Deoarece, nu am avut șansa să găsesc OZN-ul din Baltica - a se citi materialul publicat anterior pe care, acolo unde este cazul, iată, încerc să-l completez! - n-am încotro și trebuie să mă manifest în legătură cu faimosul referendum(dum). Mă grăbesc să raportez: nu mă duc, nu particip, nu votez. Sunt conștientă de consecințe și îmi asum răspunderea. Dar, după părerea mea, balamucul iscat a făcut mai mult rău decât bine. Revin la ce-am scris și în postarea precedentă: îmi pare complet suspect faptul că România este aruncată, hodoronc-tronc, nitam-nisam, într-un scandal imens și surprinzător cu UE chiar de către cei care au rude cu cartea de muncă la Parlamentul European! Asta ca să mă refer doar la o singură chestiune din morman. În completare, prestația de până acum a cuplului Pontonescu mi s-a părut cel puțin stranie, chiar periculoasă. Astfel, am ajuns iarăși la vilele din Primăverii - pe care, de fapt, le râvnesc toți - am ajuns iarăși la mineriade - de parcă s-au petrecut acum două ceasuri - am ajuns iarăși la vrăji, blesteme și dosare, am ajuns iarăși la competiția ”Hoția, brățară de aur”, la comuniștii-capitaliști-comuniști, la cumpliții securiști care îi atacă pe blajinii și elevații NKVD-iști și KGB-iști etc... În general, am ajuns iarăși la Ion Iliescu și la lumea sa. Momentan, fără legionari. Cred. Mai e timp până la închiderea urnelor.
Am ajuns chiar și la suferința domnului Dan Diaconescu!!! ???!!! Ce-ar mai fi de adăugat?! Ce-ar mai putea fi inventat?! Năucitor. Nocautcitor.
În febra de sâmbătă seara, la JO, când l-am văzut pe domnul Ponta cu tot cu jumătatea sa europarlamentară, am simțit că mai ia febra. Și că mă duce. Păreau fericiți de parcă fugiseră de acasă, pe rotile, în parcul de distracții. Mai era nevoie să se posteze pe youtube, cu tot cu bezele și cu tifle. Hai că ne-o trăseseră! Prin comparație, Mister Bean părea sobru și chiar anost.
E adevărat, nu mai suport nici grupul de hoți și impostori din jurul domnului Traian Băsescu. Pe domnul Ungureanu, marea speranță a viitorului, nu-l iert pentru cedarea trădătoare a Fundației Gojdu. Chiar dacă face parte, acum, din cealaltă tabără, domnul Tăriceanu este complice. Din cauza domnului Blaga, de exemplu, la un moment dat, am pierdut o călătorie importantă doar pentru că îl apucase frenezia să-și demonstreze pasămite sârguința în fața occidentalilor, în fapt, îmbogățindu-i pe notarii locali, prin procesarea unor acte inutile. Practic, fără nici o justificare, închisese granițele. Despre toți ceilalți, Videanu și Videanu-like, Udrea și Udrea-like etc, oare ce-aș mai putea eu adăuga?!
M-a întristat mult gestul făcut de domnul Băsescu în legătură cu memoria martirului Gheorghe Trosca și-a celorlalți militari căzuți atunci, cu el, în decembrie 1989. Încă de la începutul anilor '90, și eu mă întreb unde e flota, unde e industria, unde e agricultura, unde e țara, unde e poporul, unde sunt salariile, unde sunt pensiile, de unde atâta noian de mafii, de ce nu dispar câinii vagabonzi, de ce apar atâția vagabonzi etc... Însă, tot de atunci, știu precis că vinovăția nu este a unei singure persoane, ci a întregii clase politice, după cum îi place să se numească și să se considere, precum și a tuturor acoliților, soților, soțiilor, odraslelor, finilor, nașilor, socrilor, cumetrilor etc.
Nici nu mai vreau să comentez impresia pe care mi-o face impertinența maghiară. Vrea să fie un concept clar definit și reușește. Până la a provoca voma și greața. În prezent, galeria maghiară atât de vocală în susținerea lui Traian Băsescu nu dă deloc bine, îl face antipatic și este de natură chiar să îngrijoreze. Cel puțin. Dar tot profund alarmantă este și oferta USL. În disprețul oricărei legi, chiar și a bunului simț. Se repetă parcă, păstrând proporțiile, decembrie 1989. Toată această ispravă a momentului mă face să simt din ce în ce mai pregnant că, de bunăvoie, îi completăm Moscovei puzzle-ul preferat și, se vede treaba, necesar. Astfel, dintr-o proprie inițiativă neinspirată, ciudată, perversă chiar, parcă ne străduim să ne excludem din tot ce-am reușit, cu mult prea multe chinuri, să ne includem până în prezent. Mai precis, încep să văd coada pentru vize. Pare în curs de formare. Asta așa, de-o primă impresie...
M-a întristat mult gestul făcut de domnul Băsescu în legătură cu memoria martirului Gheorghe Trosca și-a celorlalți militari căzuți atunci, cu el, în decembrie 1989. Încă de la începutul anilor '90, și eu mă întreb unde e flota, unde e industria, unde e agricultura, unde e țara, unde e poporul, unde sunt salariile, unde sunt pensiile, de unde atâta noian de mafii, de ce nu dispar câinii vagabonzi, de ce apar atâția vagabonzi etc... Însă, tot de atunci, știu precis că vinovăția nu este a unei singure persoane, ci a întregii clase politice, după cum îi place să se numească și să se considere, precum și a tuturor acoliților, soților, soțiilor, odraslelor, finilor, nașilor, socrilor, cumetrilor etc.
Nici nu mai vreau să comentez impresia pe care mi-o face impertinența maghiară. Vrea să fie un concept clar definit și reușește. Până la a provoca voma și greața. În prezent, galeria maghiară atât de vocală în susținerea lui Traian Băsescu nu dă deloc bine, îl face antipatic și este de natură chiar să îngrijoreze. Cel puțin. Dar tot profund alarmantă este și oferta USL. În disprețul oricărei legi, chiar și a bunului simț. Se repetă parcă, păstrând proporțiile, decembrie 1989. Toată această ispravă a momentului mă face să simt din ce în ce mai pregnant că, de bunăvoie, îi completăm Moscovei puzzle-ul preferat și, se vede treaba, necesar. Astfel, dintr-o proprie inițiativă neinspirată, ciudată, perversă chiar, parcă ne străduim să ne excludem din tot ce-am reușit, cu mult prea multe chinuri, să ne includem până în prezent. Mai precis, încep să văd coada pentru vize. Pare în curs de formare. Asta așa, de-o primă impresie...
În consecință, înțeleg pe deplin faptul că, prin neprezentare, îl ajut pe domnul Traian Băsescu să rămână în funcție. Dar, nu văd altă soluție. S-ar putea să mă înșel. Pentru echilibrul momentan al puterilor, s-ar putea să fie mai bine. Sau, mai rău. În 2004, eram în Germania, n-am votat. În 2007, la celălalt referendum, eram în România și, tot strict pentru echilibrul puterilor, am votat în favoarea rămânerii domnului Traian Băsescu în funcția de președinte. În 2009, eram în Suedia și n-am votat din nou. Acum, nu mă mai deranjez. Nu mă prezint la vot. Decizia mea n-are nici o legătură cu schimbarea pozei mele de pe blog. În cea anterioară, eram într-un tricou portocaliu, în actuala, sunt într-un tricou vișiniu. N-are legătură nici cu PDL, nici cu PSD. N-are legătură nici cu domnul Aliodor Manolea măcar.
Cam atât despre sufocantul referendum. Apropo, sper că, odată trecut acesta, se liniștește și vipia. Mai precis, sper că nu se mai apasă, atât de insistent, butoanele. Altele decât alea secrete de la Cotroceni, ori din componența sinistrului clan. Mă refer la butoanele HAARP sau la butoanele armei meteorologice sau la butoanele care acționează misterioase oglinzi satelitare etc. Pe scurt, sper că se calmează teribila arșiță și vine ploaia. Desigur,o ploaie binefăcătoare și cu măsură. Amin.
Altminteri, eliberată de responsabilități, mă întorc la obsesiva căutare a OZN-ului. Atât din perseverență, cât și din precauție. Acum, am scăpat. Altădată însă...
