În Tunis, niște vânători suedezi, doisprezece, pare-se, plus niște germani, patru cică - nu reiese clar dacă tot vânători, ei ziceau că da - se plimbau cu niște taxiuri. Cu tot cu armele lor de vânătoare, plus muniția aferentă. Asta era duminică ( materialul a fost postat acum câteva săptămâni, pe un alt blog, String 53, în prezent, dezactivat ) , în mijlocul revoltei populare din Tunisia, în capitala ei, taman pe străzile din apropierea cartierului general al principalului partid de opoziție, fix pe când se trăgea din toate părțile. Aiuritor? Aiurea! Nu-i decât începutul! Ce-i mai bun, sau mai rău, depinde din care parte a puștii privim, abia acum urmează. O mulțime înfuriată a oprit taxiurile ( cine oare o fi sfătuit-o?! ), i-a dat jos pe toți vânătorii, le-a văzut armele și, fără a mai sta la discuții, i-a luat la bătaie. De le-a sunat apa în cap. De ce?! Pentru că, declară unele surse, i-a considerat milițieni. Ba pentru că, intervin polemic altele, i-a considerat...teroriști străini! Ei, sună familiar? Chiar prea. Aproape intim. Am o senzație de déjà-vu-déjà-connu-déjà-mordu de mă ia cu amețeală. Cred că nu numai pe mine. Dar așa e întotdeauna când îți amintești de tinerețe și de traumele ei.
Ei, este momentul în care intră în scenă prietena cetățeanului, fie el vânător sau vânat, poliția. Ea, poliția, a liniștit hidra flămândă de sânge și-a controlat actele. A pus și întrebări meșteșugite. Vânătorii au povestit că au sosit în Tunisia în urmă cu zece zile. Nu după Albă ca Zăpada. Mai de curând, ea s-a mutat la noi, avem exclusivitate, știu și ei asta, n-au pretenții. Ci, după...mistreți. Bată-vă să vă bată, a exclamat poliția tunisiană. Păi, tocmai asta e, ne bat, s-au plâns vânătorii. Și chiar au plâns. Vânători, ei? De ce nu ziceți așa?! Păi, zicem noi, dar nu ne crede nimeni. Se pare că nici poliția nu i-a crezut. Însă, e adevărat, ea e și mai bănuitoare din fire. Deformare profesională, asta e. Mai ales că, de la o vreme încoace, nu știu cum se face, oriunde în lume e scandalul cel mai mare, hop și-un suedez apare! Și, ca să nu uităm pe nimeni, și-un german, de-un haraiman! N-am găsit alte rime.
Poliția deci a dorit să afle, totuși, încotro se duceau ei așa, agale, cu taxiurile. Spre aeroport, au răspuns într-un glas vânătorii suedezo-germani. Mais bien sûr! C'est normal! Și treceați așa, prin capitala noastră, prin mijlocul zaverei noastre, un grup întreg, motorizat, pe lângă sediul principalului partid de opoziție, prin mijlocul gloanțelor, în căutare de mistreți?! Înarmați până în dinți?! Ce să facem?! Nu vedeți ce lume rea?! Vedem. Și, după unele mărturii de la fața locului, i-au arestat imediat. Aeroportul lor s-a destrămat ca un miraj al deșertului. Deh, și cu poveștile astea vânătorești, e greu, nu le gustă orișicine. Știrile nu precizeaza totuși dacă vânătorii suedezo-germani aveau asupra lor și niscaiva mistreți tunisieni doveditori. Ori, poate, aceștia au fost rechiziționați de mulțimea flămândă și nu se mai face vorbire. Deoarece, știți, printre altele, tunisienii s-au enervat de foame. Oricum, ar fi important de știut dacă erau și oarece mistreți căzuți la datorie pentru că, pe suedezi, dar și pe nemți, îi cred în stare să ceară despăgubiri.
La aflarea tărășeniei, oficialii suedezi, implicați în ecologicul domeniu al vânătorii - probabil această obsesie națională a lor pentru ecologie a devenit familiară întregii lumi -, s-au grăbit să certifice identitatea împricinaților, să-i declare victime inocente ale unei revoluții sângeroase și, în același timp, să liniștească opinia publică de acasă în legătură cu soarta lor. E drept, au fost abuzați, bieții de ei, dar, acum, sunt bine, se află atât în siguranță, cât și în securitate. Deși, ar fi putut fi contraziși chiar de vânătorii în restriște înșiși întrucât, se pare, grupul n-ar fi complet. Erau mai mulți?! Aparent, da, dar nu e clar. Predictibil, nu?! La vremea difuzării primelor știri, lipseau vreo trei, nu reiese limpede din câți. În fine, e greu și cu informațiile astea. Te mulțumești cu ce capeți. Până la urmă, eu cred că poate nu e bine nici să întrebăm prea mult, nici să aflăm exact.
Amuzant e că, în ultima vreme, întreaga Suedie e cuprinsă de febra vânătorii. De lupi, de această dată. În fiecare seară, cu o frenezie suspectă, televiziunea suedeză raportează glorioase depășiri ale cotei de lupi împușcați. Europa protestează vehement. Inutil însă. Imaginile prezintă splendide exemplare ucise în toate pădurile, la normă. Inclusiv, masculi alfa. Vânătorii dau interviuri mai ceva decât starurile de cinema. Sângele curge în valuri. S-ar spune că nu există altă preocupare națională decât vânătoarea, decât măcelul. Să fie oare actuala vânătoare de lupi din Suedia doar o perdea de fum? Să fie oare ea menită doar să-i legitimeze pe pătimașii vânători de mistreți care, vezi doamne, nu pot renunța la mania lor nici în timpul unei revolte de amploare maximă, dintr-o altă țară? Să îndrăznesc să detectez oare, în această situație, un simplu camuflaj? Abil, dacă modelul, păstrând proporțiile desigur, n-ar fi fost folosit deja până la compromitere și în cazul altor revoluții, mai mult sau mai puțin reale, mai mult sau mai puțin reușite. România, din păcate, e pe această listă. Ei, dacă așa au stat lucrurile, atunci, n-a ținut întrucât camuflații lor colegi, vânătorii de mistreți din Tunisia, ăia din categoria fără frontiere, au fost prinși, au încasat pumni și-au dat cu subsemnatul. Între timp, astă-seară ( marți ), se reîntorc în Suedia. Toți abuzații? Pare-se că da. Mai puțin, conform unei știri, jumătate dintre permisele lor pentru armele de vânătoare. Încă se discută pentru reglementarea acestui aspect. Ce-o fi oare de discutat? Oricum, ei au grijă să dea interviu după interviu în care, cu ochii triști și învinețiți, aidoma unor domnișoare speriate, să tot repete ce-au pățit. Nu uită să menționeze că ei s-au dus în munții tunisieni ca salvatori deoarece mistreții sunt periculoși și dăunători și, atenție maximă, populația de acolo e speriată și... neînarmată!!! Ce noroc extraordinar are lumea că există organizația caritabilă 'Vânători fără frontiere', două dintre distinsele sale reprezentante fiind, cum altfel, Suedia și Germania!
Istoria nu ne mai spune ( încă ) dacă misiunea lor a reușit sau nu. Până la capăt. E ca și cu mistreții. Îi aveau? Nu-i aveau? Mister total. Deh, vânătoarea fără frontiere a fost și-a rămas un domeniu subtil. Se adresează doar inițiaților.
Interesantă și reacția presei noastre. Unii s-au îngrijorat, prompt și sincer, pentru soarta poporului tunisian. Căderea unui dictator nu mai cauzează bucurii infantile. Toți știu continuarea filmului și au frisoane, crampe și colici. Semn că, totuși, după 21 de ani de țepe groaznice, au învățat câte ceva și simt nevoia să sufle și-n iaurt. Însă, în același timp, în mod ciudat, pare că nimeni nu și-a mai amintit de sportivii sovietici, de belgienii obsedați subit de înfrățirea satelor, precum și de pseudojurnaliștii străini, revărsați cu zecile de mii în România, în decembrie 1989. Amnezie voluntară sau involuntară? Probabil, ambele. Cei 21 de ani parcurși au fost eficienți și în acest sens, se vede treaba. Din punctul de vedere al unei asemenea amnezii exemplare, vânătorii suedezo-germani de mistreți din Tunisia sunt în afara oricărei suspiciuni. Pe asta și contează organizatorii de partide de vânătoare fără frontiere.
