, din plin, până în prezent. Nici povestea cu alianțele binefăcătoare dintre familiile domnitoare n-ar trebui să o acceptăm pentru că, tot istoria ne arată la modul copios, până la a ni se apleca, faptul că ele, alianțele, nu servesc la nimic bun pentru popoarele respective. Nu mai intrăm în detalii că nu mai isprăvim. Apropo de alianțe, de rudenii, de onoare și de alte șozuri d-astea, s-a văzut ce mult contează familia regală din România după cum a fost tratată, susținută și ajutată de rudele ei, după abolirea monarhiei. Și membrii ei, ca și alți membri ai altor monarhii în conjuncturi asemănătoare, au fost tratați ca niște ciumați sau chiar complet sacrificați. Ca să nu dea idei revoluționare altor popoare și ca să nu pună în primejdie existența celorlalte case regale neabolite. Deh, scapă cine poate și cum poate... De asemenea, se observă cu ochiul liber ce simpatice sunt monarhiile încă în funcțiune în Europa și după modul călduros, onest, prietenos și respectuos în care ne tratează multe dintre ele. Avem în fiecare zi dovada acestei iubiri pe care ne-o poartă țările conduse de astfel de monarhii, cum ar fi, de exemplu, Marea Britanie, Țările Nordice și, firește, Olanda.
Înainte de decembrie 1989, circulau diverse documente, povești și zvonuri care păreau să demonstreze o alianță de susținere reciprocă între fosta monarhie din România și urmașii Casei de Habsburg. Teoria părea să fie aceasta: protagoniștii ar trebui să se ajute reciproc pentru a-și redobândi tronurile cu o clauză importantă și anume aceea a desprinderii Transilvaniei de România. Se pare că există chiar o Declarație de la Budapesta, datată 16 iunie 1989 și semnată și de fostul rege Mihai al României, prin care, dacă maghiarimea ar susține restabilirea monarhiei în România, ar primi cadou Transilvania. Și, iată, ce ușor o eventuală zi națională de 10 mai ar fi ziua națională a unei Românii mici. Inițial, fostul regat al României nu avea în jurisdicția sa Transilvania. Și ne mai punem încă problema! Ce talentați suntem în a ne reconstrui pușcăria! Talent național, cu adevărat! După 1990, se vorbea și despre o eventuală propunere care i s-ar putea face prințului Charles de ocupare a tronului românesc. Ca și cum tronul românesc mai exista încă și trebuia doar să fie alocat nu importă cui. În fine, teoriile sunt multe, aiuritoare, dar, pentru mine, toate, până la urmă, sunt o dovadă a instabilității pe care ar putea să o genereze fie și numai proclamarea zilei de 10 mai ca zi națională a României, fără a mai lua în discuție reinstaurarea monarhiei. Repet: ziua de 10 mai ca zi națională a României a fost o zi în care s-a sărbătorit și România Mare, e drept, dar și România Mică. Așa că, atenție, poate fi numai o nouă capcană, ornamentată, însiropată, decorată, aurită, dar tot o capcană. Dar nu este numai atât. În eventualitatea reinstaurării monarhiei, să nu uităm că prezența fripturiștilor ar fi nu numai obligatorie, ci și eternă. În sfârșit, dorința lor de a se legitima pe generații de acum încolo s-ar putea îndeplini! Vechii fripturiști monarhici, uniți armonios cu noii fripturiști postcomuniști! De ceva vreme, această viziune mă vizitează până la stres. Este evident că s-a pregătit, de rezervă, și acest scenariu al reinstaurării monarhiei, după cum este la fel de evident și pentru cine. Că, doar nu degeaba, în paralel cu activitatea vivace de rotunjire a averii personale prin jefuirea averii statului comunist, fiecare, tocmai pentru a se rupe complet de propriul trecut, și-a făcut blazon, s-a străduit să-și încropească pedigree, s-a înscris în toate variantele de societăți și de ordine mai mult sau mai puțin oculte! În fine, oculte la modul suprem dâmbovițean, adicătelea să fie oculte, dar tocmai d-aia să le știm și noi cu toții. Păi, în acest moment, ce trebuie să mai facă toți acești ințiați și înobilați? Să-și asigure o curte în care să se exhibe în cadrul unui ceremonial somptuos. E chiar elementar. În plus, să devină certă și consfințirea lor în calitate de nobili. Ca să mă exprim pe înțelesul noii artistocrații, ar fi trebuit să scriu ”consfințirea lor ca și nobili”. Acest tip de exprimare pare să fie obligatorie în vocabularul mitocanului contemporan cu arzătoare ifose boierești. Totodată, ea pare să fie și victoria categorică a Ardealului asupra miticilor: o gugumănie gramaticală regională, pentru care, până nu demult, nu se acorda nota de trecere la limba română, gugumănie devenită instrument lingvistic prețios, clăbucit pe toate posturile de radio și de televiziune, ba chiar și pe la toate sindrofiile cu pretenții, pentru evitarea cacofoniei. Oamenii fini au mare grijă față de astfel de situații. Revenind... În rezumatul rezumatului, cestiunea e cam așa: când domnul Vanghelie și-a mutat rudele defuncte în cavoul Lahovary n-a făcut decât începutul. Sigur, un cavou te trimite la ideea sfârșitului, dar, totuși, nu era decât un început plin de un vioi vizionarism. Specialitatea domnului Vanghelie, fără doar și poate. Când domnul Gigi Becali s-a mutat într-un palat și s-a așezat pe un tron aurit a devenit mai mult decât un model. A devenit, am putea considera, un arhetip, o paradigmă. Iată omu', iată timpurile! Când au apărut tot felul de regi și de împărați țigani, când casele lor și ale supușilor lor au început să aibă pereții auriți, când absolut toți cei care au furat în România postcomunistă s-au mutat în tot soiul de citadele de format enorm și monstruos, a devenit limpede și stringentă nevoia lor rapidă de legitimare. Așa au apărut blazoanele, titlurile, originile inventate ori cel puțin cosmetizate și, nu în ultimul rând, diplomele. Pentru că toți acești oameni dă succes sunt și foarte dăștăpți. Frumoși, deștepți, cultivați, bogați, fericiți etc. Mult, extrem de mult, total deasupra poporului de clăcași pe care l-au creat. Așadar, pe scurt, mă tem că reinstaurarea monarhiei la noi va genera exact acest tip de situații: așezarea pentru generații, atât în viață, cât și în moarte, cu acte în regulă, cu sigilii și cu decorații sclipitoare a unora și altora care, după ce-au strâns colosale averi, fără nici un drept și fără nici o justificare, să fie priviți ca nobili, albaștri, unși, divini. Adică, mulți dintre ei, în loc să se mute la pușcărie, să se așeze, definitiv și cu toate onorurile, pe la palate și pe la moșii. Ceea ce, până la urmă, s-a întâmplat mai întotdeauna în istorie dacă ar fi s-o studiem în detaliu și să acceptăm pe bune rezultatele. Acestea sunt bazele universale pe care au fost, întotdeauna, instituite și păstrate monarhiile, mai vechi sau mai noi. Că doar n-o să ne închipuim acum faptul că ele sunt morale! Sunt la fel de morale pe cât sunt și de necesare.
Cât despre monarhie în sine, mie-mi pare un concept expirat nu numai prin inutilitatea deja demonstrată de istorie cu asupra de măsură, ci și prin modul în care se recomandă ea însăși. În ultimii ani, tot felul de case regale europene, și abolite, și neabolite, au achiziționat prin mariaj diverși oameni din popor. Ce sens mai are să susții că ești de drept divin, că ai sânge albastru, că ești diferit, că ești nobil când orice plebeu poate deveni membru cu drepturi depline în cadrul familiei respective?! Și de ce, atunci, să i se spună maiestate, mai-e-state, alteță, înălțime, luminăție sau mai știu eu ce fel de năstrușnicie?! El sau ea nu sunt decât niște simpli cetățeni! La ce servește servilismul servituții în fața lor? Cui folosește slăvirea lor? Prin toate aceste căsătorii și jocuri monarhice, s-a făcut și se face, sub ochii noștri, dovada clară a esenței tuturor monarhiilor, din toate timpurile. Un imens joc de marionete, o simplă păcăleală, la scară planetară. A studiat cineva transformările suferite de biserică în țările în care monarhiile au rămas la putere? Cine și cum ar mai putea susține sorgintea divină a monarhiilor când ele însele, cele aflate încă în funcțiune, tutelează activ, încurajează chiar asiduu degradarea și dispariția bisericii creștine?! Cât despre faimoasele alianțe dintre ele, repet, acestea n-au folosit niciodată la nimic. Iată, după noua orientare matrimonială a monarhiilor încă existente, nici măcar ele nu mai cred în astfel de alianțe. Altfel, ar fi păstrat această prerogativă cu strictețe. Nu numai că alianțele între casele regale n-au dus la evitarea războaielor, le-au declanșat chiar. Din lăcomie, din trufie, din prostie etc. Chiar și în acest moment, este arhicunoscută rivalitatea dintre monarhiile curente. Doar organizarea modernă a societăților ține această rivalitate sub control. Dacă s-ar înregistra unele schimbări istorice și sociale mai adânci, am avea surprize mari. Și să nu uităm jaful ca mod de viață în istoria acestei planete, specialitate a oricărui regat și, desigur, a oricărui imperiu. Republica n-a făcut decât să învețe.
Cât despre Patriarhia Ierusalimului, pomenită și ea în materialul respectiv, care, deodată, fapt fără precedent, atacă Biserica Ortodoxă Română, și eu cred că este o acțiune grecească executată, printre altele, la comanda Moscovei. Ziua era de 9 mai, ziua în care rușii sărbătoreau victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa se sărbătorea pe ea însăși, iar România, sub asaltul fără precedent al capitalului turcesc, se străduia aproape senil să-și amintească de propria ei victorie ca urmare a Războiului de Independență de la 1877. Dar, se mai împliniseră și câteva zile și ore, de când anunțasem că primim scutul antirachetă american pe teritoriul nostru. Deveselia umple țara c-a venit 1 de Mai!... În plus, spre iritarea maximă a Rusiei, susținem Mitropolia Basarabiei, ba chiar, având în vedere prezența importantă numeric a românilor în diverse țări europene și nu numai, s-ar putea ca Biserica Ortodoxă Română să aibă, foarte curând, dorința justificată de a organiza episcopii. În toate aceste circumstanțe și circumvoluțiuni, o sumedenie de interese și de pretenții locale, ecumenice și nu numai ale unora și altora par să fie profund lezate. A nu se uita pofta constantă a Rusiei să fie a treia Romă, poftă cu atât mai nostimă cu cât se perpetuează paranoid chiar și în urma străduințelor de câteva decenii ale Moscovei de a distruge ortodoxia. În hățișul acestor lupte acerbe pentru bani și pentru putere, unii doresc reglementări tranșante mai ales că se tot apropie - și se tot amână, dovadă a minunatei înțelegeri existente între bisericile ortodoxe! - Sinodul Panortodox și, în viziunea celor care se visează șefi ortodocși, fiecare participant trebuie să știe, cu smerenie, unde-i este locul. Drept urmare, ca românilor să nu li se urce la cap recentele îmbogățiri și înobilări sus-pomenite - că doar au și rușii, și grecii și toți ceilalți ortodocși tagma similară de bogați și de înobilați - și ca banii, căci, printre altele, despre bani e vorba, să nu circule doar între români, iar puterea unora care s-au obișnuit cu ea, căci și despre putere e vorba, să nu fie concurată ori știrbită, s-a luat rapida, dramatica și originala și hotărâre cu nepomenirea, caterisirea, alungarea, renegarea etc. Astfel, pesemne, românii vor fi constrânși să-și vină în minți și în simțiri, să stea în băncuța lor, că în jilțuri stă altcineva, să nu-și mai pună scut antirachetă, să nu se mai amestece în Basarabia și, atât la ei acasă, cât și în restul lumii, cuminți, resemnați, obedienți, înfricoșați dacă se poate, să continue să dea bani și onor cui trebuie. Fără a deranja, fără a pune întrebări, fără a cârti și fără a crâcni. Practic, acum, Patriarhia Ierusalimului a repetat oarecum situația de la Muntele Athos unde, deși, în decursul istoriei, ca popor, am tot ctitorit, dăruit, înzestrat mânăstirile de acolo, după cum și atestă miile de documente, în acest moment, nu avem nici o mânăstire. Avem doar dreptul la sălaș și schit. Din câte știu, explicațiile vehiculate susțin că acesta este efectul reformei de secularizare a averilor mânăstirești, făcută, în 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. Salutară reformă pentru că, la acea dată, 1/4 din suprafața agricolă a țării era în posesia mânăstirilor controlate de greci, care câștigau o grămadă de bani, pe care îi scoteau integral din țară. Grecii - să nu spun chiar grecoteii - au fost atât de enervați de măsură încât au refuzat o sumă foarte mare de bani pentru acele timpuri oferită drept despăgubire și-au încercat, prin plângeri repetate și insistente, precum și prin șantaj și intrigă, să obțină anularea ei, cu forța, din străinătate. România este întodeauna de vină și etern bună de plată. Este adevărat că se și complace în acest rol și nu opune rezistența necesară. Vă dați seama în ce context bizar ne aflăm dacă, după ce, în ultimele luni, internetul a fost plin de teoria că Medvedev și Putin, ba chiar și nevestele lor cu tot cu rude, prieteni și apropiați sunt reîncarnarea ultimei familii țariste, executată de bolșevici, acum, ne este servită teoria că Putin este reîncarnarea Sfântului Apostol Pavel, fiind chiar venerat de o sectă din Rusia?! Cum să nu asculte Patriarhia Ierusalimului de astfel de ordine luminate și sfinte?! Mai ales când grecul Patriarh Teofil care o păstorește pare, după cei doi ani petrecuți la Moscova, să fie omul Kremlinului. Și nu numai. Căci, pe la începuturi, părea să fie și omul CIA. Ba, mai pare și necanonic întrucât a venit la conducerea Patriarhiei Ierusalimului într-un context dubios, legat tot de proprietăți și de alungări de patriarhi. Nu intru în detalii, informațiile suplimentare sunt ușor de accesat. Sau, ca să nu pomenesc decât o singură întâmplare, cum să nu asculte toată lumea de Moscova, când, la 11 septembrie 2004 - tot un 11 septembrie! - într-un accident de elicopter, murea tragic și misterios, împreună cu întregul său sobor, Patriarhul Petros al Alexandriei și al întregii Africi, alt grec, cipriot de această dată, pe când se îndrepta către Muntele Athos? Care e legătura cu Moscova? Sunt mai multe. Una dintre ele este aceea că, în acel elicopter, se pare, ar fi trebuit să se găsească și Vladimir Putin. Și-ar fi declinat participarea în ultimul moment. La vremea respectivă, speculațiile și explicațiile pentru producerea unei asemenea tragedii au fost multe, nu în ultimul rând, afacerile prospere cu petrol pe care, prin acționariat, le-ar desfășura unele mânăstiri de la Muntele Athos, afaceri care, se pare, nu conveneau intereselor rusești. Neînțelegerile generate de aceste afaceri strict lumești ar fi putut duce chiar la dispariția unui patriarh. Nu în ultimul rând, s-a scris și s-a vorbit despre un alt 11 septembrie necesar pentru a camufla și, eventual, a justifica masacrul ce tocmai se petrecuse, în intervalul 1-3 septembrie 2004, în Rusia, în școala de la Beslan. Așa că afacerile astea tenebroase ruso-grecești și nu numai sub umbrela ortodoxiei nu sunt recente, nefiind nici primele și, probabil, nici ultimele. Ideologiile și politicile fiind expirate, nu ne-a mai rămas decât remedievalizarea, respectiv, folosirea bisericilor ca instrument de control, intimidare, cucerire, jefuire și dictat. Nu e deloc o situație nouă. Dar ea nu ar trebui să se petreacă. Măcar să nu se mai petreacă. Ortodoxia nu trebuie lăsată să se degradeze până la nivel de armă, șantaj, ideologizare, dominație. Procesul trebuie stopat ferm și la timp. Eram convinsă că se va ajunge la o asemenea criză pentru că, din păcate, bisericile sunt dominate de forțe care, în majoritatea lor, n-au nici o legătură, dar nici una, cu Iisus Hristos. Uite ce propun eu: dacă aceste atitudini nu se schimbă, ba chiar, din câte vedem, se agravează, eu aș zice să mai rărim daniile, pelerinajele, invitațiile și plecăciunile. Să le mai rărim până la absență. Și către Ierusalim și Israel, și către Athos și Grecia, și către Ucraina, Rusia, Bulgaria, Serbia etc. Ia să le tăiem maiaua! Ia să ne mai ținem banii acasa! Că de rugat, ne putem ruga și în bisericile noastre și, nu în ultimul rând, în casele noastre, în cămara sufletului nostru. Ia să-i mai lăsăm pe toți lupii în piele de oaie să moară săraci. Că nu sunt săraci cu duhul, cel puțin nu așa cum ar trebui să fie, și împărăția cerurilor, în mod cert, nu va fi a lor.
Acestea au fost câteva dintre completările pe care am dorit să le aduc recentei postări ”Rupturi, subterane, urzeli, la umbra duzilor în floare”. Interesante zilele de 9 și de 10 mai 2011. Interesantă toată această lună mai. Aș dori să mai revin asupra ei cât de curând. Să nu uităm însă că interesant era, la înțelepții chinezi, un cuvânt cu valoare de blestem subtil. Dacă detesta pe cineva, înțeleptul chinez obișnuia să-i ureze să aibă o viață interesantă... De când am aflat asta, mă tot gândesc dacă nu cumva - pare improbabil, dar nu se știe niciodată - noi, românii, în vreun moment istoric îndepărtat și uitat, n-om fi necăjit, totuși, vreun înțelept chinez. Că dacă nici noi n-avem o viață interesantă...
