De curând, am vizitat un muzeu suedez. Încă unul. Nu intru în detalii legate de calitatea muzeelor de aici. Unele sunt interesante. Altele nu prea. Prețurile sunt mari și, de multe ori, nu sunt decât o taxă pentru a vizita o casă. Aproape goală. Sau care expune aceleași artefacte, prezente și în alte muzee. Cum se poate? Simplu. Originalul, chiar dacă există în Suedia, mai are alte câteva replici distribuite prin tot orașul, prin toată țara, prin toată lumea, în fine, de la caz la caz. Într-un fel, ai senzația că, de fapt, vizitezi un singur muzeu. Același. Plătind de fiecare dată. Mult. Dar, ne-am obișnuit deja cu șireteniile vikingilor. Să mă întorc însă la muzeul cu pricina. După tipic, o casă mare, aproape nudă. Dai banu', calci pios pe niște scânduri, mai vezi alte scânduri pe pereți, precum și unele colaje ori fotografii. Câte o carte, câte o rochie, câte un tablou, câte un manechin. Te simți foarte singur. Dar așa e în Suedia. De ce mă refer la asta? Pentru că m-au frapat două exponate, de fapt, două ziare. Primul era din 1905 și avea un titlu infarctistic: Revoluție în Norvegia! Se referea la dizolvarea pașnică a uniunii suedezo-norvegiene, dar suna tumultuos. Al doilea era din 1942 și comenta satisfăcut dificultatea în care se aflau trupele britanice, încercuite în Libia. Păstrând proporțiile, nuanțele și dimensiunile, ambele ziare păreau aproape contemporane. Păreau de anul acesta.
În cazul Norvegiei, momentan, s-a luat o mică pauză. Sigur, mai sunt incidente minore, mai arde câte o bărcuță, se mai enervează câte o firmă - văzând că nu-i cresc vânzările - și-i retrage drepturile de folosință celebrului Breivik, Breivik însuși se mai enervează și el și mai vrea să dea câte un interviu, dar i s-a cam tăiat microfonul, Domul din Oslo este păzit că să nu mai fie necinstit de activiști bizari etc. Bref, oarecum, e liniște. Vine iarna.
Cu Libia însă, pătrundem în abis... Încă n-am aflat tainele lu' nainilevăn, încă nu e clar dacă Osama a existat vreodată și, cu atât mai puțin, dacă e mort - și pentru a câta oară - sau viu - și pentru a câta oară - și avem deja enigma inepuizabilă a Colonelului. Nici Poirot însuși, nici Sherlock Holmes, nici Cireșarii nu ne mai descurcă din gheme și din ițe!
În cazul Norvegiei, momentan, s-a luat o mică pauză. Sigur, mai sunt incidente minore, mai arde câte o bărcuță, se mai enervează câte o firmă - văzând că nu-i cresc vânzările - și-i retrage drepturile de folosință celebrului Breivik, Breivik însuși se mai enervează și el și mai vrea să dea câte un interviu, dar i s-a cam tăiat microfonul, Domul din Oslo este păzit că să nu mai fie necinstit de activiști bizari etc. Bref, oarecum, e liniște. Vine iarna.
Cu Libia însă, pătrundem în abis... Încă n-am aflat tainele lu' nainilevăn, încă nu e clar dacă Osama a existat vreodată și, cu atât mai puțin, dacă e mort - și pentru a câta oară - sau viu - și pentru a câta oară - și avem deja enigma inepuizabilă a Colonelului. Nici Poirot însuși, nici Sherlock Holmes, nici Cireșarii nu ne mai descurcă din gheme și din ițe!
Mai întâi, originea și identitatea lui Muammar Gaddafi. Cică nu e beduin deloc și cică e doar parțial libian. Pasămite, este fiul unui pilot francez din Corsica, Albert Preziosi, din Vezzani, al cărui avion a fost doborât în 1943, în bătăliile aeriene de deasupra Rusiei. Alt avion și tot în Rusia! Asta dacă nu e evreu. Sau toate laolaltă. E pregătit militar în Libia și e o pură speculație faptul că l-ar fi antrenat englezii. Dar, de fapt, nițeluș, tot l-ar fi antrenat. E oficial. Dar, mai puțin, mai scurt, mai în treacăt și mai pe furiș. Așa se întâmplă cu oricine căzut în dizgrație: nu mai recunoaște nimeni că l-ar fi întâlnit vreodată. Colonelul ar mai fi încă în Libia. În buncăr, firește. Ca să nu-și piardă condiția fizică, se dă cu skateboardul prin subterane misterioase și malefice, în așteptarea revenirii la putere. Oricum, nu stă deloc degeaba, ci, tenace și laborios, perfecționează tactica Zenga-Zenga! În plus, ca să nu-și piardă auditoriul alcătuit, din câte înțeleg, mai ales din femei și copii, ține discursuri mobilizatoare prin care le cere să lupte până la ultima suflare. Deși contestă vehement, totuși, nu s-ar mai afla în Libia, ci, în Zimbabwe, în Guinea-Bissau, în Niger etc. Dar ce, e pretutindeni?! O fi el Colonelul, dar, în mod cert, nu e Dumnezeu! Dacă a fugit totuși, a fugit precis cu avionul, are pilotajul corsicano-francez în sânge. Care sânge a fost deja vărsat întrucât e mort. Așa ne asigură unii și ne arată și poza. Ba, sar alții, e cât se poate de viu și are trupe fanatice, feroce și fidele care, aparent, au cedat puterea. Strict simbolic, pe data de 23 august 2011. Interesant cu nainilevăn, dar, interesant și cu 23 august. Și numărul 23 e interesant, și 23 august e interesant, și 23 august în România e interesant, și 23 august în Libia e interesant... Dar, așa, n-aș mai isprăvi niciodată. Mai detaliați și singuri. Din când în când, pe fidelii fanatici și feroce îi apucă subit pandaliile și le mai aplică unele corecții drastice rebelilor. Care controleză totul, dar se simt încă vulnerabili și-i pun pe muncitorii africani să scandeze lozinci anti-Gaddafi ca să le testeze inocența. Dacă nu o fac, e limpede, sunt mercenari periculoși. Faza asta rebelicoasă a trupelor loiale și dezlănțuite, a mercenarilor vicleni care pozează în sărăntoci flămânzi, a intervenției străine hipersalvatoare am mai văzut-o. Mă apucă și lehamitatea, și somnul scriind despre ea.
Dar, în ziarul din 1942 expus în muzeul suedez, era vorba despre trupele britanice. Păi, înțeleg că sunt și acum. Și nu numai britanice. Ci și franceze. Și multe altele. Și, de elită. Se pare că, de ceva vreme, acționează la sol deși nu le-a permis nimeni. Oficial. Sigur, nu sunt instruite la înălțimea antrenamentului temuților muncitori africani. Aceștia au și avantajul că-și cunosc teritoriul. Africa e doar continentul lor. Sunt cu adevărat imbatabili. După cum s-a și văzut atât de clar din tot trecutul colonialist. După cum se vede și din prezentul neocolonialist. După cum se va vedea și din viitorul postcolonialist. Postcolonialist, în sensul că nu vor mai rămâne decât urmele eliberatorilor. Ai cui? Ai resurselor. Duse. Gone with the Wind! Există o justificare, totuși. Doar nu vreți să pună mâna pe ele chinezii. Nu știu dacă, din punctul lor de vedere, a mai rămas ceva de cumpărat din Africa. Dar tot nu le ajunge! Sunt și mulți. Au început să cumpere și Europa. E și mică.
Curios, nu văd Italia foarte agitată. Libia a fost colonie italiană. Denumirea de Libia este dată, în 1934, Libiei italiene. Denumirea fusese pusă în circulație, încă din 1903, de un geograf italian, Federico Minutilli! Și Preziosi e tare, dar și Minutilli! Nici nu știi pe care să-l alegi. Ce nume! Italianul Minutilli! Cred că d-aia nu se bagă, momentan, Italia. M-inutilli deoarece are nevoie de mulți bani, de la multe țări, de la multe popoare, de la mulți bancheri și, nu în ultimul rând, de la mulți chinezi. E oarecum în corzi. Până în prezent, referitor la Libia, nu s-a plâns insistent decât de faptul că i se scufundă Lampedusa de la atâția refugiați. Ce ne facem într-o atare eventualitate nefericită? Rămânem fără temei geografic în cazul Ghepardului. Care Ghepard? Mai citiți, mai vizionați filme... Și nici n-au apucat s-o cumpere chinezii că, atunci, paguba era în ograda lor. O observație în treacăt, totuși: rebelii au renunțat la denumirea lungă și complicată dată țării de Gaddafi și-au optat deja pentru revenirea la denumirea scurtă, dar italienească, de Libia. Întâmplător, subtil sau subversiv.
Curios, nu văd Italia foarte agitată. Libia a fost colonie italiană. Denumirea de Libia este dată, în 1934, Libiei italiene. Denumirea fusese pusă în circulație, încă din 1903, de un geograf italian, Federico Minutilli! Și Preziosi e tare, dar și Minutilli! Nici nu știi pe care să-l alegi. Ce nume! Italianul Minutilli! Cred că d-aia nu se bagă, momentan, Italia. M-inutilli deoarece are nevoie de mulți bani, de la multe țări, de la multe popoare, de la mulți bancheri și, nu în ultimul rând, de la mulți chinezi. E oarecum în corzi. Până în prezent, referitor la Libia, nu s-a plâns insistent decât de faptul că i se scufundă Lampedusa de la atâția refugiați. Ce ne facem într-o atare eventualitate nefericită? Rămânem fără temei geografic în cazul Ghepardului. Care Ghepard? Mai citiți, mai vizionați filme... Și nici n-au apucat s-o cumpere chinezii că, atunci, paguba era în ograda lor. O observație în treacăt, totuși: rebelii au renunțat la denumirea lungă și complicată dată țării de Gaddafi și-au optat deja pentru revenirea la denumirea scurtă, dar italienească, de Libia. Întâmplător, subtil sau subversiv.
Și mai curios, nu văd Turcia, atât de vocala și de agitata Turcie, aruncându-se după pradă. Libia a fost colonie otomană - am ajuns iar la otomani, mă înspăimânt deja, văd ieniceri și spahii peste tot! - mult mai multă vreme decât a fost colonie italiană. Mai precis, câteva secole. Și cum, mai nou, Turcia vrea să redevină mare putere, mă surprinde că nu se agită mai aprig în jurul subiectului Libia. Nu că mi-aș dori. Nu că i-aș dori Libiei asta. Mă surprinde și atât. Dar, poate se agită și nu sunt eu informată.
Câtuși de puțin curios însă, în mijlocul tabloului libian, îl vedem moț pe domnul Sarkozy de Benghazi. Despre ce se petrece în Libia și în lume, precum și despre domnul în chestiune, am mai scris pe acest blog: Moș Gherilă, Baba Vanga, Zenga-Zenga!, ori Merci, Sarkozy, de Benghazi!, ori From Schengen, with Hate! și altele. Că a venit să urle ca un apucat prin Libia, nu e deloc de mirare. Săracu', s-a străduit, a bombardat, a trimis trupe, a trimis arme. S-a preocupat, s-a implicat, s-a agitat, i-a fentat pe chinezi cât de mult a putut. A recunoscut puterea pe care a impus-o, a primit promisiunea fermă că va primi jumate de împărăție și petrolul de soție, a venit primul în vizită oficială pentru ca nunta să fie clară și eternă. Mai ales, legitimă. Cred că situația actuală din Libia a tulburat și divizat chiar și alte sfere: acolo unde se află, până și lui Napoleon - interesat și el, în timpul vieții, de această țară - trebuie că îi vine greu să aleagă între pseudocorsicanul Gaddafi și pseudofrancezul Sarkozy. Contorsionată dilemă!
Ce nu înțeleg? Nu înțeleg cum de l-au lăsat și-l lasă ceilalți rechini pe domnul Sarkozy să-și facă mendrele. N-are nici o legătură cu merde. E adevărat, domnul Sarkozy a venit cu un alt mare conducător în viață, David Cameron. Până la urmă, nici nu prea știm cine pe cine însoțea, cine pe cine sabota. Care pe care era. A venit domnul Sarkozy împreună cu domnul Cameron? A venit domnul Cameron împreună cu domnul Sarkozy? Dificil. De când s-a decoperit petrol în Libia, continuu, englezii au fost prezenți la supt. Doar educația și civilizația din rărunchii lor ce i-au mai oprit, în sensul că, totuși, și-au făcut conducte și rafinării. Dacă n-ar fi fost atât de șlefuiți, dădeau o gaură și sorbeau totul dintr-o dată. În plus, Libia a fost fieful lor pentru vânzarea de armament. Au venit să-l întrebuințeze. Ca să-l înlocuiască, desigur. Cu unul mult mai performant. Suedezii tot încearcă să se bage în afacerea de acolo, dar nu le e deloc ușor. Cred că d-aia au pus și ziarul din 1942 la muzeu, din superstiție, poate intră iar în dificultate trupele britanice și, nesperat de frumos, toate celelalte trupe. Petrolul, păzit doar de nisip și de cămile! Ăsta da miraj, asta da fata morgana! Din toate aceste cauze, îmi pare uimitor faptul că britanicii îl lasă pe domnul Sarkozy să facă un show atât de îndelungat și de zgomotos. Mai avea un pic și, de atâta entuziasm și exuberanță, făcea apoplexie la tribună. M-am întrebat chiar dacă domnul Putin, alt domn-tovarăș omniprezent, nu l-a îmbătat iar pe ascuns. Dacă nu mă înșel, a mai făcut-o o dată deși, modest, nu mai amintește. De aseară însă, mi-am revenit un pic din uimire: au început să apară reportaje în care britanicii monitorizează și expun abuzuri comise de rebeli. Pare că zilele acestora sunt numărate și că britanicii doresc să redevină pacificatori și civilizatori. Adică, să-și reia fieful.
Trebuie spus însă că nici domnul Sarkozy nu se lasă. Rămâne original și surprinzător. N-a venit cu mâna goală. A venit cu filosoful curții. Bernard-Henri Levy! Pe scurt, BHL. Așa i se spune. N-are legătură cu DHL. Probabil. Deci, domnul Sarkozy nu este un sălbatic sângeros și un râvnitor la bunurile altora. Nu! Este un intelectual fin și echilibrat care, se zvonește, ar fi ascultat doar îndemnul unui FILOSOF blajin pentru a lansa ofensiva din Libia. Generalii pesemne au devenit obsedați de biblioteci sau, de ce nu, de muzee. Bine că mai au filosofii conștiința trează! Deși, până la urmă, n-ar trebui să ne șocheze: în cazul unui filosof, conștiința trează face parte din fișa postului. Prin urmare, corect este merci, Sarkozy și Levy, de Benghazi! Înțeleg că domnul filosof BHL arde de nerăbdare să ardă și Siria. Îmi pare rău pentru ea. Dinamismul și determinarea echipei Sarkozy-Levy par contagioase, de neoprit și foarte în tendințe.
Bine, am înțeles cu Sarkozy, cu Levy, cu Benghazi, cu Franța, cu prietenia franco-libiană și libiano-franceză! Cum rămâne însă cu britanicii? Cum rămâne cu americanii? Cum rămâne cu italienii? Cum rămâne cu turcii? Și, că veni vorba, cum rămâne cu noi? Chiar așa! Mai avem terenuri petrolifere în Libia? Că aveam! Și unele afaceri și legături prospere. Obținute de trupele loiale ale lui Ceaușescu. Măcar pentru a ști ce alt motiv ar mai putea avea năstrușnicul domn Sarkozy să ne urască. Văd că micuțul are potențial, e bine să nu fie pus la încercare. Sau, între timp, am scăpat de această primejdie teribilă pentru că rebelii noștri - cu 60 000 de morți, în prima zi a așa-zisei revoluții, rămânem lideri incontestabili până la sfârșitul istoriei! - au topit, păpat și crăpat tot ce strânseseră fanaticii fideli? Nu mă întrerupeți când îmi pun întrebări retorice! Dar cum rămâne cu Libia? Puteți să mă întrerupeți.
Ce nu înțeleg? Nu înțeleg cum de l-au lăsat și-l lasă ceilalți rechini pe domnul Sarkozy să-și facă mendrele. N-are nici o legătură cu merde. E adevărat, domnul Sarkozy a venit cu un alt mare conducător în viață, David Cameron. Până la urmă, nici nu prea știm cine pe cine însoțea, cine pe cine sabota. Care pe care era. A venit domnul Sarkozy împreună cu domnul Cameron? A venit domnul Cameron împreună cu domnul Sarkozy? Dificil. De când s-a decoperit petrol în Libia, continuu, englezii au fost prezenți la supt. Doar educația și civilizația din rărunchii lor ce i-au mai oprit, în sensul că, totuși, și-au făcut conducte și rafinării. Dacă n-ar fi fost atât de șlefuiți, dădeau o gaură și sorbeau totul dintr-o dată. În plus, Libia a fost fieful lor pentru vânzarea de armament. Au venit să-l întrebuințeze. Ca să-l înlocuiască, desigur. Cu unul mult mai performant. Suedezii tot încearcă să se bage în afacerea de acolo, dar nu le e deloc ușor. Cred că d-aia au pus și ziarul din 1942 la muzeu, din superstiție, poate intră iar în dificultate trupele britanice și, nesperat de frumos, toate celelalte trupe. Petrolul, păzit doar de nisip și de cămile! Ăsta da miraj, asta da fata morgana! Din toate aceste cauze, îmi pare uimitor faptul că britanicii îl lasă pe domnul Sarkozy să facă un show atât de îndelungat și de zgomotos. Mai avea un pic și, de atâta entuziasm și exuberanță, făcea apoplexie la tribună. M-am întrebat chiar dacă domnul Putin, alt domn-tovarăș omniprezent, nu l-a îmbătat iar pe ascuns. Dacă nu mă înșel, a mai făcut-o o dată deși, modest, nu mai amintește. De aseară însă, mi-am revenit un pic din uimire: au început să apară reportaje în care britanicii monitorizează și expun abuzuri comise de rebeli. Pare că zilele acestora sunt numărate și că britanicii doresc să redevină pacificatori și civilizatori. Adică, să-și reia fieful.
Trebuie spus însă că nici domnul Sarkozy nu se lasă. Rămâne original și surprinzător. N-a venit cu mâna goală. A venit cu filosoful curții. Bernard-Henri Levy! Pe scurt, BHL. Așa i se spune. N-are legătură cu DHL. Probabil. Deci, domnul Sarkozy nu este un sălbatic sângeros și un râvnitor la bunurile altora. Nu! Este un intelectual fin și echilibrat care, se zvonește, ar fi ascultat doar îndemnul unui FILOSOF blajin pentru a lansa ofensiva din Libia. Generalii pesemne au devenit obsedați de biblioteci sau, de ce nu, de muzee. Bine că mai au filosofii conștiința trează! Deși, până la urmă, n-ar trebui să ne șocheze: în cazul unui filosof, conștiința trează face parte din fișa postului. Prin urmare, corect este merci, Sarkozy și Levy, de Benghazi! Înțeleg că domnul filosof BHL arde de nerăbdare să ardă și Siria. Îmi pare rău pentru ea. Dinamismul și determinarea echipei Sarkozy-Levy par contagioase, de neoprit și foarte în tendințe.
Bine, am înțeles cu Sarkozy, cu Levy, cu Benghazi, cu Franța, cu prietenia franco-libiană și libiano-franceză! Cum rămâne însă cu britanicii? Cum rămâne cu americanii? Cum rămâne cu italienii? Cum rămâne cu turcii? Și, că veni vorba, cum rămâne cu noi? Chiar așa! Mai avem terenuri petrolifere în Libia? Că aveam! Și unele afaceri și legături prospere. Obținute de trupele loiale ale lui Ceaușescu. Măcar pentru a ști ce alt motiv ar mai putea avea năstrușnicul domn Sarkozy să ne urască. Văd că micuțul are potențial, e bine să nu fie pus la încercare. Sau, între timp, am scăpat de această primejdie teribilă pentru că rebelii noștri - cu 60 000 de morți, în prima zi a așa-zisei revoluții, rămânem lideri incontestabili până la sfârșitul istoriei! - au topit, păpat și crăpat tot ce strânseseră fanaticii fideli? Nu mă întrerupeți când îmi pun întrebări retorice! Dar cum rămâne cu Libia? Puteți să mă întrerupeți.
