Revin la o postare pe care nu am finalizat-o la timp. Poate că merită...
Mâna Sfântului Nicolae se află la București. Prilej de permanentă evlavie și de recunoscătoare bucurie. Așa și trebuie să fie!
Dar, de câte ori, am reflectat asupra faptului că, poate, nu este doar mâna cu care Sfântul Nicolae împărțea binecuvântări și daruri minunate, salvatoare, izbăvitoare? Poate că este totodată și mâna cu care i-a tras o înfricoșătoare palmă lui Arie. Atât de înfricoșătoare încât a străbătut întreaga istorie până la noi toți. Și, sfântă evidență, până la noi, românii.
Mâna Sfântului Nicolae a ales să rămână la noi, cu noi. Și, nu cred că există român care, mergând să i se închine, să nu fi primit mângâiere și ajutor. Însă, cred că este un tâlc sublim, amplu și complex întru aceasta. Dezlegarea acestui tâlc îmi pare esențială. Am convingerea că fiecare în parte ar trebuie să reflectăm asupra lui. Oficial, pentru noi, Dumnezeu este mega-Dumnezeu. Clamăm aceasta pretutindeni. Însă conduita noastră permanentă ne contrazice vehement. Dumnezeu e doar o metaforă anemică, un scai plictisitor, o dilemă doar a proștilor pentru că, desigur, deștepții au rezolvat-o demult.
Sfântul Nicolae nu dă numai daruri extraordinare, ci și nuielușe formidabile, capabile să schimbe istoria. Nu putem ignora mesajul. În mod evident, Sfântul Nicolae ne iubește. În mod evident, insistă, se străduiește pentru mântuirea noastră. Ar fi bine să-i prețuim dragostea și strădania. Nu pare dispus să renunțe. Este sfânt. Perseverența și răbdarea fac parte din fișa postului, ca să zic așa. Mă iartă, căldura glumei nu-i era și nu-i este străină. Totuși, cuminți, așa cum am promis, ar fi bine să-i dăm ascultare... Constant. Pentru a nu-i savura și teribila pedagogie...
