Pe 10 aprilie 2010 - o dată cu o anume simetrie -, avea loc accidentul aviatic de la Smolensk. Pentru exactitate, de lângă Smolensk. Avionul, cu cea mai mare parte a întregii conduceri poloneze la bord, s-a prăbușit într-o pădure. De lângă Smolensk. Pentru hiperexactitate. Președintele Lech Kaczynski, soția sa și numeroși oficiali mergeau să comemoreze miile de victime de la Katyn și Gniezdovo. Aproape toată elita masculină a Poloniei, militară și civilă, executată pe bandă rulantă, cu eternul glonț în ceafă, ori în gât, de călăii Tătucului Stalin. Tot într-o pădure de lângă Smolensk. Căci asta e Katyn, o pădure transformată într-un sinistru cimitir. În ambele cazuri, și în 1940, și în 2010, n-a existat nici un supraviețuitor. În ambele cazuri, păstrând desigur proporțiile, printr-o neagră coincidență, victimele se opuneau invadatorilor, fie ei militari sau economici, și din Est, și din Vest.
În 2007, celebrul regizor Andrzej Wajda a realizat filmul 'Katyn'. Încă din primele imagini, aflăm că era vremea sfâșierii Poloniei între nemți și sovietici. De către nemți și sovietici. Către finalul filmului, există însă o secvență care mie mi-a dat fiori. Filmul e, în întregul său, din categoria filmelor grele, Wajda e Wajda, marele Wajda, totul are substanță, impresionează, marchează. Cu plumb și cu sânge. După vizionare, chiar pricepi ce-a fost acolo. Și, nu mai uiți. Dar, în contextul recentelor evenimente, secvența aceea șochează cumva suplimentar. Pe mine, cel puțin. Deci, trenul îi duce pe ofițeri spre Katyn. Din jurnalul unuia dintre ei, aflăm că este ziua de 10 aprilie 1940. Și această dată are simetria ei. Ofițerul notează că, din hârtii văzute pe fugă, prizonierii au reușit să presupună că îi duc la Smolensk, mai precis, cu o stație înainte de Smolensk, la Gniezdovo. Deci, lângă Smolensk. În afara jurnalului, simte totuși nevoia să lase și în tren un semn. Crucifixul rozariului său îl ajută. Scrie astfel pe peretele vagonului faptul că e locotenent de aviație. Tocmai un pilot! Se potrivesc toate. Și data, și locul, și aluzia aviatică. Șocant, nu? Filmul comemorează Katynul și este realizat cu 3 ani înainte de accidentul de avion al președintelui polonez. Secvența respectivă are însă câteva elemente prin care, tragic și precis, parcă îl anticipează. Parcă îl inventează. Parcă îl inspiră. Poate juca un film un astfel de rol? Da, îl poate juca. În minți inteligente dar malefice, cu siguranță. Tragedia aviatică de la 10 aprilie 2010 nu este complet clarificată nici până în prezent. Unii o încadrează la accidente regretabile, alții, la crime istorice. Exact cum nu s-a știut nimic nici despre masacrul de la Katyn atâta amar de vreme. Exact cum, după aflare și până în prezent, până și relatarea acelui atroce eveniment continuă să sufere distorsionări periculoase cum ar fi, de exemplu, chiar negarea lui.
Pe 15 aprilie 2010, norul de cenușă vulcanică provenit din Islanda făcea să se închidă, rând pe rând, cele mai multe dintre aeroporturi. Milioane de oameni au rămas, la propriu, pe drumuri, neavând cu ce călători. Situația, fără precedent - în ultimii ani, omenirea suferă de un soi de sindrom permanent al premierelor, toate, dar absolut toate fiind cu desăvârșire nemaiîntâmplate vreodată -, a umbrit tragicul eveniment de la Smolensk. Nu trecuseră decât 5 zile. Polonia era în doliu. În Rusia, se demaraseră identificări, autopsii și anchete. Dar, după primul moment de șoc, subit, o hipnoză planetară fusese parcă indusă. Nimănui nu-i mai păsa. Pe toate canalele de știri, practic, se transmiteau continuu doar situația și conformația norului de cenușă care, din chiar minuscula și izolata Islandă, a reușit incredibilul: nici un avion nu s-a mai ridicat de la sol. Deodată, în materie de zbor, Leonardo da Vinci părea iarăși cel mai competent și mai avansat dintre muritori. Toți oficialii momentului se înghesuiau la televizor să dea declarații sforăitoare și acuzatoare. Nimeni nu știa ce-i de făcut. Se discuta doar despre urgentarea înființării unei autorități europene de zbor care să le coordoneze pe toate celelalte. Iată, dacă ea, autoritatea, ar fi existat deja și-ar fi fost pe deplin funcțională, n-am fi ajuns la oribila situație prezentă, se clama pe toate canalele de televiziune. Despre Smolensk, ori despre Katyn, nu se mai vorbea aproape deloc.
Problema era însă că nimeni nu vedea nimic pe cer. Nici avioane, e drept, dar, nici vreo urmă de cenușă. Mă aflam în Barcelona, printre ceilalți așa-ziși sinistrați, mă uitam, ne uitam cu toții, ne ieșiseră ochii din cap ca la melci de atâta uitat și, nu, nu vedeam. Nimic. Culmea, cerul devenea parcă din ce în ce mai albastru întrucât nu mai exista nici măcar poluarea cauzată de avioane. E drept că, la televizor, se mai trezea vorbind câte un pilot care cerea dreptul de a zbura neîntârziat. Cacealmaua părea dovedită. El, pilotul, și colegii săi efectuaseră deja măsurători exacte și, pe cuvântul lor de onoare, nu găsiseră nimicuța-nimicuța, nici o urmă măcar de pulberi periculoase. Atunci abia, pentru a fi redus la tăcere, imediat, reporterul indignat îi închidea gura cu evocarea accidentului aviatic de la Smolensk. N-ai văzut ce s-a întâmplat deja? N-ai aflat? Pui siguranța pasagerilor în pericol? Vrei și alte catastrofe? Inconștientule! Acesta era răspunsul și omul rămânea, rușinat, la sol. Cu tot cu avion. Sub cerul, repet, impertinent de albastru.
Americanii râdeau, cu gura până la urechi, de europeni, europenii, de americani. Marea Britanie era cea mai afectată. Mai ales că, după unele declarații, se părea că toată cenușa îi căzuse direct în cap. Dar, e adevărat, ea avea și motive personale: era an electoral. Gordon Brown era atacat din toate părțile de parcă el însuși, cu mâna sa, ar fi declanșat erupția vulcanică. Încasa spășit. Și, astfel, până la urmă, s-a mai adăugat o victimă politică întrucât, nici o lună mai târziu, pe 11 mai 2010, și-a anunțat demisia.
În plus, pentru mulți, era extrem de iritant și locul de unde venise actuala nenorocire: Islanda! Aceeași Islandă unde-și făcuse debutul abrupt actuala criză economică. Păi, să nu ne-apuce nebunia?! Unora cred că le venea să meargă direct acolo și să-i bage Islandei vulcanul fix pe gât! Mama ei de Islandă, cum stă ea așa, nepăsătoare, nu face nimic, timp în care noi, ceilalți, fierbem! De la vulcanul ei! Și mai e și așa de mică, o sfrijită, ce mai! Dar, periculoasă! Ia uite cum jucăm toți tontoroiul după cum ne cântă Islanda! Parcă spre o mai eficientă enervare, tot la televizor, mai erau date și secvențe cu diverși locuitori ai Islandei care, agale, zâmbitori, își curățau casele, curțile și mașinile de cenușa acumulată. Ca într-un spectacol îndelung repetat, erau importanți, pedagogici și sfătoși. În același timp, păreau relaxați, amuzați chiar: criza se generalizase. Și, extrem de interesant, la cât era catastrofa de extinsă, cel puțin la nivel aviatic, islandezii nu erau panicați deloc, nu erau nici măcar evacuați, se mișcau liber, degajat, nu purtau haine speciale, păreau să respire în voie. Hm! Bizar.
Extrem de șters, de palid, de trecător, s-au mai dat scurte secvențe care să ne amintească de tragedia de la Smolensk. În schimb, din cauza norului vulcanic islandez, tot rând pe rând, ca și închiderea aeroporturilor, cei mai mulți dintre conducătorii lumii și-au anunțat neparticiparea la funeraliile naționale din Polonia. Desigur, tot o premieră.
E drept, nici polonezii nu și-au văzut normal de necazul lor. Atunci. Nu păreau a-și pune întrebările fundamentale care ar fi trebuit să fie iscate de o asemenea catastrofă, de o asemenea abominabilă repetare a catastrofei. În loc de asta, s-au luat la ceartă, aproape la bătaie. Rețeta asta, a dezbinării, funcționează întotdeauna. Cred că avem o predispoziție amplă pentru ea, direct înscrisă în codul genetic. Discordia maximă a fost cauzată de... oportunitatea înmormântării lui Lech Kaczynski și-a soției sale alături de regii și de eroii Poloniei. Pe fond, cu promptitudine, a și apărut grupul protestatarilor și contestatarilor de la Cracovia - locul unde trebuia să aibă loc înmormântarea -, conduși de însuși Andrzej Wajda! Nimeni altul, decât marele Wajda, regizorul filmului 'Katyn'! Suspect de amnezic, brusc vindecat de spectrul Katynului, insensibil pare-se chiar și la adresa secvenței cu veleități profetice din propriul film la care tocmai m-am referit, n-a supărat nici el cu vreo întrebare îndrăzneț justificată, n-a cerut nici el explicații potrivit necesare. Fără ezitare, a plonjat în toată nebunia momentului. Cu o concentrare strictă pe dezbaterea: să fie Lech Kaczynski înhumat sau nu la Cracovia?
În mod evident, contraponderea nedeclarată a dezbaterii era doar cum să nu fie lezată sensibilitatea Rusiei, marea prietenă. Și atât. Toată societatea poloneză părea să fie paralizată de groaza acestei presupuneri. Era ca și cum rușii intrau încă o dată în Polonia. Era ca și cum, iarăși păstrând proporțiile, se repeta Katynul.
Până la urmă, cuplul prezidențial Kaczynski a fost înmormantat la Catedrala Wawel din Cracovia, alături de regii și de eroii Poloniei. Cine a venit și cine nu a venit la înmormântare constituie, în mod cert, o lecție extrem de interesantă și de pilduitoare. Ar trebui predată în școli. N-am nici o îndoială că, în unele școli, chiar se și predă. Listele au fost publicate și sunt relevante. Pot fi consultate încă. Rușii au venit. Iar sensibilitatea lor a fost cruțată. Total. Până în ziua de azi. Au mai fost și alte câteva delegații oficiale. Dar cele mai multe și cele mai importante delegații, în afara Rusiei firește, peste 40, n-au venit. Din motive de nor. Nu 'Norul cu pantaloni' al lui Maiakovski - merită recitit, culmea, unele versuri chiar se potrivesc, există inclusiv o scurtă referire la Pompeiul distrus de Vezuviu -, ci atât de convenabilul nor de cenușă vulcanică din Islanda. Provenit parcă direct din Jules Verne, 'O călătorie spre centrul pământului'. În tragicele circumstanțe ale lunii aprilie 2010, el, norul de cenușă, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Cui i-o fi venit ideea? Și cum? De ce, nu mă mai întreb. În pofida cenușii vulcanice, mi se pare limpede. Oricum, exemplar, nu? Pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit. De atunci încoace, a mai spus oare cineva ceva despre teribila perturbare planetară indusă de erupția vulcanului din Islanda? Câte erupții vulcanice majore au mai fost numai în aceste luni care au trecut? Le-a acordat cineva o importanță măcar vag asemănătoare? Ce să fac, mă întreb și eu... Un fapt e sigur însă: în mod evident, și vie, și moartă, elita poloneză, atât cea din 1940, cât și cea din 2010, a supărat rău de tot întreaga lume. Dar, întreaga! Și rău! Rău de tot!
Ca să scurtez povestea, în aprilie 2010, se vede treaba că Stalin s-a întâlnit cu Jules Verne și nu numai. Întâlnirea lor a fost completată de mulți alți participanți, nu în ultimul rând, de membrii Grupului Bilderberg. Ca de obicei, din 1939 încoace, s-a servit tradiționalul deja cocteil Ribbentrop-Molotov. Mă mir că nu li se apleacă. Dar, după cum se spune, vechile obiceiuri mor greu. Sau, năravul din fire n-are lecuire. E drept că, de la an la an, după cum se poate observa chiar și cu ochiul liber, în pofida unor stereotipii, formula cocteilului suferă totuși transformări cu adevărat revoluționare. Perfecțiunea n-a fost atinsă încă. Dar, în acest ritm istoric, am neplăcuta presimțire că o voi apuca.
