Presimțiri și nesimțiri despre trecut - Jurnalul vraiște al unor guri și timpuri așijderea / Partea întâi, cu indulgență

Ies din șoc și rup tăcerea! Tocmai m-am întors din a treia călătorie acasă, în România. Într-un singur an. Sunt competentă. Frate, muică și distinși compatrioți! Trebuie acționat! Fără întârziere și fără ezitare! În toate sensurile și nonsensurile! Să le luăm, dezorganizat, la pură întâmplare, complet alandala, dar pe rând... 

Covrigii cu câini în gaură

Apel către nație înainte de a fi definitiv și total sfârtecată de potăi și de cotarle: ÎN OCCIDENT, NU EXISTĂ CÂINI VAGABONZI, BRE! Acasă, de câteva decenii revoluționare, se tooot discuuuută, se tooot voooorbește și se tooot trăăăăăncănește despre cum să imităm Vestul chiar și în acest sens. Aparent, o dilemă din care nu se poate ieși. În realitatea cea reală, de fapt și de drept, ieșirea e foarte simplă și foarte oablă: a se extermina maidanezii. Toți. Vesticii, extratereștrii ăia cu două capete și cu solzii reptilieni bine ascunși sub cauciucul din dotare, așa au procedat. I-au mardit. Au eliminat ei populații! Darămite niște amărâți de cîini! 

Dacă n-ar fi tragic, ar fi chiar amuzant. De ce? Pentru că, în exact aceleași decenii la care facem referire, milioane de români au călătorit și continuă debordant să o facă în Meccoccident. Ba chiar șăd și adastă în același loc de la care iau lumină - deși, acolo, ea, lumina, apune -  și tot degeaba. Haitele de pe străzile patriei li se par obligatorii, necesare și emblematice. Sine qua non. Sine qua neuron. A văzut cineva vreodată un câine vagabond pe vreo stradă din Vest? Firește că nu. Din ce motiv? Nu există. Poate, au emigrat în Est, la noi. Poate, de aici, pleacă doar oamenii. Poate câinii vin. Și rămân. 

Credeam că doar documentele KGB de controlare, stresare sau chiar distrugere a unei națiuni invadate de către URSS presupuneau metode de impunere a mizeriei. La propriu. Erau tehnici precise. Uneori, îmi pare că acești câini vagabonzi ar putea să facă parte din această strategie, continuată obstinat și dibaci peste timp. Și de Bucureștiul remoscovizat - Bucureștii remoscovizați, după gust și preferință - dar și de Bruxelles. Deloc uimitor. Și la Bruxelles, și la Strasbourg, se vorbește destul de mult rusește. Prea mult. Ca o paranteză: până să ajung acasă, la începutul acestui septembrie, am fost pe Coasta de Azur. După cum mă așteptam, toată Nisa vorbea rusește. Toate proprietățile azurii, după cum semnala însăși televiziunea franceză nițeluș alarmată, în prezentul imediat, par să fie cumpărate compulsiv de ruși. Ba chiar, la Monte Carlo, în renumitul Casino, întâmplător, am auzit plângerea telefonică justificată a unui angajat - nu mai putea omu' și se jeluia în gura mare, în luxosul hol - despre faptul că, în zilele noastre, ”tout le monde dit seulement kharacho, kharacho, kharacho!”. Nu putea pronunța ”harașo”. Sincer, îl sfătuim să mai exerseze.  Din proprie inițiativă. Altfel, s-ar putea să învețe pronunția delicatului ”kalașnikov”. Am închis paranteza. Istorică.

Sigur, la conspirația KGB, certă, se adaugă și faptul, la fel de cert, cert ca un certificat, al descălecării unora și altora. Unde? În politica românească și, implicit, în București, mult hulita capitală. Mult hulită, bineînțeles, doar până când și ultimul neață venit de aiurea, plin de clăbucii hulirii și ai urii față de București, se instalează confortabil și nu se mai dă dus. Nicicum. Descălecații au tendințe ciudate. Una dintre ele ar fi aceea de a perpetua toate obiceiurile grațioase pe care le-au deprins în hogeacurile de unde au ieșit la furat. Și, atunci, niște dulăi pe uliță pesemne reprezintă chiar normalitatea. O normalitate cu elemente chiar de nostalgie. Ulița copilăriei! Pe linia mamei, familia mea este în București de 100 de ani. Nu existau câini vagabonzi. Mi-au spus mie mamaie și tataie! Sigur, domnul primar Oprescu, deși bucureștean, m-ar / ne-ar contrazice. E drept, și în București, existau ulițe. Multe. Asta ar putea fi o explicație. Dar, până la urmă, unora le-au plăcut totuși străzile, ba chiar și bulevardele și, pe cale de consecință, au trecut la next level. Așa că nu putem da vina doar pe KGB și pe descălecați. Cred că ne-ar trebui niște ședințe generale de psihanaliză. Doctorii știu de ce. Pentru a înhăța cuvintele-cheie maidan și maidanezi. Întru aprofundare temeinică și întru exorcizare.
Dar, mă tem, va fi greu spre imposibil deoarece multe elemente din popor trăiesc efectiv și exclusiv din cele mai năstrușnice și bizare combinații. Javrele de pripas fiind doar una dintre ele. Am cunoscut și eu cazuri care îmbinau uluitor elementul patologic, viclenia și lăcomia. Adică, indivizii păreau suficient de nebuni ca să transforme câinii vagabonzi în obsesia vieții lor. Asta ținea de fișa medicală. În același timp însă, erau și suficient de interesați de toate avantajele, aparent, deloc neglijabile, care pot decurge dintr-un business. Asta ținea de contul bancar. Ba chiar, pierdeau toți caii în hățișul explicațiilor despre câini. Le spuneai că tocmai vii din Vest. Nu se lăsau și încercau să-ți povestească ei despre cum e în UE. Despre cum se pune problemușoara. Desigur, o strâmbau după cum le era bunul plac. N-aveau argumente, aveau numai istericale, dar, fără îndoială, asta le era mai mult decât de ajuns. Și ție. Și mie.

Ei bine, în UE, nu e așa! Chiar dacă UE își bate joc - nu e prima dată și, probabil, nici ultima - de prostia și de hoția care, din nefericire, domină psihologia multor români, stimulându-i, din varii motive, ca nu care cumva să renunțe la prezența șarmantă a dulăilor pe străzi, în statele tradițional ale sale, nu tolerează aberații. Un singur exemplu: în Germania, nu numai că nu există câini vagabonzi, dar legile sunt foarte aspre și cu proprietarii de câini. Nu ai voie să ai un câine personal dacă nu ai certificat care să ateste că a fost dresat. Trebuie să aibă control medical și toate vaccinările la zi. Trebuie să fie permanent antrenat. Dacă e prea gras, se confiscă. Dacă e prea slab, se confiscă. Dacă e abandonat în casă, se confiscă. Dacă nu e corect îngrijit, se confiscă. Păstrând proporțiile, aceste musaiuri și țumbefeluri sunt valabile și pentru pisici și pentru alți devotați prieteni ai omului. În urma oricărei încălcări, stăpânii pierd dreptul de a mai avea, vreodată, animale de companie. Motivul: neglijență, nepăsare, cruzime. Dacă ai câine, pe ușa casei, trebuie să existe avertizare. Dacă ai mașină, pe portiere, trebuie să fie specificat faptul că, din interior, poate țâșni un câine. Chiar dacă, e blazat și inofensiv. Chiar dacă, nu se năpustește defel, ci, dimpotrivă, iese timid și respectuos. Tot e considerat un potențial agresor periculos. Dacă-l plimbi, lesa este obligatorie. Dacă este lăsat să zburde, în eventualitatea apropierii unui trecător, câinele este recuperat și reintrodus în respectiva lesă, iar omul este încurajat verbal să nu se panicheze. Orice indisciplină a câinelui este considerată o infracțiune a proprietarului. Se poate ajunge la amendă, se poate ajunge și la închisoare. A se compara cu adopția câinilor din București. Amețitor! Seamănă până la indigo! Seamănă până când devine indigenul indigo! De nervi!
Dar despre ce discutăm?! Am mai scris și pe acest blog: în Germania, nu mai există nici măcar lupi. Încă de pe la 1840. Ultimul lup omorât se află împăiat la muzeu. Lupi vii nu mai au decât în rezervații. Copii vii merg să-i viziteze. Rămân vii cu toții. Chiar și lupii. Chiar și câinii. Chiar și copiii. Nimeni nu sfârșește în burta celuilalt. Nu mai sfârșește. Niciodată.