Viața împușcă filmul

În ritmul ăsta, nu mai termin nimic niciodată. M-apucasem să scriu altceva. Deodată, o știre îmi atrage atenția. Nu pot s-o ignor. Îmi dă dreptate. Ca orice ființă efemeră, sufăr teribil de infatuare: țin, deci, să am dreptate. Mai precis, știrea respectivă îmi confirmă teoriile pe care mi-am bazat materialul Organizația caritabilă 'Vânători fără frontiere'. Confirmarea a venit precis și rapid. Mă simt flatată.

Prin urmare, acum puține minute, aflu faptul că, din 2001 încoace, vânzările de armament ale Suediei au crescut vertiginos de 4 ori, aducând-o, raportat la populație, pe locul 2, între țările furnizoare de armament din întreaga lume. E drept, de ani de zile, ocupa ea  locuri fruntașe. Modestă și ambiguă, se plasa mereu însă între primele 10 state cu aceste creative și lucrative îndeletniciri. Iat-o, în sfârșit, și printre premianți! Ar fi fost și păcat să fie altfel. Din moment ce e țara care a inventat Premiul Nobel, îmi pare întru totul corect. E drept, a lăsat pisica moartă a Premiului Nobel pentru Pace în curtea vecinei Norvegia. Și, mereu, iese câte o hărmălaie asurzitoare pe tema alegerii fericitului câștigător. Subiectul merită o abordare aparte, promit să revin. Dacă apuc. Nu, Doamne ferește, nu din motive de arme și vânători. Să nu fim sumbri. Suedia e țară serioasă, le are p-astea cu drepturile omului. Dacă apuc, având în vedere că realitatea e atât de covârșitor dinamică. Și, dacă, firește, nu ne taie nimeni internetul întrucât se fac deja repetiții, în unele locuri, avansate, în altele, chiar generale, și pentru marea beznă a comunicațiilor. Revenind la Nobel, dacă, din dinamita lui, au ieșit atâtea lucruri bune, câte lucruri bune și demne de a fi premiate, nu vor ieși din noile și sofisticatele arme ale mai recenților săi continuatori! Cu cât mai devastatoare, cu atât mai benefice! Subscriu.

În acest moment, afacerile cu armament ale Suediei par să reprezinte o cifră de 13,6 miliarde coroane. E mult? E puțin? Pentru vizionarii ambițioși, only the sky is the limit! În fine, acum, totul e mult mai limpede: am priceput, în sfârșit, de ce duduie economia suedeză, că nu-mi era clar deloc, am priceput și de ce moneda sa, coroana, se apreciază atât de amețitor că fenomenul devine aproape periculos. Ei, da, acum, toate se leagă și ieșim la lumină. La propriu. În curând, se va disipa și lunga noapte polară.

Conform știrii cu pricina, armele suedeze alimentează și conflictele ceva mai recente din țări precum Somalia, Pakistan, Columbia. Nostimada e deplină pentru că Suedia e împânzită de asociații de caritate. E un megasereleu caritabil. E caritatea însăși. După cum s-a văzut și din vânătoriada din Tunisia. Justificarea ei, a vânătoriadei, era, dacă vă mai amintiți, faptul că mistreții din Tunisia sunt răi și periculoși iar populația e speriată și... neînarmată. După cum ziceam, nu există oameni mai preocupați decât locuitorii acestei admirabile țări în a strânge fonduri, prin tot felul de metode, fonduri menite desigur să aline suferințele din țările pe care tot ei le îndoapă cu arme exact pentru a declanșa aceste suferințe. Știu, exprimarea e cam bolovănoasă, dar, mă tem, reflectă fidel realitatea. N-am zis Fidel Castro, deși, parcă am simțit deja o zvâcnitură nervoasă în mina pixului cu care se scrie lista mondială a carității.

În ce constă confirmarea materialului pe care tocmai l-am amintit?! Păi, proaspăta știre menționată se încheia prin citarea unui recent raport Amnesty International. Raportul se pare că afirmă destul de clar faptul că armele suedeze, împreună cu altele, de proveniență diferită, au fost folosite de către guvernul tunisian împotriva demonstranților, acum, la mijlocul lunii ianuarie! Ei, tare sau nu ?! Detaliile pot fi lesne regăsite în materialul cu pricina, publicat pe blogul de față. Importante și ele pentru că, după cum se spune, diavolul e în detalii.

Ce-ar mai fi de adăugat?! Din punctul meu de vedere, în acest moment, doar un lucru: mă trece un fior. De fapt, mă trec două, ba chiar trei. Semn bun, înseamnă că mai trăiesc. Într-o lume a armelor, nu e puțin lucru. De ce mă trec fiorii? Din trei motive, cel puțin. Primul este că, imediat după începerea actualei demonstrații din Egipt, autoritățile suedeze și-au îndemnat compatrioții să nu-și amâne, repet, să nu-și amâne călătoriile programate deja într-acolo. Au revenit apoi cu o precizare: să meargă, dar, pe cât posibil, să evite Cairo. Abili cunoscători deja, ne putem întreba imediat dacă vânătoarea e un sport popular și în Egipt. Acum, 21 de ani, când am fost eu acolo, nu prea era. Oamenii se duceau încă să viziteze piramidele. Ei, ce vremuri!... Știți cum e: alte vremuri, alte vânători, alți vânători!... Aceleași piramide însă. Cât despre evitarea capitalei egiptene, recomandarea e corectă, vânătorii de mistreți din Suedia s-au împotmolit în capitală, în Tunis, nu în munții Tunisiei, de unde povesteau ei că tocmai se întorc. E greu, e pentru cunoscători...

Al doilea motiv este că, în mai multe locuri din Suedia, de cel puțin 2 ani, există un soi de borcane, amplasate fix la casele supermarketurilor, să le vadă tot omu', în care se pot dona bani - donațiile, obsesia asta nobelă a lor! -, pentru copiii din România, Letonia, Etiopia. În această ordine. Așa scrie pe etichetele respective. Nu poți ieși din magazin fără să nu dai de această variantă suedeză a Filantropicii. Asta cred că e de rău: suntem, deci, pe primul loc pe lista lor de caritate și, la noi, chiar se vânează, frate!

Al treilea motiv de înfiorare este, la urma urmei, chiar succesul pe care l-am repurtat recent, adică faptul că m-am cam prins cum vine treaba în cazul vânătorilor suedezi din Tunisia, adevăr și ficțiune. Semn rău. În această situație, deduc, sunt șanse mari să mă fi prins și în legătură cu celelalte două. Recunosc, regret și promit să mai lucrez la aceste două defecte majore pe care le am - ce să-i facem, nimeni nu-i perfect! -, logica și intuiția. Prea-și fac de cap! Și mai e și capul meu!

Suedia, 29 ianuarie 2011, ora 15.00

Suedia, 23 ianuarie 2011

Suedia, ianuarie 2011

Ne-au mutat demult în iad și-au omis să ne informeze

În anul 2010, a făcut o oarecare vâlvă anunțul despre punerea sub acuzare a unor oficiali și medici de prim rang de la Spitalul St. Augustine, Durban, din cadrul rețelei Netcare, Sud-Africa. Motivul: în perioada 2001 - 2003, ar fi înlesnit și chiar înfăptuit o serie de transplanturi ilegale de rinichi, 109, mai precis, în favoarea unor pacienți bogați, din Israel. Bref, verdictul este clar, a fost vorba despre trafic de organe. Inițial, donatorii ar fi fost doar cetățeni israelieni. Ulterior, s-a constatat că sumele plătite donatorilor pot fi micșorate substanțial. Cum? Prin schimbarea sursei de donatori. De ce să plătești scump, respectiv 20 000 de dolari, prețul pentru un rinichi israelian, ceea ce poți cumpăra ieftin, respectiv 6000 de dolari, prețul unui rinichi brazilian sau românesc?! Sau, ar interveni vocal traficanții din rețelele rivale, ceea ce poți procura chiar gratis, prin dat în cap și prin abandonarea cadavrelor incomode, în păduri pline de animale flămânde, practică devenită și ea din ce în ce mai populară.

Ei, și după cum ziceam, s-a renunțat deci la donatorii israelieni, fiind înlocuiți cu ieftinii brazilieni și români, dintre ei, 5 fiind chiar minori. Aceștia n-aveau altă vină decât sărăcia. Desigur, experiența ne învață zilnic, o sărăcie provocată și menținută deliberat, pentru a crea desperare, utilă în tot felul de scopuri, nu în ultimul rând, iată, și pentru acest gen de comerț.

Știrea a provocat emoție și rumoare pentru că Netcare este cea mai amplă și mai respectată rețea medicală privată din Sud-Africa. Cu niște ifose zeiești teribile, când cineva încearcă s-o contacteze în vreo privință. Această aroganță afișată fără nuanțe ori limite este, de altfel, proprie întregului sistem medical sud-african. La ce folosește?! La crearea unei false impresii a profesionalismului intangibil prin altitudinea sa, impresie menită să blocheze vederea adevărului. Adevăr care înseamnă corupție imensă, tradiție a abuzurilor, doctori cu CV-uri improvizate și chiar, cazul în speță, crimă organizată. Cum, și ăștia sunt bandiți?! Se pare că și ăștia.

Emoția și rumoarea au fost însă doar ale publicului anului 2010 pentru că, în anumite medii, și oficiale, și de presă, se aflase despre ceea ce se întâmpla la Netcare încă din 2003, de când s-a reușit și închiderea propriu-zisă a cercului operativ. Adică, de când nu s-au mai făcut astfel de transplanturi la spitalul sus-menționat. În fapt, se pare că a fost vorba de 300 de transplanturi ilegale, performate nu numai în Durban, ci și în alte spitale Netcare, din Cape Town, respectiv din Johannesburg. Dar numai spitalul din Durban a fost pus oficial sub acuzare. Rata transplanturilor de rinichi din clinicile Netcare din acea perioadă era atît de mare încât îi adusese denumirea de 'capitală' a transplanturilor de rinichi din întreaga lume. De 7 ani, Netcare a negat cu vehemență implicarea în această activitate. Se pare că până și tentativele poliției israeliene, acum vreo 5 ani, de a-i aduce în fața instanței pe unii dintre cei implicați au fost blocate de caracatița respectivului trafic. Mă rog, toate acestea sunt alegațiile vehiculate în presă. De ce-a trecut atunci atâta timp până la aplicarea amenzilor și până la punerea sub acuzare? Chiar așa, de ce?! Evident, din motive de tentaculită cronică. Acerb cronică.

Până la urmă, în noiembrie 2010, a avut loc un soi de proces. În fața celor celor 102 capete de acuzare, clinica a pledat vinovat. A fost acceptată amenda, 704 000 lire sterline, reprezentând o mică parte din banii încasați de Netcare drept urmare a oribilei îndeletniciri. Admiterea vinovăției a dus la... retragerea acuzațiilor. Inclusiv, la retragerea acuzațiilor care-l vizau direct pe șeful clinicii. Acesta, probabil un fel de Jack Spintecătorul reloaded, și-a luat imediat avânt, și-a dres glasul și, din discursul său, reieșea că până și statele implicate aveau o vină majoră, până și tribunalul care l-a deranjat de-acasă era egal vinovat, nici într-un caz însă clinica, deși tocmai recunoscuse tot, și nici într-un caz el, deși, fără el, nu s-ar fi putut organiza un asemenea trafic de organe. Și că, oricum, Netcare este deasupra oricărui reproș, respectă toate legile, a făcut-o întotdeauna, deși recunoaște că le-a încălcat pe toate, el, ca șef, și-a făcut impecabil datoria, se vede cu ochiul liber, numai răuvoitorii refuză să accepte acest adevăr, iar doctorii implicați nu mai lucrează în respectiva rețea, dar, de fapt, s-ar putea să mai lucreze pentru că, or fi ei corupți, dar de buni, sunt chiar buni, drept dovadă tocmai ilegalele transplanturi. Oricum, și ei au respectat legea, chiar așa, la urma urmei,  actele erau făcute după toate regulile și doctorii nu erau obligați să le verifice, ei trebuiau doar să opereze așa că, până la urmă, de vină sunt doar sărăntocii care se lasă hăcuiți ca proștii, ba chiar se și roagă și insistă pentru asta, plictisind pe toată lumea, nu se mai satură odată, ăștia și morți cer de mâncare etc etc ș.a.m.d. Uf! A fost greu, nu credeam să izbutesc, dar, nădăjduiesc, până la urmă, am reușit să transmit, măcar schematic, mesajul deontologic atât al medicinei, cât și al justiției din Sud-Africa.

Cam tot prin perioada în care, într-un decor de tip Star Trek, rafinata Netcare, după cum a și recunoscut, hăcuia sărăntoci, dacă nu mă înșală precara memorie, într-o seară, la OTV, a apărut un român, parcă împreună cu soția. Fac mari eforturi de rememorare, a trecut mult timp de atunci, nu credeam să mai apelez vreodată la această istorie. Scormonesc adânc în ceață... Cei doi erau proaspăt expulzați din Sud-Africa. Pierduseră tot, copiii le rămăseseră acolo. Fuseseră nevoiți să doarmă nopți de-a rândul în propria mașină, nemaiavând casă. Acuzau de rea-voință, de rea-credință, de lașitate și chiar de complicitate întreaga comunitate română din Sud-Africa, în mod special, pe cea din Johannesburg. Nimeni nu-i găzduise și nu-i ajutase. Dintre sud-africani, acuzau medici, polițiști, judecători. Așa suna parcă povestea. Bine, bine, dar, totuși, ce se întâmplase?! Care fusese cauza urgiei și-a prigoanei lor?! Respectivul domn, Ioan Pop parcă îl chema, afirma răspicat faptul că, în contextul unei operații personale, se profitase de anestezierea sa și-i fuseseră prelevate ligamentele, fără acordul său. Adică, îi fuseseră furate. Sau cam așa ceva. Repet, mă bazez pe propriile vagi amintiri, n-am nici o îndoială că lipsește completa acuratețe. Atunci, mărturisesc, am urmărit serialul respectiv. Ca orice alt subiect incitant, relatarea a iscat, firește, un serial marca OTV, după tipic. Avea toate ingredientele necesare. Pledez și eu vinovat: m-a impresionat și mi-a ridicat mari semne de întrebare și de mirare, urmate de-o arhivare sumară și promptă, într-un minuscul și bine ascuns fișier al memoriei. Dar, deodată, fără nici un efort, fișierul a fost deschis spontan de această știre, a scandalului Netcare, din 2010. Chiar dacă, în cazul prezumtivului Ioan Pop, pare-se că nu era vorba despre rinichi, ci, despre ligamente. Victima traficanților de organe din Sud-Africa, după cum el însuși se considera, n-a stat pe gânduri și, crezând în dreptate, a dat la iveală oroarea petrecută. Și-a incriminat. Urmarea a fost că justiția sud-africană nu l-a crezut, comunitatea românească de acolo l-a abandonat, copiii săi l-au cam 'dezmoștenit', iar, în final, poliția sud-africană și-a amintit că e străin, deși avea statut legal, și l-a împins cam mârlănește într-un avion, spre casă. Numai soția nu-l părăsise.

Pe când serialul dezvăluia tot ce avea de dezvăluit, deodată, o româncă, polițistă din Sud-Africa, după cum ea însăși a declarat, a apărut în studioul OTV pentru a cere clarificări. Inițial, l-a combătut vehement pe respectivul domn. Apoi, a trecut de partea lui, convinsă, după propriile-i vorbe, de veridicitatea numelor, a documentelor și-a argumentelor. Finalmente, l-a susținut. Tot vehement. Sigur că, la data respectivă, povestea a creat valuri, împărțind și despărțind apele. După aceea, cuplul Pop a dispărut, asemenea și polițista, OTV-ul singur a rămas. Astăzi, nu știu ce mai face eroul meu. Sper că e bine. Nici măcar nu știu dacă era un erou real al unei întâmplări reale. Nu știu nici dacă polițista era reală. Habar n-am nici dacă ligamentele furate erau, și ele, reale. Atunci, unii credeau că totul nu e decât o aberantă și ridicolă făcătură menită doar să facă rating și, deci, să aducă bani. Oricum, în toți acești ani, s-au așternut tăcerea și uitarea.

Până acum niște luni de zile, când a izbucnit scandalul Netcare. Dintr-o dată, o mică trambulină a minții mi-a transmis, pervers, aceste fragmente de amintiri. E adevărat, combinate și cu multe altele, personale. Am o legătură veche și complicată cu Sud-Africa. Nu e însă nici locul, nici momentul să evoc aceste conexiuni. Ele fac parte dintr-un alt serial. Captivant, și el. Însă, admit, probabil că, și din acest motiv, urmărisem, cu interes, serialul de la OTV. În prezent, asamblând puzzle-ul, dintr-o dată, totul pare foarte real, posibil, chiar probabil. Cercul posibilităților se restrânge brusc și dramatic: fie omul nostru de la OTV nu era nebun, după cum se și grăbiseră unii să-l declare, pățise exact ce spunea și aducea acuzații fondate, fie totul nu era decât o punere în scenă televizată menită să atragă atenția asupra subiectului ori chiar să irite, provocând astfel eventuale dezvăluiri și confesiuni. Macabre, fără doar și poate. Sau, poate, povestea urmărea chiar să inducă spaimă în anumite medii, spaimă care, nu în ultimul rând, trebuia să ducă la oprirea acestor practici. Indiferent care e adevărul, pare cert că, într-un fel sau altul, Ioan Pop părea să știe despre ce vorbește. Sunt prea multe coinicidențe în acest sens. Ce relata el atunci seamănă mult prea bine cu cele 102 capete de acuzare formulate împotriva rețelei de spitale Netcare.

Acum, un cuvințel și despre țările implicate în acest scandal... Israel, unul dintre cei doi sadici protagoniști ai afacerii Netcare, e acuzat de multă vreme că face parte dintre țările care tutelează traficul de organe. A fost acuzat că omoară prizonieri palestinieni pentru a le preleva organele și că răpește oameni, mai ales copii, în același scop. Au fost vehiculate știri conform cărora ar exista planul de aducere în Israel, sub diferite pretexte acoperitoare ale furtului de organe, a nu mai puțin de 25 000 de copii din Ucraina. Nu știu dacă e adevărat. Dacă e, însă, e teribil, oribil, aproape medieval. În fapt, după părerea mea, tot acest comerț cu organe are aparența unui hibrid monstruos, rezultat dintr-un soi de alchimie demonică în care primitivismul, ocultismul și, în același timp, științele cele mai avansate se combină delirant. Aproape, imposibil de imaginat pentru că, într-o gândire normală, corect evoluată, acestea se anihilează reciproc.

Sud-Africa este și ea considerată placă turnantă a traficului de organe. Argumentele sunt înalta dotare medicală, o anumită izolare a țării - izolare și ea păstrată deliberat din varii motive, după cum se poate înțelege și din afacerea Netcare -, nu în ultimul rând, poate chiar în primul, corupția. Practic, nimeni important și bogat nu poate ajunge să fie acuzat. Nici măcar, discreditat. Până la urmă, căderea apartheidului n-a însemnat decât înavuțirea și-a unui oarecare număr de negri, nu numai de albi. Atât.

Am sperat, și pentru Sud-Africa, și pentru Israel, ca afacerea Netcare să nu fie reală. După cum au recunoscut acuzații, este însă. Și acest caz nu e singular. În mod sinistru, traficul de organe pare să fie o practică din ce în ce mai extinsă. Aproape pe zi ce trece, în întreaga lume, se înmulțesc rapoartele despre averi și puteri dobândite ca urmare a favorizării ori chiar a practicării acestui comerț abominabil.

Dar, ceea ce mă nedumerește pe mine suplimentar, mă frământă chiar, este cum au apărut românii ca victime în tot acest horror?! Comunitatea românească de acolo este destul de restrânsă. Cred că s-ar fi aflat ușor dacă unii români s-ar fi apucat să doneze organe, ori să intermedieze un asemenea tip de comerț. Ca dovadă, cazul Ioan Pop care și-a spus povestea, reală sau nu, imediat, la București. Iar, dacă este vorba despre români de acasă, eventual și minori, atunci cum au fost ei aduși și, mai ales, introduși? Sud-Africa este o țară pentru care românii au nevoie de viză. Încă. Și, în perioada presupusului trafic, viza se obținea greu. Altfel spus, cine a intermediat jegoasa afacere? Asta ca s-o zicem pe șleau și să ne înțeleagă și ticăloșii implicați. Pentru că, în realizarea unui asemenea trafic, sunt mai multe etape de parcurs și, dacă așa au stat lucrurile, tot jocul duce, inevitabil, până în România. Donatorii trebuiau găsiți. Cine îi căuta? Nu-mi imaginez că aflau telepatic. Apoi, trebuiau aduși la clinicile Netcare. Nu-mi imaginez că erau teleportați. Unul dintre capetele de acuzare în procesul de față a fost și falsificarea identităților și-a actelor. Mai precis, respectivilor amărâți li se creau tot felul de identități aparente. Mai întâi, pentru a obține viza. Nu cred că li s-au emis, în această împrejurare, pașapoarte false sud-africane ori israeliene. Au venit, probabil, cu o viză pe un pașaport românesc. Luată de unde și cum?  În acea perioadă, încă nu fusese redeschisă Ambasada Africii de Sud la București. Ea fusese închisă în anul 1998 și, redeschisă, abia în decembrie 2006. Apoi, donatorii români erau duși la clinică unde li se configura, prin declarație mincinoasă și prin fals în acte, gradul de rudenie necesar, condiție sine qua non a transplantului. Asta ca să mă refer extrem de sumar la tot ce-ar putea însemna organizarea unei asemenea rețele. Așa că, interesant procesul Netcare, nu zic nu, dar sunt multe alte nume și date de aflat.  Rețeaua e mult mai vastă și mai complexă. Nu-i de mirare că procesul a fost deschis extrem de greu și închis exemplar de repede.

Într-un asemenea context, am dreptul - și dacă nu-l am, îl reclam -, să mă întreb dacă prezumtivul Ioan Pop de la OTV era o victimă sau, eventual, un martor-mesager.  Poate, chiar un martor-cheie? Trebuie să recunoaștem că povestea depănată de el în lungile șezători televizate de acum niște ani seamănă tulburător cu afacerea Netcare. Denunța el un abuz suferit sau denunța o tragică stare de fapt de care, într-un fel sau altul, devenise conștient? Poate, Ioan Pop, eroul meu, ar trebui căutat, recuperat și întrebat. Ar trebui, cred eu, să aflăm neîntârziat identitatea victimelor, dar și pe cea a intermediarilor. Și dacă sunt români, și dacă sunt străini. Aceștia, probabil, sunt încă liberi și, oroare deplină, pot încă să acționeze. Își pot încă desfășura traficul morții. Ca întotdeauna, când este vorba despre chestiuni extrem de grave care o privesc și-o afectează direct, România suferă de eterna ei alienare și tace absentă.

Din păcate, din cauza corupției, procesul intentat rețelei Netcare n-a dezgropat mai nimic, ci, mai degrabă, a îngropat eficient totul, până la ultima picătură de sânge. Criminalii de gen își pot afișa în continuare diafana nevinovăție în care, presupun, ei chiar și cred, și-și pot numără banii mustind de sânge. Ioan Pop, dacă așa îl cheamă și dacă povestea lui era reală, rămâne astfel nerăzbunat și pe mai departe. Și el, și toate victimele Netcare, și toate victimele altor rețele similare etc. Dar toate acestea, până la urmă, sunt detalii absolut firești în iad, nu-i așa?

În care Stalin se întâlnește cu Jules Verne și nu numai

Pe 10 aprilie 2010 - o dată cu o anume simetrie -, avea loc accidentul aviatic de la Smolensk. Pentru exactitate, de lângă Smolensk. Avionul, cu cea mai mare parte a întregii conduceri poloneze la bord,  s-a prăbușit într-o pădure. De lângă Smolensk. Pentru hiperexactitate. Președintele Lech Kaczynski, soția sa și numeroși oficiali mergeau să comemoreze miile de victime de la Katyn și Gniezdovo. Aproape toată elita masculină a Poloniei, militară și civilă, executată pe bandă rulantă, cu eternul glonț în ceafă, ori în gât, de călăii Tătucului Stalin. Tot într-o pădure de lângă Smolensk. Căci asta e Katyn, o pădure transformată într-un sinistru cimitir. În ambele cazuri, și în 1940, și în 2010, n-a existat nici un supraviețuitor. În ambele cazuri, păstrând desigur proporțiile, printr-o neagră coincidență, victimele se opuneau invadatorilor, fie ei militari sau economici, și din Est, și din Vest.

În 2007, celebrul regizor Andrzej Wajda a realizat filmul 'Katyn'. Încă din primele imagini, aflăm că era vremea sfâșierii Poloniei între nemți și sovietici. De către nemți și sovietici. Către finalul filmului, există însă o secvență care mie mi-a dat fiori. Filmul e, în întregul său, din categoria filmelor grele, Wajda e Wajda, marele Wajda, totul are substanță, impresionează, marchează. Cu plumb și cu sânge. După vizionare, chiar pricepi ce-a fost acolo. Și, nu mai uiți. Dar, în contextul recentelor evenimente, secvența aceea șochează cumva suplimentar. Pe mine, cel puțin. Deci, trenul îi duce pe ofițeri spre Katyn. Din jurnalul unuia dintre ei, aflăm că este ziua de 10 aprilie 1940. Și această dată are simetria ei. Ofițerul notează că, din hârtii văzute pe fugă, prizonierii au reușit să presupună că îi duc la Smolensk, mai precis, cu o stație înainte de Smolensk, la Gniezdovo. Deci, lângă Smolensk. În afara jurnalului, simte totuși nevoia să lase și în tren un semn. Crucifixul rozariului său îl ajută. Scrie astfel pe peretele vagonului faptul că e locotenent de aviație. Tocmai un pilot! Se potrivesc toate. Și data, și locul, și aluzia aviatică. Șocant, nu? Filmul comemorează Katynul și este realizat cu 3 ani înainte de accidentul de avion al președintelui polonez. Secvența respectivă are însă câteva elemente prin care, tragic și precis, parcă îl anticipează. Parcă îl inventează. Parcă îl inspiră. Poate juca un film un astfel de rol? Da, îl poate juca. În minți inteligente dar malefice, cu siguranță. Tragedia aviatică de la 10 aprilie 2010 nu este complet clarificată nici până în prezent. Unii o încadrează la accidente regretabile, alții, la crime istorice. Exact cum nu s-a știut nimic nici despre masacrul de la Katyn atâta amar de vreme. Exact cum, după aflare și până în prezent, până și relatarea acelui atroce eveniment continuă să sufere distorsionări periculoase cum ar fi, de exemplu, chiar negarea lui.

Pe 15 aprilie 2010, norul de cenușă vulcanică provenit din Islanda făcea să se închidă, rând pe rând, cele mai multe dintre aeroporturi. Milioane de oameni au rămas, la propriu, pe drumuri, neavând cu ce călători. Situația, fără precedent - în ultimii ani, omenirea suferă de un soi de sindrom permanent al premierelor, toate, dar absolut toate fiind cu desăvârșire nemaiîntâmplate vreodată -, a umbrit tragicul eveniment de la Smolensk. Nu trecuseră decât 5 zile. Polonia era în doliu. În Rusia, se demaraseră identificări, autopsii și anchete. Dar, după primul moment de șoc, subit, o hipnoză planetară fusese parcă indusă. Nimănui nu-i mai păsa. Pe toate canalele de știri, practic, se transmiteau continuu doar situația și conformația norului de cenușă care, din chiar minuscula și izolata Islandă, a reușit incredibilul: nici un avion nu s-a mai ridicat de la sol. Deodată, în materie de zbor, Leonardo da Vinci părea iarăși cel mai competent și mai avansat dintre muritori. Toți oficialii momentului se înghesuiau la televizor să dea declarații sforăitoare și acuzatoare. Nimeni nu știa ce-i de făcut. Se discuta doar despre urgentarea înființării unei autorități europene de zbor care să le coordoneze pe toate celelalte. Iată, dacă ea, autoritatea, ar fi existat deja și-ar fi fost pe deplin funcțională, n-am fi ajuns la oribila situație prezentă, se clama pe toate canalele de televiziune. Despre Smolensk, ori despre Katyn, nu se mai vorbea aproape deloc.

Problema era însă că nimeni nu vedea nimic pe cer. Nici avioane, e drept, dar, nici vreo urmă de cenușă. Mă aflam în Barcelona, printre ceilalți așa-ziși sinistrați, mă uitam, ne uitam cu toții, ne ieșiseră ochii din cap ca la melci de atâta uitat și, nu, nu vedeam. Nimic. Culmea, cerul devenea parcă din ce în ce mai albastru întrucât nu mai exista nici măcar poluarea cauzată de avioane. E drept că, la televizor, se mai trezea vorbind câte un pilot care cerea dreptul de a zbura neîntârziat. Cacealmaua părea dovedită. El, pilotul, și colegii săi efectuaseră deja măsurători exacte și, pe cuvântul lor de onoare, nu găsiseră nimicuța-nimicuța, nici o urmă măcar de pulberi periculoase. Atunci abia, pentru a fi redus la tăcere, imediat, reporterul indignat îi închidea gura cu evocarea accidentului aviatic de la Smolensk. N-ai văzut ce s-a întâmplat deja? N-ai aflat? Pui siguranța pasagerilor în pericol? Vrei și alte catastrofe? Inconștientule! Acesta era răspunsul și omul rămânea, rușinat, la sol. Cu tot cu avion. Sub cerul, repet, impertinent de albastru.

Americanii râdeau, cu gura până la urechi, de europeni, europenii, de americani. Marea Britanie era cea mai afectată. Mai ales că, după unele declarații, se părea că toată cenușa îi căzuse direct în cap. Dar, e adevărat, ea avea și motive personale: era an electoral. Gordon Brown era atacat din toate părțile de parcă el însuși, cu mâna sa, ar fi declanșat erupția vulcanică. Încasa spășit. Și, astfel, până la urmă, s-a mai adăugat o victimă politică întrucât, nici o lună mai târziu, pe 11 mai 2010, și-a anunțat demisia.

În plus, pentru mulți, era extrem de iritant și locul de unde venise actuala nenorocire: Islanda! Aceeași Islandă unde-și făcuse debutul abrupt actuala criză economică. Păi, să nu ne-apuce nebunia?!  Unora cred că le venea să meargă direct acolo și să-i bage Islandei vulcanul fix pe gât! Mama ei de Islandă, cum stă ea așa, nepăsătoare, nu face nimic, timp în care noi, ceilalți, fierbem! De la vulcanul ei! Și mai e și așa de mică, o sfrijită, ce mai! Dar, periculoasă! Ia uite cum jucăm toți tontoroiul după cum ne cântă Islanda! Parcă spre o mai eficientă enervare, tot la televizor, mai erau date și secvențe cu diverși locuitori ai Islandei care, agale, zâmbitori, își curățau casele, curțile și mașinile de cenușa acumulată. Ca într-un spectacol îndelung repetat, erau importanți, pedagogici și sfătoși. În același timp, păreau relaxați, amuzați chiar: criza se generalizase. Și, extrem de interesant, la cât era catastrofa de extinsă, cel puțin la nivel aviatic, islandezii nu erau panicați deloc, nu erau nici măcar evacuați, se mișcau liber, degajat, nu purtau haine speciale, păreau să respire în voie. Hm! Bizar.

Extrem de șters, de palid, de trecător, s-au mai dat scurte secvențe care să ne amintească de tragedia de la Smolensk. În schimb, din cauza norului vulcanic islandez, tot rând pe rând, ca și închiderea aeroporturilor, cei mai mulți dintre conducătorii lumii și-au anunțat neparticiparea la funeraliile naționale din Polonia. Desigur, tot o premieră.

E drept, nici polonezii nu și-au văzut normal de necazul lor. Atunci. Nu păreau a-și pune întrebările fundamentale care ar fi trebuit să fie iscate de o asemenea catastrofă, de o asemenea abominabilă repetare a catastrofei. În loc de asta, s-au luat la ceartă, aproape la bătaie. Rețeta asta, a dezbinării, funcționează întotdeauna. Cred că avem o predispoziție amplă pentru ea, direct înscrisă în codul genetic. Discordia maximă a fost cauzată de... oportunitatea înmormântării lui Lech Kaczynski și-a soției sale alături de regii și de eroii Poloniei. Pe fond, cu promptitudine, a și apărut grupul protestatarilor și contestatarilor de la Cracovia - locul unde trebuia să aibă loc înmormântarea -, conduși de însuși Andrzej Wajda! Nimeni altul, decât marele Wajda, regizorul filmului 'Katyn'! Suspect de amnezic, brusc vindecat de spectrul Katynului, insensibil pare-se chiar și la adresa  secvenței cu veleități profetice din propriul film la care tocmai m-am referit, n-a supărat nici el cu vreo întrebare îndrăzneț justificată, n-a cerut nici el explicații potrivit necesare. Fără ezitare, a plonjat în toată nebunia momentului. Cu o concentrare strictă pe dezbaterea: să fie Lech Kaczynski înhumat sau nu la Cracovia?

În mod evident, contraponderea nedeclarată a dezbaterii era doar cum să nu fie lezată sensibilitatea Rusiei, marea prietenă. Și atât. Toată societatea poloneză părea să fie paralizată de groaza acestei presupuneri. Era ca și cum rușii intrau încă o dată în Polonia. Era ca și cum, iarăși păstrând proporțiile, se repeta Katynul.

Până la urmă, cuplul prezidențial Kaczynski a fost înmormantat la Catedrala Wawel din Cracovia, alături de regii și de eroii Poloniei. Cine a venit și cine nu a venit la înmormântare constituie, în mod cert, o lecție extrem de interesantă și de pilduitoare. Ar trebui predată în școli. N-am nici o îndoială că, în unele școli, chiar se și predă. Listele au fost publicate și sunt relevante. Pot fi consultate încă. Rușii au venit. Iar sensibilitatea lor a fost cruțată. Total. Până în ziua de azi. Au mai fost și alte câteva delegații oficiale. Dar cele mai multe și cele mai importante delegații, în afara Rusiei firește, peste 40,  n-au venit. Din motive de nor. Nu 'Norul cu pantaloni' al lui Maiakovski - merită recitit, culmea, unele versuri chiar se potrivesc, există inclusiv o scurtă referire la Pompeiul distrus de Vezuviu -, ci atât de convenabilul nor de cenușă vulcanică din Islanda. Provenit parcă direct din Jules Verne, 'O călătorie spre centrul pământului'.  În tragicele circumstanțe ale lunii aprilie 2010, el, norul de cenușă, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Cui i-o fi venit ideea? Și cum? De ce, nu mă mai întreb. În pofida cenușii vulcanice, mi se pare limpede. Oricum, exemplar, nu? Pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit. De atunci încoace, a mai spus oare cineva ceva despre teribila perturbare planetară indusă de erupția vulcanului din Islanda? Câte erupții vulcanice majore au mai fost numai în aceste luni care au trecut? Le-a acordat cineva o importanță măcar vag asemănătoare? Ce să fac, mă întreb și eu... Un fapt e sigur însă: în mod evident, și vie, și moartă, elita poloneză, atât cea din 1940, cât și cea din 2010, a supărat rău de tot întreaga lume. Dar, întreaga! Și rău! Rău de tot!

Ca să scurtez povestea, în aprilie 2010, se vede treaba că Stalin s-a întâlnit cu Jules Verne și nu numai. Întâlnirea lor a fost completată de mulți alți participanți, nu în ultimul rând, de membrii Grupului Bilderberg. Ca de obicei, din 1939 încoace, s-a servit tradiționalul deja cocteil Ribbentrop-Molotov. Mă mir că nu li se apleacă. Dar, după cum se spune, vechile obiceiuri mor greu. Sau, năravul din fire n-are lecuire. E drept că, de la an la an, după cum se poate observa chiar și cu ochiul liber, în pofida unor stereotipii, formula cocteilului suferă totuși transformări cu adevărat revoluționare. Perfecțiunea n-a fost atinsă încă. Dar, în acest ritm istoric, am neplăcuta presimțire că o voi apuca.

Organizația caritabilă 'Vânători fără frontiere'

În Tunis, niște vânători suedezi, doisprezece, pare-se, plus niște germani, patru cică - nu reiese clar dacă tot vânători, ei ziceau că da - se plimbau cu niște taxiuri. Cu tot cu armele lor de vânătoare, plus muniția aferentă. Asta era duminică ( materialul a fost postat acum câteva săptămâni, pe un alt blog, String 53, în prezent, dezactivat ) , în mijlocul revoltei populare din Tunisia, în capitala ei, taman pe străzile din apropierea cartierului general al principalului partid de opoziție, fix pe când se trăgea din toate părțile. Aiuritor? Aiurea! Nu-i decât începutul! Ce-i mai bun, sau mai rău, depinde din care parte a puștii privim, abia acum urmează. O mulțime înfuriată a oprit taxiurile ( cine oare o fi sfătuit-o?! ), i-a dat jos pe toți vânătorii, le-a văzut armele și, fără a mai sta la discuții, i-a luat la bătaie. De le-a sunat apa în cap. De ce?! Pentru că, declară unele surse, i-a considerat milițieni. Ba pentru că, intervin polemic altele, i-a considerat...teroriști străini! Ei, sună familiar? Chiar prea. Aproape intim. Am o senzație de déjà-vu-déjà-connu-déjà-mordu de mă ia cu amețeală. Cred că nu numai pe mine. Dar așa e întotdeauna când îți amintești de tinerețe și de traumele ei.

Ei, este momentul în care intră în scenă prietena cetățeanului, fie el vânător sau vânat, poliția. Ea, poliția, a liniștit hidra flămândă de sânge și-a controlat actele. A pus și întrebări meșteșugite. Vânătorii au povestit că au sosit în Tunisia în urmă cu zece zile. Nu după Albă ca Zăpada. Mai de curând, ea s-a mutat la noi, avem exclusivitate, știu și ei asta, n-au pretenții. Ci, după...mistreți. Bată-vă să vă bată, a exclamat poliția tunisiană. Păi, tocmai asta e, ne bat, s-au plâns vânătorii. Și chiar au plâns. Vânători, ei? De ce nu ziceți așa?! Păi, zicem noi, dar nu ne crede nimeni. Se pare că nici poliția nu i-a crezut. Însă, e adevărat, ea e și mai bănuitoare din fire. Deformare profesională, asta e. Mai ales că, de la o vreme încoace, nu știu cum se face, oriunde în lume e scandalul cel mai mare, hop și-un suedez apare! Și, ca să nu uităm pe nimeni, și-un german, de-un haraiman! N-am găsit alte rime.

Poliția deci a dorit să afle, totuși, încotro se duceau ei așa, agale, cu taxiurile. Spre aeroport, au răspuns într-un glas vânătorii suedezo-germani. Mais bien sûr! C'est normal! Și treceați așa, prin capitala noastră, prin mijlocul zaverei noastre, un grup întreg, motorizat, pe lângă sediul principalului partid de opoziție, prin mijlocul gloanțelor, în căutare de mistreți?! Înarmați până în dinți?! Ce să facem?! Nu vedeți ce lume rea?! Vedem. Și, după unele mărturii de la fața locului, i-au arestat imediat. Aeroportul lor s-a destrămat ca un miraj al deșertului. Deh, și cu poveștile astea vânătorești, e greu, nu le gustă orișicine. Știrile nu precizeaza totuși dacă vânătorii suedezo-germani aveau asupra lor și niscaiva mistreți tunisieni doveditori. Ori, poate, aceștia au fost rechiziționați de mulțimea flămândă și nu se mai face vorbire. Deoarece, știți, printre altele, tunisienii s-au enervat de foame. Oricum, ar fi important de știut dacă erau și oarece mistreți căzuți la datorie pentru că, pe suedezi, dar și pe nemți, îi cred în stare să ceară despăgubiri.

La aflarea tărășeniei, oficialii suedezi, implicați în ecologicul domeniu al vânătorii - probabil această obsesie națională a lor pentru ecologie a devenit familiară întregii lumi -, s-au grăbit să certifice identitatea împricinaților, să-i declare victime inocente ale unei revoluții sângeroase și, în același timp, să liniștească opinia publică de acasă în legătură cu soarta lor. E drept, au fost abuzați, bieții de ei, dar, acum, sunt bine, se află atât în siguranță, cât și în securitate. Deși, ar fi putut fi contraziși chiar de vânătorii în restriște înșiși întrucât, se pare, grupul n-ar fi complet. Erau mai mulți?! Aparent, da, dar nu e clar. Predictibil, nu?! La vremea difuzării primelor știri, lipseau vreo trei, nu reiese limpede din câți. În fine, e greu și cu informațiile astea. Te mulțumești cu ce capeți. Până la urmă, eu cred că poate nu e bine nici să întrebăm prea mult, nici să aflăm exact.

Amuzant e că, în ultima vreme, întreaga Suedie e cuprinsă de febra vânătorii. De lupi, de această dată. În fiecare seară, cu o frenezie suspectă, televiziunea suedeză raportează glorioase depășiri ale cotei de lupi împușcați. Europa protestează vehement. Inutil însă. Imaginile prezintă splendide exemplare ucise în toate pădurile, la normă. Inclusiv, masculi alfa. Vânătorii dau interviuri mai ceva decât starurile de cinema. Sângele curge în valuri. S-ar spune că nu există altă preocupare națională decât vânătoarea, decât măcelul. Să fie oare actuala vânătoare de lupi din Suedia doar o perdea de fum?  Să fie oare ea menită doar să-i legitimeze pe pătimașii vânători de mistreți care, vezi doamne, nu pot renunța la mania lor nici în timpul unei revolte de amploare maximă, dintr-o altă țară? Să îndrăznesc să detectez oare, în această situație, un simplu camuflaj? Abil, dacă modelul, păstrând proporțiile desigur, n-ar fi fost folosit deja până la compromitere și în cazul altor revoluții, mai mult sau mai puțin reale, mai mult sau mai puțin reușite. România, din păcate, e pe această listă. Ei, dacă așa au stat lucrurile, atunci, n-a ținut întrucât camuflații lor colegi, vânătorii de mistreți din Tunisia, ăia din categoria fără frontiere, au fost prinși, au încasat pumni și-au dat cu subsemnatul. Între timp, astă-seară ( marți ), se reîntorc în Suedia. Toți abuzații? Pare-se că da. Mai puțin, conform unei știri, jumătate dintre permisele lor pentru armele de vânătoare. Încă se discută pentru reglementarea acestui aspect. Ce-o fi oare de discutat? Oricum, ei au grijă să dea interviu după interviu în care, cu ochii triști și învinețiți, aidoma unor domnișoare speriate, să tot repete ce-au pățit. Nu uită să menționeze că ei s-au dus în munții tunisieni ca salvatori deoarece mistreții sunt periculoși și dăunători și, atenție maximă, populația de acolo e speriată și... neînarmată!!! Ce noroc extraordinar are lumea că există organizația caritabilă 'Vânători fără frontiere', două dintre distinsele sale reprezentante fiind, cum altfel, Suedia și Germania!

Istoria nu ne mai spune ( încă ) dacă misiunea lor a reușit sau nu. Până la capăt. E ca și cu mistreții. Îi aveau? Nu-i aveau? Mister total. Deh, vânătoarea fără frontiere a fost și-a rămas un domeniu subtil. Se adresează doar inițiaților.

Interesantă și reacția presei noastre. Unii s-au îngrijorat, prompt și sincer, pentru soarta poporului tunisian. Căderea unui dictator nu mai cauzează bucurii infantile. Toți știu continuarea filmului și au frisoane, crampe și colici. Semn că, totuși, după 21 de ani de țepe groaznice, au învățat câte ceva și simt nevoia să sufle și-n iaurt. Însă, în același timp, în mod ciudat, pare că nimeni nu și-a mai amintit de sportivii sovietici, de belgienii obsedați subit de înfrățirea satelor, precum și de pseudojurnaliștii străini, revărsați cu zecile de mii în România, în decembrie 1989. Amnezie voluntară sau involuntară? Probabil, ambele. Cei 21 de ani parcurși au fost eficienți și în acest sens, se vede treaba. Din punctul de vedere al unei asemenea amnezii exemplare, vânătorii suedezo-germani de mistreți din Tunisia sunt în afara oricărei suspiciuni. Pe asta și contează organizatorii de partide de vânătoare fără frontiere.

Pol năuc, pol năuc, spune-mi unde să mă duc?!

Cică, în Siberia. Deh, se vede treaba că nici polul nord magnetic nu mai e ce-a fost. De vreo sută de ani, a plecat sprinten la plimbare. De capul lui. După unii, cu 40 de mile pe an, după alții, cu 40 de kilometri. Și, suntem anunțați, procesul se accelerează continuu. Direcția pare a fi, după cum am devoalat deja, spre Siberia. Care, iată, nici ea nu va mai fi ce-a fost. În schimb, Putin poate fi fericit. Stalin însă poate fi neliniștit. În ultima vreme, fără nici o explicație logică, toți retrograzii burghezi și toate elementele imperialiste putrede par să dorească o rapidă, sublimă, dar suspectă unire cu maica Rusie. De bunăvoie. Polul nord magnetic e un exemplu elocvent. Și, grav, foarte grav, nu poate fi oprit la graniță. Plus că, totuși, nici URSS nu mai e nici ea ce-a fost.

Dar misterele nu se opresc aici. Nitam-nisam, acum o săptămână, s-a anunțat că, din motive de inexplicabilă deplasare a sus-numitului pol nord magnetic spre Siberia, aeroportul internațional din Tampa, Florida, este închis. Pentru măsurători, adaptări și reglaje necesare acestei situații bizare. Până pe 13 ianuarie. Bucurie mare pentru apocalipticii de serviciu. Iată, se produce! Și poate chiar se produce. De multă vreme, spun că nu importă ce ne facem dacă vine Apocalipsa, aceea, adevărata, anunțata, ci ce ne facem dacă ea nu vine. Dacă e doar mimată, ei, ce ne facem?! Aud? La ce-a fost dintotdeauna această lume... Și la ce devine pe zi ce trece...

Ideea e că polul nord magnetic a luat-o la sănătoasa - considerând că destinația e Siberia, nu știu dacă e potrivită o astfel de formulare - și că nimeni nu știe ce l-a apucat. Unii vehiculează schimbări dramatice în miezul Terrei, alții acuză deplasări ale scoarței. Unii susțin că este o simplă schimbare a polilor, banală, normală, alții cred că este marea, rara, fatala inversare a polilor. Care s-ar petrece la... 780 000 de ani! Dar, desigur, nu ne lăsăm intimidați. Știm precis ce avem de făcut. Chiar așa! E bine să luăm în calcul și acest aspect, al inversării polilor. Am înțeles cu ce se ocupă polul nord magnetic. Dar, totuși, poate ar fi corect, măcar în treacăt,  să știm cum se simte și polul sud magnetic. Pe el, nu-l observă nimeni deloc? Nu a luat-o și el din loc? Nu sunt încă vizibile semnele vreunei incursiuni-surpriză? Nu dă fuga la nici o tainică întâlnire de toate gradele, cu toate gradele?

Și, totuși, mai sunt întrebări. De pildă, de ce, din toate locurile din lume, e afectat doar aeroportul din Tampa, Florida? America, adică. Vedeți ce ne face polul nord magnetic? Cum nu mai ține el cont de nimic și de nimeni? Cum își face el de cap? Să aibă oare locul vreo legătură cu burghezii retrograzi și cu elementele imperialiste putrede? De ce, după cum susțin unele articole de presă, a fost închisă - profund suspect! - o singură pistă a aeroportului, urmând ca, tot luna asta ( ianuarie ), să se mai închidă alte două - ?! -, și tot din același motiv? De ce, până pe 13 ianuarie fix? Și, mai ales, de ce nu ne mirăm suficient de o astfel de știre? De ce, trecem atât de ușor pe lângă ea? Și dacă e reală, și dacă e o nouă manipulare. Nici nu cerem explicații, nici nu ni se dau. Părem să fim tot mai seduși de normalitatea anormalității. Și, tot mai sedați.

Oricum, data de 13 ianuarie a trecut și n-am mai aflat nimic. Poate, ar trebui, totuși. Deși, alături de vigilență, e bine să ne conservăm și scepticismul. E mai mult decât necesar. După ce, zile în șir, la începutul acestui an, Apocalipsa părea în sfârșit iremediabil declanșată, inexplicabila moarte a păsărilor, a peștilor și-a crabilor fiind considerată un semn cert, dezamăgirea n-a întârziat - iarăși! - să apară și-am aflat că, de pildă, graurii de la Constanța au murit de beție crâncenă. E drept, dacă ai toate condițiile de magnetizare create la tine acasă, la ce bun să te mai duci toooocmai până în Siberia?!

Țiriac junior, albirea banilor cu... clor?!

Na, că rimează. Aș vrea să comentez doar atât: de Crăciun, Ion Ion Țiriac / Ion Alexandru Țiriac era să moară, băsmuiesc unii, la Poiana Brașov, pe când, de fapt, voia să-și consolideze viața, sănătatea și frumusețea, în sala de fitness. Împreună cu soția, Ileana Lazariuc, declară sursele. Pricina? O conductă, o țeavă, un recipient - părerile sunt, iarăși, împărțite -,  mă rog, un ceva care conținea clor pentru dezinfectarea piscinei hotelului de lux, deodată, s-a spart. Ceva-ul. Fix acolo, fix atunci. Rezultând muuuulți aburi de clor. Foarte periculoși, mai ales pentru cineva care suferă de murmur cardiac, după cum susțin unele voci din presă că ar suferi tânărul domn.

Imediat după întâmplare, să-i spunem așa, întâmplare, același distins personaj, tot subit, dă - nu, nu un acatist de mulțumire, după cum ar fi fost creștinește, pentru că a fost cruțat, IARĂȘI -, dă, spuneam, statul român în judecată pentru daune legate de arestarea sa în dosarul ăla cu cocaina pentru vipere. Și cere, după socoteala unora, 2400 euro, pentru fiecare minut de arest. În total, 1,3 milioane euro, despăgubiri, de la români. Pe care toți, dar absolut toți sunt foarte supărați că mai există încă și, pentru acest oribil delict, să plătească, frate! Mult și tot timpul. C-așa-i în tenis. Dupå ce s-a jefuit tot, s-a ajuns, până la urmă, și la ultimul sau, eventual, penultimul tun, acela al despăgubirilor. Pentru orice. Cei care au fost cei dintâi la tunuri, vor fi și cei din urmă. Așa e în 'biblia' lor.

Dar, să revin. Când am citit prima știre, aia cu clorul, m-am mirat foarte. Dar, mi-a trecut. Când am citit-o și pe-a doua, nu pot să spun că am rămas stupefiată întrucât aș putea genera confuzii. Regretabile. Oricum, mi s-a ridicat o sprânceană, investigativ, până în creștet, și mi s-a rotunjit un ochi, pătrunzător, până în măruntaiele afacerii. Tenebroase măruntaie, tenebroasă afacere, chiar dacă totul bine clorat altminteri. Iarăși, nu pot să scriu 'curățat' sau 'spălat' deoarece s-ar naște alte posibile confuzii. Bref, de atâta mirare, cred că arătam precum King Julian. Nu, Julian Assange din Australia, ci King Julian din 'Madagascar'. De ce? Pentru că, după umila și servila mea părere, în acest caz, poate fi o legătură clară între cocaină, clor și cash. Măcar, ar trebui conturată ca ipoteză de lucru. Poate fi util, cred eu. Agatha Christie ar fi pe fază. Și pe frază.

Noul an e țigan?!

Să nu fim triști:  nu suntem singuri. Și nici originali. Nu numai TOATĂ România a sărbătorit un An Nou țigănesc. Ci și Suedia. Nu pot să spun toată pentru simplul motiv că Suedia nu prea sărbătorește Revelionul în general. Adicătelea, sărbătorește ea ceva. Însă, prin comparație cu noi, atât de palid, de inert și de restrâns încât nici nu te prinzi că s-a trecut într-un alt an.

Dar, să recapitulăm nițel: mai întâi, suedezii s-au oferit să-i ia de suflet pe țigani. Ai noștri, ai lor, ai tuturor. Au întrebat, într-o emisiune, un tată de trib dacă ar fi tentat să vină. La ei. Țiganul văzuse și pățise multe la viața lui. Nimeni nu oferă nimic gratis. Știa. A răspuns precaut. Un fel de daaaaaa mai scârțâit. Asta a fost însă deja mai demultișor. Timpul s-a scurs. Plicticos. Așa e aici. Apoi, suedezii s-au apucat să râdă de țigani și, desigur, de cine altcineva, de români, la știri, în prime time. Iată noii cetățeni europeni! Iată cum toți amărâții, schilozii, cerșetorii și hoții vor să facă legea pe bătrânul continent! Iată cine vrea să dicteze noi norme de civilizație hipercivilizatei Scandinavii! În sfârșit, o pată de culoare, un motiv de enervare. S-a mai ieșit un pic din plictiseală. Asta a fost nițeluș mai recent. Acum niște săptămâni ceva mai proaspete, aceiași suedezi, nemulțumiți de impactul produs până atunci și încercând să evite, măcar parțial, hibernarea indusă de lunga noapte polară, au început să difuzeze reportaje cu și despre țigani. Din care să rezulte ticăloșia majoritarilor din țările în care ei trăiesc în prezent. Mai ales, ați ghicit, din care să rezulte ticăloșia românilor, care nu vor să le construiască minoritarilor locuințe gratis, nu vor să-i facă proprietari peste niște loturi agricole, gata cultivate, nu vor să-i sprijine să umple universul cu puradei, hrănindu-i nelimitat și necondiționat. Ba chiar, nemaipomenită obrăznicie și nemaiauzită cruzime, mai vor să-i bage și la pârnaie dacă fac rele. Și, bineînțeles, cum altfel, îi și discriminează. Maxim. Ei, asta s-a văzut pe televizoarele suedejilor până în buza noului an 2011. S-ar putea să și continue pe tot parcursul lui.

Corolarul l-a reprezentat însă Revelionul televizat însuși. Cel de pe televiziunea suedeză oficială. Anul 2011 a fost întâmpinat cu un ansamblu țigănesc și, firește, pe acorduri țigănești, în cea mai clară limbă țigănească. Melodia A Happy New Year, cântată de ABBA cândva, aproape că a trecut neobservată. Așa că, propun să nu fim complexați și să rămânem optimișto: Tante Europe est une gitane!  Și-a pus fustele în cap! Pe toate!

Acum, filmul ăsta cu invitațiile galante, cu ironiile fine și cu mustrările aspre, l-am mai văzut. Și noi, și țiganii. Și Italia, și Franța, și Spania, și Marea Britanie, ba chiar și Germania etc l-au tot difuzat ani de-a rândul. Cu asupra de măsură. Pe când ne beșteleau pe noi, românii, în toate felurile. Și, acum, occidentalii ce fac? Îi bat pe țigani, îi arestează, îi expulzează, îi exorcizează. Toarnă benzină pe bordeiele țiganilor, pe corturile lor, pe lucruri, pe căruțe, pe ei înșiși și le dau foc. Tot la știri, și tot în prime time. Noua modă auto-da-fe, în Europa. Suficient de trendy? Chiar și pentru cele mai exigente gusturi?

Probabil, va fi interesant de văzut și versiunea suedeză a aceleiași megaproducții occidentale. Sper, din toată inima, că, fără benzină și fără sânge. Motive de emoție și de așteptare încordată există: mai nou, tocmai s-a difuzat Blowup și în Stockholm.  Direct în stradă. Nu celebrul film clasic, cel cu fotografia, ci mereu șocantul film nou, produs direct în iad, cel cu bomba. Veți protesta: e dintr-un alt ciclu cinematografic. Așa e. Dar important e că s-a deschis stagiunea. Gusturile se formează continuu, ofertele se diversifică și ele tot așa. Pentru a ține pasul. Mirosul de sânge stăruie în aer și creează afinități.

Versiunea suedeză va fi cu atât mai interesant de vizionat, cu cât, momentan, cinematograful european este condus de Ungaria. Da, da, aceeași Ungarie care a promis că, în timpul mandatului său de conducător european, rezolvă și chestiunea țigănească. Am senzația supărătoare că am mai văzut și filmul ăsta. Poate, totuși, mă înșel. O fi din cauza vârstei.

Altfel, țiganii au mai avut porniri tandre față de Suedia. Nu întămplător, multe țigănci îi poartă numele.

Când să închei, iată, o știre sosește: a crescut semnificativ numărul solicitărilor de azil în distinsa țară scandinavă. Pe primul loc, țiganii din Serbia! Ce frumos e când dorințele puse în noaptea Anului Nou se împlinesc! Și ce prompt! Dar asta n-ar trebui să ne mire. Doar suntem acasă la Moș Crăciun!

Altminteri, Noul An 2011, numai cu bine și cu bucurie, pentru toată lumea! La mulți ani!

Marea izeebăvire?!

Circulă pe net știrea despre iminenta și intempestiva sosire a trei gigantice nave spațiale dinspre planeta Zeeba. Gata de harță. Totală. Și ele, dar și noi. Până în februarie 2011, gata, sunt acilișea, în bătăturică. Aceasta este știrea rea. Știrea bună e că suntem informați și că ne pregătim febril de luptă.

Toate bune, dar, avem o strașnică problemă: care planetă Zeeba? Aia pe care declara Larry King, astă-vară, că va pleca, împreună cu întreaga familie, într-o prelungită călătorie? După ce mai declarase, în prealabil, că el însuși a fost răpit de omuleții cu băgăcioasele lor ace sinistre ? După ce s-a mai comunicat și faptul că extratereștrii înșiși i-ar fi cerut să renunțe la emisiunea de televiziune pe care o făcea din vremuri imemoriale?

Subiectul îmi pare interesant pentru că, anul 2010, a fost și un an al recordurilor, cred eu, despre aducerea într-o cât mai mare și mai confortabilă normalitate a anormalului OZN. Între un picnic și-un miting, spirale celeste au tăiat respirația înghețaților norvegieni și-a detașaților canadieni, aeroporturile chinezești au început să-și programeze zborurile doar când le-au permis, dintr-o plictiseală condescendentă, impertinenții extratereștri, și aceasta numai după isprăvirea propriilor giumbușlucuri și scamatorii aerospațiale, a fost unsă chiar și-o ambasadoare ONU pentru relația cu băieții ăștia dependenți de zboruri, ambasadoare asiatică desigur întrucât asiaticii au credibilitate naturală în fața federațiilor galactice, uitați-va la ei, ascultați-le limba, priviți-i în ochi, nu lasă loc de îndoială, militarii s-au întrecut în mărturii și-n depoziții șocante despre misterele spațiului, Assange însuși a anunțat că face ordine și-n această chestiune etc. E drept, recordul a fost strict de presă. N-a interesat pe nimeni întrucât mujicii au rămas tot insensibili și tot obsedați de crăpelnița zilnică. Dar ce pretenție să ai?! Sunt mujici, nu sunt elite. ADN de opincă, nu de mătase. Doar că, în mod bizar, și elitele s-au lepădat de sublim, manifestând același interes obscen pentru crăpelniță. E drept, asezonat cu plăceri și ghidușii terestre de-o mare extravaganță.

Totuși, ce să înțeleg? Ce să înțelegem? Că ONU a stabilit, pentru sinergie, armonie, consens, ecumenism, unitate, colaborare și conlucrare în forma lor de apoteoză a apoteozei și de ipotenuză a ipotenuzei, că singura sărbătoare terestră importantă trebuie să fie, și-a și devenit între timp, un fel de combinație, pervers de reușită, între păcăleala de 1 Aprilie și anticele Saturnalii? Cu o durată de 365 de zile? În fiecare an? Obligatoriu? Dacă da, să ni se spună doar. Pentru spiritul voios al carnavalului și pentru un atroce boom investițional.

Dacă e însă pe bune, iarăși, să ni se spună. Ca să nu mai pierdem timpul cu derizoriul, cum ar fi oribilele crize de tot felul și dezgustătoarele conflicte terestre de tot felul. Să ne pregătim cum trebuie și pentru ce trebuie. Poate Larry King știe deja precis și asta și face. Repetă pentru un show galactic, ori intergalactic. Are și nume potrivit, și competență, și reputație pe măsură. Larry, nu fi meschin! Înțelegem că ești cârtița invadatorilor, dar, generoși, te iertăm! Rege, dă-ne și nouă un semn, o știre, o ideogramă, să ne familiarizăm cu traiul pe Zeeba! Asta dacă ne iau și dacă ne duc. Dacă însă știi deja că nu, dă-ne niște ponturi, un mic tratat de supraviețuire, o aluzie, ceva! Contăm pe tine, nu ne dezamăgi. Că doar n-o să ne luăm la trântă cu invadatorii?! Evident, o să ne acomodăm! Decât să ne certăm, mai bine vesel să ne zeebizăm! Zeebafitness! Așteptăm optimiști și corect programați neurolingvistic! Marea izeebăvire vine oare către noi?!

E clar, etnobotanicele au devenit, pe șest, obligatorii. La toate mesele principale.

Sfântul Nicolae

Revin la o postare pe care nu am finalizat-o la timp. Poate că merită...

Mâna Sfântului Nicolae se află la București. Prilej de permanentă evlavie și de recunoscătoare bucurie. Așa și trebuie să fie!

Dar, de câte ori, am reflectat asupra faptului că, poate, nu este doar mâna cu care Sfântul Nicolae împărțea binecuvântări și daruri minunate, salvatoare, izbăvitoare? Poate că este totodată și mâna cu care i-a tras o înfricoșătoare palmă lui Arie. Atât de înfricoșătoare încât a străbătut întreaga istorie până la noi toți. Și, sfântă evidență, până la noi, românii.

Mâna Sfântului Nicolae a ales să rămână la noi, cu noi. Și, nu cred că există român care, mergând să i se închine, să nu fi primit mângâiere și ajutor. Însă, cred că este un tâlc sublim, amplu și complex întru aceasta. Dezlegarea acestui tâlc îmi pare esențială. Am convingerea că fiecare în parte ar trebuie să reflectăm asupra lui. Oficial, pentru noi, Dumnezeu este mega-Dumnezeu. Clamăm aceasta pretutindeni. Însă conduita noastră permanentă ne contrazice vehement. Dumnezeu e doar o metaforă anemică, un scai plictisitor, o dilemă doar a proștilor pentru că, desigur, deștepții au rezolvat-o demult.

Sfântul Nicolae nu dă numai daruri extraordinare, ci și nuielușe formidabile, capabile să schimbe istoria. Nu putem ignora mesajul. În mod evident, Sfântul Nicolae ne iubește. În mod evident, insistă, se străduiește pentru mântuirea noastră. Ar fi bine să-i prețuim dragostea și strădania. Nu pare dispus să renunțe. Este sfânt. Perseverența și răbdarea fac parte din fișa postului, ca să zic așa. Mă iartă, căldura glumei nu-i era și nu-i este străină. Totuși, cuminți, așa cum am promis, ar fi bine să-i dăm ascultare... Constant. Pentru a nu-i savura și teribila pedagogie...