În anul 2010, a făcut o oarecare vâlvă anunțul despre punerea sub acuzare a unor oficiali și medici de prim rang de la Spitalul St. Augustine, Durban, din cadrul rețelei Netcare, Sud-Africa. Motivul: în perioada 2001 - 2003, ar fi înlesnit și chiar înfăptuit o serie de transplanturi ilegale de rinichi, 109, mai precis, în favoarea unor pacienți bogați, din Israel. Bref, verdictul este clar, a fost vorba despre trafic de organe. Inițial, donatorii ar fi fost doar cetățeni israelieni. Ulterior, s-a constatat că sumele plătite donatorilor pot fi micșorate substanțial. Cum? Prin schimbarea sursei de donatori. De ce să plătești scump, respectiv 20 000 de dolari, prețul pentru un rinichi israelian, ceea ce poți cumpăra ieftin, respectiv 6000 de dolari, prețul unui rinichi brazilian sau românesc?! Sau, ar interveni vocal traficanții din rețelele rivale, ceea ce poți procura chiar gratis, prin dat în cap și prin abandonarea cadavrelor incomode, în păduri pline de animale flămânde, practică devenită și ea din ce în ce mai populară.
Ei, și după cum ziceam, s-a renunțat deci la donatorii israelieni, fiind înlocuiți cu ieftinii brazilieni și români, dintre ei, 5 fiind chiar minori. Aceștia n-aveau altă vină decât sărăcia. Desigur, experiența ne învață zilnic, o sărăcie provocată și menținută deliberat, pentru a crea desperare, utilă în tot felul de scopuri, nu în ultimul rând, iată, și pentru acest gen de comerț.
Știrea a provocat emoție și rumoare pentru că Netcare este cea mai amplă și mai respectată rețea medicală privată din Sud-Africa. Cu niște ifose zeiești teribile, când cineva încearcă s-o contacteze în vreo privință. Această aroganță afișată fără nuanțe ori limite este, de altfel, proprie întregului sistem medical sud-african. La ce folosește?! La crearea unei false impresii a profesionalismului intangibil prin altitudinea sa, impresie menită să blocheze vederea adevărului. Adevăr care înseamnă corupție imensă, tradiție a abuzurilor, doctori cu CV-uri improvizate și chiar, cazul în speță, crimă organizată. Cum, și ăștia sunt bandiți?! Se pare că și ăștia.
Emoția și rumoarea au fost însă doar ale publicului anului 2010 pentru că, în anumite medii, și oficiale, și de presă, se aflase despre ceea ce se întâmpla la Netcare încă din 2003, de când s-a reușit și închiderea propriu-zisă a cercului operativ. Adică, de când nu s-au mai făcut astfel de transplanturi la spitalul sus-menționat. În fapt, se pare că a fost vorba de 300 de transplanturi ilegale, performate nu numai în Durban, ci și în alte spitale Netcare, din Cape Town, respectiv din Johannesburg. Dar numai spitalul din Durban a fost pus oficial sub acuzare. Rata transplanturilor de rinichi din clinicile Netcare din acea perioadă era atît de mare încât îi adusese denumirea de 'capitală' a transplanturilor de rinichi din întreaga lume. De 7 ani, Netcare a negat cu vehemență implicarea în această activitate. Se pare că până și tentativele poliției israeliene, acum vreo 5 ani, de a-i aduce în fața instanței pe unii dintre cei implicați au fost blocate de caracatița respectivului trafic. Mă rog, toate acestea sunt alegațiile vehiculate în presă. De ce-a trecut atunci atâta timp până la aplicarea amenzilor și până la punerea sub acuzare? Chiar așa, de ce?! Evident, din motive de tentaculită cronică. Acerb cronică.
Până la urmă, în noiembrie 2010, a avut loc un soi de proces. În fața celor celor 102 capete de acuzare, clinica a pledat vinovat. A fost acceptată amenda, 704 000 lire sterline, reprezentând o mică parte din banii încasați de Netcare drept urmare a oribilei îndeletniciri. Admiterea vinovăției a dus la... retragerea acuzațiilor. Inclusiv, la retragerea acuzațiilor care-l vizau direct pe șeful clinicii. Acesta, probabil un fel de Jack Spintecătorul reloaded, și-a luat imediat avânt, și-a dres glasul și, din discursul său, reieșea că până și statele implicate aveau o vină majoră, până și tribunalul care l-a deranjat de-acasă era egal vinovat, nici într-un caz însă clinica, deși tocmai recunoscuse tot, și nici într-un caz el, deși, fără el, nu s-ar fi putut organiza un asemenea trafic de organe. Și că, oricum, Netcare este deasupra oricărui reproș, respectă toate legile, a făcut-o întotdeauna, deși recunoaște că le-a încălcat pe toate, el, ca șef, și-a făcut impecabil datoria, se vede cu ochiul liber, numai răuvoitorii refuză să accepte acest adevăr, iar doctorii implicați nu mai lucrează în respectiva rețea, dar, de fapt, s-ar putea să mai lucreze pentru că, or fi ei corupți, dar de buni, sunt chiar buni, drept dovadă tocmai ilegalele transplanturi. Oricum, și ei au respectat legea, chiar așa, la urma urmei, actele erau făcute după toate regulile și doctorii nu erau obligați să le verifice, ei trebuiau doar să opereze așa că, până la urmă, de vină sunt doar sărăntocii care se lasă hăcuiți ca proștii, ba chiar se și roagă și insistă pentru asta, plictisind pe toată lumea, nu se mai satură odată, ăștia și morți cer de mâncare etc etc ș.a.m.d. Uf! A fost greu, nu credeam să izbutesc, dar, nădăjduiesc, până la urmă, am reușit să transmit, măcar schematic, mesajul deontologic atât al medicinei, cât și al justiției din Sud-Africa.
Cam tot prin perioada în care, într-un decor de tip Star Trek, rafinata Netcare, după cum a și recunoscut, hăcuia sărăntoci, dacă nu mă înșală precara memorie, într-o seară, la OTV, a apărut un român, parcă împreună cu soția. Fac mari eforturi de rememorare, a trecut mult timp de atunci, nu credeam să mai apelez vreodată la această istorie. Scormonesc adânc în ceață... Cei doi erau proaspăt expulzați din Sud-Africa. Pierduseră tot, copiii le rămăseseră acolo. Fuseseră nevoiți să doarmă nopți de-a rândul în propria mașină, nemaiavând casă. Acuzau de rea-voință, de rea-credință, de lașitate și chiar de complicitate întreaga comunitate română din Sud-Africa, în mod special, pe cea din Johannesburg. Nimeni nu-i găzduise și nu-i ajutase. Dintre sud-africani, acuzau medici, polițiști, judecători. Așa suna parcă povestea. Bine, bine, dar, totuși, ce se întâmplase?! Care fusese cauza urgiei și-a prigoanei lor?! Respectivul domn, Ioan Pop parcă îl chema, afirma răspicat faptul că, în contextul unei operații personale, se profitase de anestezierea sa și-i fuseseră prelevate ligamentele, fără acordul său. Adică, îi fuseseră furate. Sau cam așa ceva. Repet, mă bazez pe propriile vagi amintiri, n-am nici o îndoială că lipsește completa acuratețe. Atunci, mărturisesc, am urmărit serialul respectiv. Ca orice alt subiect incitant, relatarea a iscat, firește, un serial marca OTV, după tipic. Avea toate ingredientele necesare. Pledez și eu vinovat: m-a impresionat și mi-a ridicat mari semne de întrebare și de mirare, urmate de-o arhivare sumară și promptă, într-un minuscul și bine ascuns fișier al memoriei. Dar, deodată, fără nici un efort, fișierul a fost deschis spontan de această știre, a scandalului Netcare, din 2010. Chiar dacă, în cazul prezumtivului Ioan Pop, pare-se că nu era vorba despre rinichi, ci, despre ligamente. Victima traficanților de organe din Sud-Africa, după cum el însuși se considera, n-a stat pe gânduri și, crezând în dreptate, a dat la iveală oroarea petrecută. Și-a incriminat. Urmarea a fost că justiția sud-africană nu l-a crezut, comunitatea românească de acolo l-a abandonat, copiii săi l-au cam 'dezmoștenit', iar, în final, poliția sud-africană și-a amintit că e străin, deși avea statut legal, și l-a împins cam mârlănește într-un avion, spre casă. Numai soția nu-l părăsise.
Pe când serialul dezvăluia tot ce avea de dezvăluit, deodată, o româncă, polițistă din Sud-Africa, după cum ea însăși a declarat, a apărut în studioul OTV pentru a cere clarificări. Inițial, l-a combătut vehement pe respectivul domn. Apoi, a trecut de partea lui, convinsă, după propriile-i vorbe, de veridicitatea numelor, a documentelor și-a argumentelor. Finalmente, l-a susținut. Tot vehement. Sigur că, la data respectivă, povestea a creat valuri, împărțind și despărțind apele. După aceea, cuplul Pop a dispărut, asemenea și polițista, OTV-ul singur a rămas. Astăzi, nu știu ce mai face eroul meu. Sper că e bine. Nici măcar nu știu dacă era un erou real al unei întâmplări reale. Nu știu nici dacă polițista era reală. Habar n-am nici dacă ligamentele furate erau, și ele, reale. Atunci, unii credeau că totul nu e decât o aberantă și ridicolă făcătură menită doar să facă rating și, deci, să aducă bani. Oricum, în toți acești ani, s-au așternut tăcerea și uitarea.
Până acum niște luni de zile, când a izbucnit scandalul Netcare. Dintr-o dată, o mică trambulină a minții mi-a transmis, pervers, aceste fragmente de amintiri. E adevărat, combinate și cu multe altele, personale. Am o legătură veche și complicată cu Sud-Africa. Nu e însă nici locul, nici momentul să evoc aceste conexiuni. Ele fac parte dintr-un alt serial. Captivant, și el. Însă, admit, probabil că, și din acest motiv, urmărisem, cu interes, serialul de la OTV. În prezent, asamblând puzzle-ul, dintr-o dată, totul pare foarte real, posibil, chiar probabil. Cercul posibilităților se restrânge brusc și dramatic: fie omul nostru de la OTV nu era nebun, după cum se și grăbiseră unii să-l declare, pățise exact ce spunea și aducea acuzații fondate, fie totul nu era decât o punere în scenă televizată menită să atragă atenția asupra subiectului ori chiar să irite, provocând astfel eventuale dezvăluiri și confesiuni. Macabre, fără doar și poate. Sau, poate, povestea urmărea chiar să inducă spaimă în anumite medii, spaimă care, nu în ultimul rând, trebuia să ducă la oprirea acestor practici. Indiferent care e adevărul, pare cert că, într-un fel sau altul, Ioan Pop părea să știe despre ce vorbește. Sunt prea multe coinicidențe în acest sens. Ce relata el atunci seamănă mult prea bine cu cele 102 capete de acuzare formulate împotriva rețelei de spitale Netcare.
Acum, un cuvințel și despre țările implicate în acest scandal... Israel, unul dintre cei doi sadici protagoniști ai afacerii Netcare, e acuzat de multă vreme că face parte dintre țările care tutelează traficul de organe. A fost acuzat că omoară prizonieri palestinieni pentru a le preleva organele și că răpește oameni, mai ales copii, în același scop. Au fost vehiculate știri conform cărora ar exista planul de aducere în Israel, sub diferite pretexte acoperitoare ale furtului de organe, a nu mai puțin de 25 000 de copii din Ucraina. Nu știu dacă e adevărat. Dacă e, însă, e teribil, oribil, aproape medieval. În fapt, după părerea mea, tot acest comerț cu organe are aparența unui hibrid monstruos, rezultat dintr-un soi de alchimie demonică în care primitivismul, ocultismul și, în același timp, științele cele mai avansate se combină delirant. Aproape, imposibil de imaginat pentru că, într-o gândire normală, corect evoluată, acestea se anihilează reciproc.
Sud-Africa este și ea considerată placă turnantă a traficului de organe. Argumentele sunt înalta dotare medicală, o anumită izolare a țării - izolare și ea păstrată deliberat din varii motive, după cum se poate înțelege și din afacerea Netcare -, nu în ultimul rând, poate chiar în primul, corupția. Practic, nimeni important și bogat nu poate ajunge să fie acuzat. Nici măcar, discreditat. Până la urmă, căderea apartheidului n-a însemnat decât înavuțirea și-a unui oarecare număr de negri, nu numai de albi. Atât.
Am sperat, și pentru Sud-Africa, și pentru Israel, ca afacerea Netcare să nu fie reală. După cum au recunoscut acuzații, este însă. Și acest caz nu e singular. În mod sinistru, traficul de organe pare să fie o practică din ce în ce mai extinsă. Aproape pe zi ce trece, în întreaga lume, se înmulțesc rapoartele despre averi și puteri dobândite ca urmare a favorizării ori chiar a practicării acestui comerț abominabil.
Dar, ceea ce mă nedumerește pe mine suplimentar, mă frământă chiar, este cum au apărut românii ca victime în tot acest horror?! Comunitatea românească de acolo este destul de restrânsă. Cred că s-ar fi aflat ușor dacă unii români s-ar fi apucat să doneze organe, ori să intermedieze un asemenea tip de comerț. Ca dovadă, cazul Ioan Pop care și-a spus povestea, reală sau nu, imediat, la București. Iar, dacă este vorba despre români de acasă, eventual și minori, atunci cum au fost ei aduși și, mai ales, introduși? Sud-Africa este o țară pentru care românii au nevoie de viză. Încă. Și, în perioada presupusului trafic, viza se obținea greu. Altfel spus, cine a intermediat jegoasa afacere? Asta ca s-o zicem pe șleau și să ne înțeleagă și ticăloșii implicați. Pentru că, în realizarea unui asemenea trafic, sunt mai multe etape de parcurs și, dacă așa au stat lucrurile, tot jocul duce, inevitabil, până în România. Donatorii trebuiau găsiți. Cine îi căuta? Nu-mi imaginez că aflau telepatic. Apoi, trebuiau aduși la clinicile Netcare. Nu-mi imaginez că erau teleportați. Unul dintre capetele de acuzare în procesul de față a fost și falsificarea identităților și-a actelor. Mai precis, respectivilor amărâți li se creau tot felul de identități aparente. Mai întâi, pentru a obține viza. Nu cred că li s-au emis, în această împrejurare, pașapoarte false sud-africane ori israeliene. Au venit, probabil, cu o viză pe un pașaport românesc. Luată de unde și cum? În acea perioadă, încă nu fusese redeschisă Ambasada Africii de Sud la București. Ea fusese închisă în anul 1998 și, redeschisă, abia în decembrie 2006. Apoi, donatorii români erau duși la clinică unde li se configura, prin declarație mincinoasă și prin fals în acte, gradul de rudenie necesar, condiție sine qua non a transplantului. Asta ca să mă refer extrem de sumar la tot ce-ar putea însemna organizarea unei asemenea rețele. Așa că, interesant procesul Netcare, nu zic nu, dar sunt multe alte nume și date de aflat. Rețeaua e mult mai vastă și mai complexă. Nu-i de mirare că procesul a fost deschis extrem de greu și închis exemplar de repede.
Într-un asemenea context, am dreptul - și dacă nu-l am, îl reclam -, să mă întreb dacă prezumtivul Ioan Pop de la OTV era o victimă sau, eventual, un martor-mesager. Poate, chiar un martor-cheie? Trebuie să recunoaștem că povestea depănată de el în lungile șezători televizate de acum niște ani seamănă tulburător cu afacerea Netcare. Denunța el un abuz suferit sau denunța o tragică stare de fapt de care, într-un fel sau altul, devenise conștient? Poate, Ioan Pop, eroul meu, ar trebui căutat, recuperat și întrebat. Ar trebui, cred eu, să aflăm neîntârziat identitatea victimelor, dar și pe cea a intermediarilor. Și dacă sunt români, și dacă sunt străini. Aceștia, probabil, sunt încă liberi și, oroare deplină, pot încă să acționeze. Își pot încă desfășura traficul morții. Ca întotdeauna, când este vorba despre chestiuni extrem de grave care o privesc și-o afectează direct, România suferă de eterna ei alienare și tace absentă.
Din păcate, din cauza corupției, procesul intentat rețelei Netcare n-a dezgropat mai nimic, ci, mai degrabă, a îngropat eficient totul, până la ultima picătură de sânge. Criminalii de gen își pot afișa în continuare diafana nevinovăție în care, presupun, ei chiar și cred, și-și pot numără banii mustind de sânge. Ioan Pop, dacă așa îl cheamă și dacă povestea lui era reală, rămâne astfel nerăzbunat și pe mai departe. Și el, și toate victimele Netcare, și toate victimele altor rețele similare etc. Dar toate acestea, până la urmă, sunt detalii absolut firești în iad, nu-i așa?
