( 9 ) Suedia - Pocher la copcă

În acești ani de când mă aflu în Suedia, teoria profesorului și cercetătorului elvețian Daniele Ganser în legătură cu armatele secrete ale NATO mi-a tot revenit insistent în minte. Chiar să vreau și nu pot face abstracție de ea. Realitatea însăși o evocă repetat, obstinat, redundant chiar. Pentru cei care nu știu deloc despre ce este vorba: nu cu mulți ani în urmă, tânărul profesor Daniele Ganser a creat senzație prin cartea sa despre acești strigoi ai Războiului Rece, armatele secrete ale NATO, structurate minuțios și complex, timp de decenii întregi, în mai toate țările occidentale, inclusiv în țări neutre cum ar fi Elveția și Suedia. Voiam să mai amân o vreme abordarea acestui subiect, dar, cred că a venit momentul ca el să fie comentat iarăși, măcar în treacăt. Repet, realitatea insistă agasant. Prin urmare, îl includ în serialul meu. Nu zăbovesc asupra detaliilor tehnice. Informațiile și datele necesare pot fi găsite pe net. După cum am precizat, cartea se referă la diverse armate secrete ale NATO, din diverse țări occidentale. Eu, plecând de la teoria lui Daniele Ganser, am să mă refer strict la Suedia, țara neutralității absolute și a echidistanței nemaivăzute, mai bine zis, nevăzute.
E nostim - dacă poate fi utilizat acest cuvânt în legătură cu un subiect atât de grav - că informațiile vin pe filieră elvețiană. Urmăresc de câțiva ani  rivalitatea celor două țări și nu încetez să fiu uimită de aspectele imprevizibile pe care aceasta le îmbracă, ambele părți etalând, în acest sens, o neutralitate cam acidă. Comicul este sporit și de faptul că numele celor două țări, Elveția și Suedia, sunt deseori confundate în multe părți ale lumii. Și, cireașa pe tort, ca să nu spun chiar bomboana pe colivă, în suedeză, cuvântul helvete înseamnă iad. Așa că, acestea fiind zise, mi se pare aproape firesc faptul că un profesor elvețian a demonstrat - sau a demontat - un aspect destul de important al misterului Suediei moderne. Străpungând persona, persona și nu persoana, cum s-ar repezi unii să ”corecteze”, adică masca sau măștile asumate de un individ, ori, prin extrapolare, de un popor, după cum ne-au învățat latinii și nu numai. La ”nu numai”, intră și regizorul Ingmar Bergman. Dar, astfel de trimiteri, mă tem, încep să fie doar pentru cei care au trăit în timpul Războiului Rece, un lux al acestuia fiind Cinemateca. Nu singurul, de altfel, ci, într-o duioasă coabitare elevată, însoțit permanent de celălalt lux, Biblioteca. Dar să nu ne rătăcim pe un drum complicat și periculos...
Astfel, după cum reiese clar și argumentat din cartea profesorului elvețian, în mod secret, NATO, împreună cu CIA și cu serviciile secrete britanice, a organizat ample armate, nedeclarate oficial, care au angrenat, se pare, mase mari de civili, o adevărată rețea, foarte bine articulată. Aceasta pare să fi fost completată de o altă structură, atent și competent alcătuită și ea, a unor importante depozite de armament și muniție, la fel de secrete și la fel de nedeclarate. Teoria lui Daniele Ganser este bazată pe rapoarte parlamentare și guvernamentale, atâtea câte s-au putut face și câte s-au dat publicității, precum și pe documente și pe depoziții oficiale. Se pare că, în decursul Războiului Rece, au existat oameni importanți în Vest care, pentru conservarea acestui secret, au făcut chiar închisoare. Ulterior, la rândul lor, au fost șocați, revoltați chiar, de spontaneitatea și de rapiditatea cu care, după 1990, misterul sacrosanct a fost pulverizat. Cel puțin, în unele țări. În cele două decenii care au trecut, toate națiunile implicate au încercat să afle adevărul. Unele, mai entuziast, altele, mai poticnit. Unele au reușit să afle destul de mult, altele nu. După cum am precizat deja, au fost derulate câteva anchete parlamentare și guvernamentale. Greu de finalizat, din moment ce, atenție, nimeni nu știa oficial nimic despre toate aceste structuri! Greu de finalizat, dar și greu de crezut în inocența autorităților, din moment ce începeau să apară dovezi și chiar martori. Greu de finalizat, greu de crezut, dar și greu de spart o asemenea determinare formidabilă a negării oficiale. Până la urmă, totuși, unele țări occidentale au permis câte o anchetă, mai amplă sau mai firavă. În cazul în care aceste anchete au reușit să demonstreze, fapt important, că respectivele armate secrete n-au adus prejudicii nici siguranței naționale, nici celei internaționale, ori în cazul în care, pur și simplu, s-a dorit doar o încheiere elegantă a afacerii, s-au făcut niște rapoarte finale, oarecum mulțumitoare, și totul a fost clasat. Binele - e drept, cam anemic și cam dubios - a triumfat! În alte țări occidentale însă, tăcerea deplină pare că a învins deplin. Suedia face parte din acest grup silențios. Poate că e de analizat și de învățat: țara aceasta nu suferă de sfințenie, ci de sfinxenie. Când împrejurările o cer, toți suedezii tac ermetic. Până la noi ordine. Clare. Repet, e de analizat și de învățat.
Care era, totuși, scopul înființării acestor armate secrete? Americanii nu aveau încredere deplină în partenerii occidentali. NATO li se părea o structură insuficientă și vulnerabilă. În rândul populației occidentale, exista un important număr de simpatizanți comuniști. Există și astăzi. De asemenea, existau partide, celule, nuclee comuniste. Există și astăzi. Americanii simțeau nevoia să-și suplimenteze contingentele cu un număr cât mai mare de occidentali prieteni, devotați, siguri. Miza era importantă: apărarea împotriva unei eventuale invazii sovietice care ar fi putut fi susținută entuziast și din interiorul Occidentului. Dar, dacă sunt adevărate alegațiile profesorului elvețian - și, se pare, ele sunt întrucât au fost confirmate - în unele țări vestice, aceste armate secrete au făcut mult mai mult decât doar să pregătească populația împotriva unei posibile invazii sovietice și, prin extensie, comuniste în general. Ci, folosind strategia tensiunii și tehnica steagurilor false - așa erau denumite modalitățile de luptă - ele ar fi finanțat, pregătit, săvârșit chiar operațiuni teroriste în exact inima țărilor lor, trecând responsabilitatea respectivelor acte în seama propriilor cetățeni care făceau parte din facțiunile comuniste, cu scopul clar al demonizării lor și al doctrinei pe care o serveau. Acest aspect sinistru al activității armatelor secrete organizate de NATO, CIA și serviciile de spionaj britanice, desigur, depășea cu mult ideea de bază a unei mai bune apărări în fața terorii roșii. Apărarea se transforma, astfel, ea însăși, în teroare. Dacă așa au stat lucrurile, aceste armate au propagat germenii războiului în rândul propriilor populații și-au perpetuat, la nivel de generații, o ură destul de vie și, până la urmă, și destul de irațională și de otova. Înțelegem, nu-nțelegem, n-are importanță, lovim! Avem dreptate, n-avem dreptate, nu contează, lovim! Un soi de ură isterică și isteric generalizată. Cu atât mai hidos-nostimă, cu cât comunismul a fost inventat în Occident și impus cu mari eforturi, prin toate mijloacele, inclusiv războaie mondiale și revoluții, în Est. Ba chiar, aș susține, fără să greșesc prea mult, atent și harnic menținut în Est. Noi, ca estici, - mă rog, unii dintre noi măcar - știm însă prea bine asta, nu mai insist.
Dar de unde tot acest rafinament belicos al gândirii și toată această delicatețe adrenalinică a manierelor? Din faptul că armatele secrete NATO au fost pregătite exclusiv după criteriile americane din timpul Războiului Rece, fără a ține cont de nuanțele europene, iar criteriile respective cereau anihilarea oricărei mișcări comuniste indiferent de sorgintea și de orientarea ei. O idee atât de delicios bolșevică în fond! Metaforizând absolut, bătălia se dădea oarecum între Tătucul McCarthy și urmașii versus Tătucul Stalin și urmașii. E drept, în toată lumea occidentală, existau și unele dileme, confuzii, amnezii, erori, zăpăceli. Ele persistă încă. Asta e, nimic nu e perfect și, de multe ori, occidentalii se arată a fi, în diverse privințe, doar niște copii. Astfel, despre Marx, se credea că este unul dintre frații Marx, Engels era suspectat de atitudini religioase retrograde, numele desprins parcă din calendarul bisericesc fiind o dovadă elocventă, iar Lenin fusese trecut pios în rândul intelectualilor de forță. Che Guevara - aici, lucrurile sunt unanim clare - a fost și-a rămas, de decenii întregi, răsfățatul tinerilor occidentali. N-am să uit hilaritatea devastatoare care m-a cuprins, în anul de grație 2002, în fața vitrinei unui magazin din orașul austriac Linz. Magazinul era situat exact între casa în care copilărise Adolf Hitler și școala în care el învățase. În vitrină, erau expuse echipamente militare NATO. Pe tricouri, era imprimat portretul lui Che Guevara. Combinația era fabuloasă! Occidentul, transformat din melting-pot, în melting-compot!
Revenind... În privința lui Mao, mai existau anumite neclarități: unii erau convinși de calitățile sale de revoluționar al culturii, pumnul strâns transmitea limpede acest mesaj, alții îl socoteau doar un oarecare jucător de ping-pong. Deși tunica și șapca lui nu lăsau pe nimeni indiferent, creând mode înfiorate. Nu în ultimul rând, stimulând căutări economice mai mult decât febrile, până în ziua de azi. Cât despre Kim-Ir-Sen, acesta, prin celebra sa doctrină Ciuce - nu râdeți, așa se chema! - somase imperialismul american, pe un ton politicos, dar lipsit de orice ambiguitate, să-și ia mâinile de pe problema coreeană - nu râdeți c-așa zicea! - succesul său fiind incontestabil până în prezent, după cum se și vede. Nu mai comentez nimic despre Pol Pot întrucât e dincolo de cuvinte și, pe cât posibil, nici nu vreau să am oribile coșmaruri. Și lista poate continua. Și chiar continuă, ba chiar, în mintea unora, începe și se încheie cu Nicolae Ceaușescu prezentat, în mod bizar, de către americani și de către occidentali ca un fel de guru absolut al comunismului absolut. Cu siguranță, o teorie falsă, prostească și extrem de nocivă, foarte convenabilă însă pentru dezvinovățirea tuturor celor care au îngropat România și continuă să o facă. Ajung să cred că, în ceea ce ne privește și nu numai,  americanii și occidentalii studiază, în afara propriei maculaturi, doar materialele de propagandă livrate de Moscova. Nu m-am trezit vorbind acușica, după cum s-ar grăbi unii să declare. Am mai scris și pe acest blog: încă din mai 1990, personal, am afirmat faptul că sovieticii și americanii s-au înțeles asupra evenimentelor din decembrie 1989, din România, inclusiv, asupra asasinării cuplului Ceaușescu. Cele scrise de mine atunci au fost publicate și există încă. Dar, judecând după modul în care au fost alcătuite armatele secrete NATO și după efectele unui anumit tip de îndoctrinare în rândul populației occidentale, pentru americani și nu numai, obsesia de bază pare să fi fost doar cum să fie salvată Europa de amenințarea europenilor înșiși, jocul fiind continuat, sub alte justificări, în zilele noastre, și în cadrul UE, românii rămânând victimele acestui tip de abordare. Atunci, dar și acum, nu s-a găsit altă inițiativă mai fericită decât divizarea locuitorilor Europei și radicalizarea lor. Divide et impera! Concept european, e adevărat... A nu se înțelege faptul că ard de amor după valorile sovietice. Am spus deja limpede că nu. Dar, măcar în cazul lor, știm destul de precis cum stăm. Cu americanii și cu occidentalii, se vede treaba, surprizele nu s-au terminat încă.

Acum, să dezbatem nițel rolul Suediei în acest tablou schizoid și schizofrenizant... Distinsa țară scandinavă face parte din grupul țărilor cu armate secrete NATO suspectate de unii a fi fost active chiar și în cadrul morbidului balet al terorismului. Nu s-a dovedit, dar s-a bănuit. Într-o atare situație, ar fi vorba despre o multiplă trădare a statutului de țară neutră. Dacă unele armate secrete similare aveau nume, de pildă, Gladio, în Italia, Absalon, în Danemarca, în Suedia, secretul era atât de secret încât nici nume nu avea. Și nu pentru că nu era, ci pentru că era, dar se ascundea! Nu e singura în această situație, mai sunt și alte armate secrete al căror nume nu a putut fi aflat. Inițial, Suedia a tăcut mâlc. Ulterior - deja previzibil - a negat vehement. Apoi, cu foarte multă greutate, prin vocea unor oficiali militari, a admis că ar fi avut o astfel de structură pe teritoriul ei. N-a acceptat derularea nici măcar a unei singure anchete oficiale, respingând complet ideea vreunei legături posibile între respectiva structură militară și CIA ori serviciile secrete britanice.  Amnezia suedeză părea atât de totală încât americanii - la rândul lor, în legătură cu acest subiect, nici ei nu prea aveau chef să recunoască nimic și nici nu prea recunosc, de altfel, complet, nici până în ziua de azi -  iritați, s-au văzut chiar obligați să intervină oficial și să le amintească nordicilor gradul lor de implicare în această rețea. Pe sistemul, noi nu recunoaștem nimic, ne declarăm imaculați și, ca să demonstrăm asta, îi pârâm pe toți ceilalți și îi băgăm nu spun în ce întrucât sunt o persoană educată. O atitudine atât de delicios bolșevică în fond! Suedia, fată jucată pe la multe hore, știa ea de ce tăcea și, ulterior, nega. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Ca și în celelalte țări occidentale, temându-se de eventualele consecințe nefaste, din proprie inițiativă, pentru a se pune, poate, la adăpost, au început să iasă la iveală și să depună mărturie suedezii care au fost recrutați și pregătiți în cadrul armatei secrete a NATO, ba chiar și consternatele lor familii. Acestea, abia acum, aflau că, ani de zile, fuseseră duse în minunate excursii și concedii cu caracter sportiv și de socializare, menite, de fapt, să camufleze întâlniri și pregătiri militare despre care nu aveau habar. Ba chiar, precum în filmele considerate prea pe gustul puștilor, membrii familiilor respective, practic, se cunoșteau cu adevărat abia în aceste circumstanțe, după ani întregi de minciună. Pentru că mulți dintre cei implicați fuseseră la pregătire chiar și în străinătate, cu pașapoarte falsificate, fără ca nimeni să știe ceva despre soarta ori despre preocupările lor. Ba chiar, în Suedia - tocmai în Suedia! - recrutarea civililor potriviți a fost făcută, atent și calificat, cu deplina complicitate a serviciului secret național. Acesta, la sugestiile membrilor cu vechime din cadrul respectivei armate secrete, după tehnicile clasice, verifica și filtra exigent candidații. Numai după ce poliția secretă dădea undă verde - cred că, acum,  e mai mult decât dovedit faptul că, într-adevăr, nimeni nu știa nimic la nivel oficial! - candidații cu pricina erau informați discret de către vechii membri ai rețelei. În cazul în care acceptau implicarea în respectiva structură, erau livrați direct competentelor servicii secrete americane și britanice pentru pregătiri minuțioase. În acest stadiu, după declarațiile unora, se pare, mai intrau în scenă și specialiștii canadieni. Uneori, aceste antrenamente erau atât de sofisticate, detaliate și chiar dure încât candidații înșiși se întrebau dacă nu cumva este o exagerare. E drept că, în acele timpuri, câteodată, sovieticii mai intrau, agale, cu submarinele prin apele teritoriale suedeze. Dar chiar și așa! Să pregătești, în secret, un număr mare de civili și să nu recunoști nici în ziua de azi!... Oricum, aparent, suedezii au fost bine antrenați și bine motivați întrucât au fost capabili să păstreze secretul atâta vreme. Dacă nu-i dădeau în gât americanii și ceilalți occidentali, nu în ultimul rând, elvețienii, n-ar fi mărturisit, probabil, niciodată. În afara acuzațiilor de înființare, pregătire și sponsorizare a unor facțiuni teroriste, acuzații nedemonstrate, e drept, dar lansate și încă neelucidate, o altă  umbră teribilă care a planat și, se pare, planează încă asupra armatei secrete organizată de NATO pe teritoriul suedez este aceea a asasinării fostului lor premier, Olof Palme. După cum se știe, crima a rămas și fără explicație, și fără criminal. Prin urmare, un fertil teritoriu al tuturor speculațiilor posibile. Conform unor teorii acreditate de presă, există suspiciunea că exact această armată secretă l-ar fi ucis pe Olof Palme pentru ca să-i zădărnicească intențiile de a elimina arsenalul nuclear din Suedia și chiar din întreaga Scandinavie. Profesorul elvețian menționează această supoziție, dar, în lipsa unor dovezi clare, se și delimitează de ea.

De ce toate acestea acum? Printre altele, pentru că, pe acest blog, am mai scris materiale despre apetitul militar al Suediei și despre capabilitatea ei militară. A se citi, de exemplu, articolele Organizația caritabilă ”Vânători fără frontiere” și Viața împușcă filmul. Să fii o țară neutră, să tot promovezi pacea și drepturile omului și să ocupi, după propriile declarații, locul 2 în lume, raportat la populație, în privința producerii și vânzării de armament, reprezintă cel puțin o contradicție în termeni. Cele mai multe venituri ale acestei țări pacifiste provin din comerțul morții, iar populația nu pare defel tulburată de sursa esențială a bunăstării sale. Similar, dacă tot a venit vorba, Elveția este și ea burdușită, la propriu, de bani provenind și din acest tip de negoț, fără ca să pară nici ea deloc deranjată, ori, măcar, vreun pic inhibată. Asta, ca să mai facem un pas pe calea adevărului.
Dar nu numai comerțul prosper cu armament al Suediei mă îndeamnă să scriu despre teza profesorului Daniele Ganser. Ci faptul că această teorie nu face decât să completeze, foarte logic, acest original și profund contradictoriu puzzle militaro-pacifist, oferind explicații plauzibile multor manifestări și semne ciudate ale Occidentului în general, dar și ale Suediei în special. Mie îmi place să primesc explicații pentru că îmi place să observ. Și observ mult. Ce observ în acest caz? Observ că lucrarea profesorului elvețian se bazează pe realitate și pe informație și că are temei. Abordată corect și aprofundată, ea furnizează o cheie potrivită să desferece multe taine. Nu pe toate, firește, dar multe. Astfel, ca români, aflați în trecere prin Suedia, dacă ținem cont și de teoria lui Daniele Ganser, vom înțelege o grămadă de lucruri care, altminteri, par inexplicabile sau greu explicabile, cum ar fi: de ce suedezii nu vor să accepte ideea că România e membră UE, de ce suedezii, nu vor să accepte că România e membră NATO, de ce dialogurile cu ei încep și se încheie, chiar și în ziua de azi, doar cu Ceaușescu și cu Vlad Țepeș, de ce suedezii nu vor să-și amintească despre minunatele vacanțe pe care le petreceau, ieftin, până la pomană - concept mult prețuit de ei care sunt avari și lacomi, într-un mod aproape nesimțit, o spun cu toată responsabilitatea - la Marea Neagră, punând întrebări tâmpite cum ar fi dacă aceasta se găsește lângă Iran și, după unele insistențe cu alură oligofrenă, cedând și amintindu-și subit nu numai unde se află ea, Marea Neagră, ba chiar și unele vorbe în limba română pe care le-au deprins în respectivele vacanțe idilice de la Mamaia, de ce suedezilor li se pare extrem de uluitor și de îngrijorător faptul că noi plecăm, dezinvolt, să le explorăm țara - foarte frumoasă de altfel - și ne întreabă șocați și alertați de unde avem informațiile de călătorie, de parcă n-ar ști că există internet, biblioteci, inteligență, școli, ba chiar și cultură generală, de ce suedezii, sub pretextul socializării, au tot felul de reuniuni obligatorii cu scopul clar de-a aduna date nu numai despre propria populație, ci și despre străinii veniți recent, de ce suedezii, sub pretextul sportului și sănătății, umblă și aleargă precum năucii pe toate drumurile - i-am văzut, de exemplu, în calitate de participanți la congresele din alte țări, cum nu se duc să viziteze orașul respectiv, ci, în afara programului obligatoriu, își rezervă timp doar pentru jogging - de ce suedezii susțin tot felul de aberații, atrocități și enormități despre comunitatea română care este foarte mică și, în marea ei majoritate, perfect onorabilă, de ce românii stabiliți aici de mai multă vreme, cooperant, le cântă vioi în strună - e drept, subiectul e mult mai amplu și merită nuanțat și cu un alt prilej - de ce suedezii, pe când inventează tot felul de datorii financiare aproape imaginare ale României către ei, afirmă că ne dau nouă bani, la fel de imaginari, timp în care, atât în detestata Românie, cât și în mult hulita Republică Moldova, se năpustesc să înhațe cât pot de mult, orice și oricât, de ce suedezii  refuză, pe cât posibil, în cazul românilor și-al altor estici, să-și adapteze actualele norme, rutine după cum le denumesc ei, la cerințele europene, încercând, pe șest, să le aplice tot pe cele de dinainte de aderarea acestor țări estice la UE, de ce suedezii încearcă să afle, cu multă inabilitate, ba chiar brutalitate - pregătirea informativă a unora pare să fi fost, totuși, blocant de exagerată - tot felul de detalii legate de țara noastră, de statutul nostru, de proprietățile de acasă, de obișnuințe și de conexiuni, de ce suedezii practică un sistem de filaj extrem de agresiv și de vizibil - e adevărat, cred că e de vină și structura lor umană destul de bolovănoasă - de ce suedezii și-au creat o imagine a demnității și-a onorabilității, imagine pe care mulți dintre ei o contrazic aproape zilnic prin minciună, ipocrizie, înșelătorie și trădare și nu li se pare că ar fi rău, grav sau rușinos etc. Pentru că, în rezumat, boys and girls, în afară de, admit, multe alte cauze și explicații, Războiul Rece nu s-a terminat nicicând. După cum se și vede. Îmbracă noi forme și este completat de noi tipuri de conflagrație. Cei care știu, știu și înțeleg. Cei care nu știu, nu știu și, probabil, nu înțeleg mai nimic. Desigur, fiind convinși că doar ei înțeleg totul.
Ca să duc argumentația până la capăt, ca români trăitori, momentan, în Occident, trebuie să pricepem și faptul că o parte a populației de aici, bine antrenată în acest sens cândva, ne-a privit și continuă să o facă, drept inamici. E o tradiție, e o cutumă, e o consecință a unei severe îndoctrinări. Chestiunea nu trebuie minimalizată și, după părerea mea, nu se va rezolva deloc ușor. Și, oricum, nu cred că, în generația noastră. Mai ales că, după cum demonstrează Daniele Ganser, structurile respective există încă și rămân camuflate. În plus, speculând imperfecțiunile prezentului, continuă să-și difuzeze ideile. Ba chiar - culmea Războiului Rece, aș putea exclama! - din ce în ce mai mult, împreună cu alte structuri și organisme occidentale, și vechile armate secrete ale NATO, rămase oarecum fără obiectul muncii, dar, aparent, conservând o ură combativă intactă, își dau, nu o dată mâna, la modul absurd și bizar, cu adevărata lor mare inamică de odinioară, Moscova, împotriva celorlalți estici, românii fiind, în acest sens, candidați favoriți. De multe ori, suedezii procedează identic. Frecvent, am strania impresie că NATO a uitat să-și informeze și vechii parteneri secreți despre schimbările petrecute în aceste două decenii. Mai mult, deseori, am ciudata senzație că Rusia face parte din NATO și că n-am fost anunțați noi.
Avem un handicap serios și acesta pare să contribuie plenar la transformarea noastră în victime sigure. A și făcut-o deja. Handicapul nostru este acela că, în calitate de români - mă refer, acum, doar la noi -în vremea comunismului, eram învățați să-i iubim, să-i apreciem, să-i imităm pe occidentali. Să tânjim după lumea lor. Încă o țeapă! Pentru că, la nivelul omului de rând chiar, se pare, ei au fost învățați să ne urască și să lupte împotriva noastră. Le vedem în fiecare zi prejudecățile și faptul că ne detestă, justificat sau nu, iar, vechilor uri, li se adaugă neîncetat altele noi. De multe ori, absurde, năroade chiar. Mă tem că fractura adâncă pe care Occidentul, în integralitatea sa, în urma Războaielor Mondiale și a Războiului Rece, a provocat-o în conștiința propriilor săi cetățeni este ireparabilă. Indiferent care sunt ițele inventării comunismului și știu că sunt multe și complicate, nu e momentul potrivit să le dezbat, repet, causa causarum e în Occident. URSS, întregul bloc comunist, Estul greu încercat de acum, inclusiv bogata și trufașa Moscovă a acestei clipe istorice nu reprezintă, până la urmă, decât megaefectul generat de doctrinele și de conspirațiile occidentale. Că este așa, se observă și din straniile relații, ba de ură, ba de iubire, pe care le are, și astăzi, Moscova, cu întreaga Europă, ba chiar, uneori, și cu America însăși.
De ce mă bântuie pe mine teoria lui Daniele Ganser? Pentru că, alături de altele, îmi demonstrează, echilibrat și argumentat, de ce o parte a occidentalilor, implicit, o parte a suedezilor, ne urăște, mă urăște. La modul absolut și spontan. Și de ce atitudinea aceasta se va prelungi. Pentru că, alături de alte elemente, armatele secrete ale NATO și sechelele lor fac și ele parte din uriașul angrenaj care, în prezent, înseamnă NATO, UE, spațiul Schengen etc. Încerc să-mi imaginez: o duminică oarecare din vremea Războiului Rece, un grup de suedezi obișnuiți se antrenează frenetic, sub acoperirea unei excursii sportive, cum să se apere de groaznici invadatori români, un grup de români obișnuiți, mănâncă niște mici, beau niște bere și dansează pe muzica formației ABBA, cu ferma convingere că aceasta este emisă direct din Paradis.  Cât timp pierdut, câtă energie risipită, câte convingeri spulberate, câte iluzii destrămate, câte vieți irosite! Un gând mă amuză totuși: anagramarea cuvântului Suedia este asediu. Ca români, poate că ar trebui să considerăm acest fapt drept un avertisment subtil. Personal, așa îl socotesc... 

Fredrikstad, Norvegia, 5-6 mai 2011 c

Fredrikstad, Norvegia, 5-6 mai 2011 b

Fredrikstad, Norvegia, 5-6 mai 2011 a

Ce ne ascunde Norvegia?

Dacă ne ascunde ceva. Unii susțin că da. De câțiva ani încoace, apar tot felul de știri și relatări în legătură cu felurite megaoperațiuni misterioase și hiperpregătiri tenebroase care s-ar desfășura în Norvegia. Unele dintre acestea par să aibă o bază cât se poate de concretă, temele evocate de ele fiind considerate cât se poate de legitime și de necesare. Așa, de pildă, au fost materialele despre înființarea băncii mondiale de semințe, amplasată, relativ recent, în Norvegia. Concretă, legitimă și necesară. Aceasta, alături de alte două bănci similare existente, după informațiile mele, în Oceanul Înghețat și în Anglia, ar încerca să conserve ”memoria” agricolă a Terrei. Mai precis, ce-a mai rămas din ea. Alte articole însă par să combine, seducător, realitatea și ficțiunea. În această secțiune, se amestecă halucinant tuneluri, grote, galerii, buncăre, politicieni norvegieni cuprinși de remușcări abrupte și de regrete teribile, care scriu, plângând, stranii misive unei omeniri damnate și inconștiente, cristale inteligente și amețitor de vorbărețe, depozite militare abovetopsecret, armate imperturbabile de crânceni androizi manevrând trenuri subterane ultrasofisticate, extratereștri, intratereștri, tereștri puri, impuri, semipuri, elite oribil egoiste care nu visează decât propria salvare și supraviețuire, arce care nu mai amintesc de Noe decât prin numele preluat reverențios, jurăminte dure și inflexibile de păstrare a tăcerii și a secretelor etc. Informațiile se găsesc pe net, pot fi accesate încă.
Dar, totuși, pentru neinițiați, care ar fi povestea de fapt? Cum - deja este o banalitate plictisitoare - în 2012, se sfârșește lumea așa cum o știm noi, Norvegia ar fi unul dintre locurile esențiale de pe această planetă care au fost pregătite în detalii maxime, depășind imaginația, imaginația curentă cel puțin, pentru salvarea elitelor și pentru conservarea patrimoniului omenirii. În fine, atât cât se poate și atât cât merită. Aici, intră și semințele pomenite. Un politician norvegian under cover ar fi semnalat printr-o scrisoare considerată de unii ca profund autentică faptul că, în urma unui cataclism care va avea loc în viitorul apropiat - Nibiru, al doilea Soare, a doua Lună, plecarea unor planete, venirea altora, invazia extraterestră, ciocnirea cu o cometă, căderea unui meteorit sau, după părerea unora mai pragmatici, haosul dezlănțuit de un nou război mondial sau / și de instalarea forțată a Noii Ordini Mondiale - elitele lumii se vor salva în Norvegia. E o posibilitate. Alții, mai informați, sugerează și alte locuri de pe planetă. Și ce vor face, mă rog frumos, elitele în Norvegia? Se vor ascunde ermetic în tuneluri și în buncăre inexpugnabile - așa este natural structurată Scandinavia - unde se vor plimba toată ziua cu trenulețe extraordinare și se vor conversa cu androizi schizoizi și cu bizare cristale inteligente. Despre ce? Desigur, despre bunul mers al distrugerii Terrei și, mai ales, a supărătoarei omeniri care a infestat-o. Timp în care vor fi apărate permanent de armate menite să ucidă pe oricine și orice le-ar amenința. Ascunse, elitele vor roade nesățios toate proviziile adunate și, la nevoie, toate semințele conservate. Dacă așa e planul, sper sincer mai întâi să nu apuce să intre în subterane. Dacă, totuși, apucă, sper să nu apuce să consume prea mult, sper să le stea proviziile și semințele  în gât. Dacă nu le stau, atunci, sper să nu le ajungă și să se devoreze între ele - savuroasă imagine, la cât sunt de talentate în acest sens elitele terestre, indiferent cine le alcătuiește! - și, în final, să moară în chinuri groaznice cauzate, nu în ultimul rând, de foame și de sete. Ah, și să nu uit: firește, în grote, respectivele elite vor păzi precum zmeii, balaurii, dragonii și șerpii - în acest punct al discuției, David Icke ar interveni pertinent spunând că elitele terestre asta și sunt de fapt - grămezile de aur și toate celelalte bogății al lumii, urmând ca, dacă nu mor în modul descris anterior, să moară în nesfârșite lupte pentru putere și înavuțire. Până la urmă, dacă așa stau lucrurile, ar fi chiar natural: oamenii au mai stat prin peșteri, iar, de omorât, n-au încetat niciodată să o facă, e un adevărat modus vivendi înscris în ADN. Exagerez nițel, nu foarte mult, pentru a comprima povestea anului 2012 și a celorlați ani minunați care îi vor urma. Poveste, exasperant de banalizată deja de atâtea cărți și, mai ales, de atâtea filme de profil.
De ce aduc subiectul în discuție totuși? Pentru că, în ultima vreme, unele informații din zona norvegiană mi-au atras atenția. Nu numai banca de semințe. Deși, chiar și ea. Deoarece, până vine sau nu vine sfârșitul lumii, observăm că se dorește cu asiduitate o masivă înfometare a populației planetei. Nu știu în ce măsură foametea care ni se tot impune pe zi ce trece, prin scumpiri, prin lipsuri, prin ciudate îmbolnăviri ale animalelor, ale plantelor și, desigur, ale oamenilor este una cu adevărat condiționată de realitatea stringentă. Mai mult ca sigur nu. Ca o paranteză, totuși: în pofida climei extreme, Norvegia, că despre ea e vorba acum, în multe zone ale sale, practică o agricultură intensivă. Aviz nouă care ne distrugem frenetic, alături de toate celelalte ale noastre, și potențialul agricol. Oare așa trebuie? Pesemne. Pe-semne. Dar, mai aflu și că Norvegia este lider mondial în privința chirurgiei care întrebuințează roboți. Practic, după propriile statistici, 80 la sută dintre operațiile care au loc în clinicile norvegiene sunt făcute deja cu ajutorul roboților. Clinicile norvegiene sunt ultraperformante, excepțional dotate și... foarte numeroase. Și în continuă creștere. Foarte frumos și foarte bine, dar, totuși, Norvegia are o populație oficial minusculă. Care ar fi, până la urmă, standardul spre care se tinde aici? Omu' și spitalu'? Deși, după unele opinii, este țara cea mai scumpă din lume - o poate avantaja, nu vine și nu rezistă oricine pe teritoriul ei - totuși, în mod paradoxal, a dezvoltat condiții pentru un adevărat turism medical, în regim privat, e drept, însă promovând o chirurgie la prețuri rezonabile. În plus, iarăși oarecum paradoxal, deși își dorește să fie un club select al celor bogați, a dezvoltat și rețeaua de zboruri low-cost, utilă, printre altele, pentru exact același turism medical. Prin comparație, Suedia, care nu stă deloc rău din punct de vedere sanitar, este, momentan, clar depășită de performanțele sistemului norvegian, visul de bază al medicilor suedezi fiind acela să lucreze temporar ( nu intru în detalii de ce ) în țara vecină. Și ce e misterios în toate acestea? Dincolo de aceste contradicții, dublate și de zvonurile și poveștile de genul celor expuse pe scurt mai sus, misterios ar putea fi faptul că, de exemplu, un oraș norvegian absolut modest atât ca număr al locuitorilor, aproximativ 70 000, cât și ca aspect, anexez niște poze relevante cred eu, Fredrikstad pe numele său, deși are un spital elegant, funcțional, bine dotat, construiește, subit, un altul - va fi gata în curând se pare - ale cărui dimensiuni vor fi echivalentul a 18 stadioane de fotbal! Așa cum citiți, așa cum rostiți! Iată un topic provocator. După cum se poate vedea și din fotografii, este un oraș agreabil, curat, civilizat, liniștit, dar absolut obișnuit și, după tipicul nordic, în armonie cu natura. Cu tot turismul medical pe care l-am pomenit, aparent, nu există nici un argument logic pentru investiții d-astea, de dimensiuni americano-sovietice. Doar dacă, de exemplu, conform speculațiilor prezentate deja, în subteran, nu se află și altceva. Eventual, și altcineva. Sau, măcar, într-un viitor apropiat. N-aș subestima deloc, dar deloc, importanța subteranelor scandinave. S-a văzut și din operațiunea WikiLeaks ce înseamnă un buncăr scandinav, suedez în acest caz. Sau, doar dacă, aș lua în calcul și acest aspect, populația norvegiană este alta decât cea declarată. Adică, mai mare, mult mai mare. În pofida îmbătrânirii și depopulării populației, investițiile masive pe care le fac toate țările nordice în anumite domenii, practic, obligă la folosirea logicii și a imaginației. Mai precis, îl obligă pe observatorul atent să-și pună și să pună întrebarea de ce. Adăugând rapid și întrebările pentru cine și pentru ce. Ca o paranteză, am avut același gând și același sentiment, în intervalul de timp petrecut în Elveția - am stat o oarecare vreme și acolo - în fața repetării următorului tablou incitant: la orele de vârf, mulți, foarte mulți oameni, nejustificat de mulți oameni, mergând umăr la umăr, pe stradă,  înghesuiți aproape, într-o țară cu o populație oficial tot relativ mică. Revenind... Doar dacă - fiind vorba de gigantice spitale de suprafață - ca urmare a unor mari schimbări la nivel planetar, din diferite motive, mai precis, din cauza a diferite crize și conflicte, mulți oameni nu vor fi relocați într-o țară ca Norvegia. Mă rog, putem fi oricât de creativi și de jucăuși. Deoarece, dacă punem cap la cap toate poveștile despre banca de semințe, tuneluri, grote, peșteri, prețuri imense care generează colici și angoase, orașe aproape umile dublate de spitale SF robotizate și de anvergura, din punctul de vedere al capacității, celor din New York și dacă mai condimentăm sosul și cu inexplicabila spirală apărută recent pe cerul norvegian, ori cu OZN-ul care a blocat activitatea aeroportului din Oslo, atunci chiar că ne putem întreba cu un oarecare temei dacă Norvegia știe ceva ce noi nu știm. Nu pot să declar că e ceva putred în Norvegia, întrucât faimoasa replică privea Danemarca și aceasta  este, momentan,  intens ocupată și preocupată de eventualele controale de graniță pe care ar dori să le efectueze harnic și responsabil. Deși castraveții ucigași s-ar potrivi cu vorbele Marelui Will. Chiar așa! Că veni vorba de vorba din Hamlet! În ultimii ani, nu avem cam multă acțiune și cam multă reacțiune în atât de discretele țări nordice? Nu vi se pare? Am mai discutat, vom mai discuta...
Pentru a încheia, vă las să priviți câteva fotografii ale orașului Fredrikstad și să vă întrebați, dacă doriți, cui folosește o asemenea investiție colosală. Și, la urma urmei, dacă norvegienii își doresc astfel de construcții, de ce oare  ele trebuie să fie tocmai medicale? Să aibă oare legătură și cu faptul că unele state - printre care și noi - își distrug deliberat, consecvent și complet sistemul medical?  Iar dacă norvegienii își doresc să fie monumentali, de ce, atunci,  nu schimbă întregul lor stil arhitectonic tradiționalo-șindrilos? În fine, dacă Norvegia se pregătește pentru ceva epocal, dacă știe ceva special, să ne zică și nouă, să nu murim proști. Dar, asta e, să ne resemnăm, nu ne va zice și, probabil, vom muri proști. Bine că măcar am apucat să vedem spirala!...

( 2 ) Coincidențe, sincronicități, serendipități, conexiuni, conspirații

Harold Camping sau Moș Apoca-lipsă

Voiam să mă țin de cronologia lunii mai cu o anume strictețe, urmând unele fire logice, vizibile sau mai puțin vizibile, dar, iată, n-am reușit. E și greu, dacă nu chiar, imposibil. Ritmul trepidant al evenimentelor mă duce încotro vrea el. Întrerup nițel ordinea întâmplărilor, așa cum o demarasem, dar, promit să revin pentru că, după părerea mea, semnificațiile, atât ascunse, cât și revelate ale acestora, fac să merite incursiunea. Poate chiar, aventura. Sar, deci, peste niște zile și peste niște evenimente și ajung direct la Harold Camping și la a sa Apocalipsă din 21 mai 2011. Să vedem de ce...

Harold Camping, Moș Apoca-lipsă, a dispărut. După unii, ar mai fi apărut nițeluș, după eșecul profeției sale, pentru a anunța că rămâne cum a zis, nu-și ia vorba înapoi și că data finală a apocalipsei este 21 octombrie 2011, sau cam așa ceva, că, oricum, el ne-a prevenit că durează și că, după cum se știe, cine râde la urmă, râde mai bine. Pe asta, recunosc, am adăugat-o eu. Totuși, unii insistă că Harold Camping a dispărut. Iar, în aceast caz, conform unor site-uri americane, posibilitățile ar fi cam următoarele:
- a fugit cu banii - 72 milioane dolari, la prima strigare
- s-a pitit și tace chitic
- a murit pe bune
- a fost omorât pe rele
- a fost ridicat la ceruri

Demersul său menit să trezească și cele mai amorțite conștiințe a avut probabil o unică finalitate: a aruncat în ridicol însăși ideea de Apocalipsă. Pentru că, dacă un creștin cu o minimă educație în acest sens știe că nu are noimă nici măcar să cauți astfel de date deoarece numai Dumnezeu-Tatăl le cunoaște, iar Apocalipsa adevărată, atunci când se va petrece, va fi fără răgaz și fără dubiu - pur și simplu, ea va fi și, pur și simplu, noi vom ști - orice alt cetățean planetar contemporan și neinițiat se gândește pesemne ce caraghioși sunt creștinii și ce religie demnă de dispreț au. Dacă asta a dorit de fapt Harold Camping, atunci, presupun că, în multe zone ale globului, a și obținut deja cu asupra de măsură. Acesta este efectul pervers al unei asemenea lucrări: promovezi, cu zâmbetul pe buze, respectiva învățătură, pretinzând, în același timp, că vrei să salvezi și omenirea și, de fapt, le batjocorești și le distrugi pe ambele. Ne putem întreba cine e de fapt Harold Camping, ce rost are el, cine îi inspiră acțiunile, de ce îl lasă să persiste în aceeași greșeală - se știe că nu e la prima abatere și, dacă, totuși, mai trăiește, nici la ultima, probabil - cu ce scop și, la urma urmei, dacă este el măcar un adevărat creștin.

Ce s-a întâmplat, totuși, în chiar ziua profețită de venerabilul personaj? Nici nu mai comentez de ce-a ales această zi și nu alta. Deja și copiii știu că orice amator de astfel de profeții iubește datele care au o anume simetrie. Cum vine o astfel de dată, cum roiesc și profețiile și conspirațiile în jurul ei. Dar ce s-a întâmplat totuși? Un cutremur slab în Noua Zeelandă, o sinucidere cauzată de groaza momentului a unei adolescente în Rusia, o nouă erupție a unui vulcan islandez. Ulterior, a sosit și o tornadă în SUA. E drept, devastatoare și care a făcut-o să și fie clasificată deja printre tornadele americane extrem de grave și cu un număr mare de morți. Momentan, cam atât. Dar, să privim partea plină a paharului: după cum ne-a avertizat însuși profetul, iar fantoma sa, sau ce-o fi ea, pare să insiste, avem cinci luni apocaliptice în față! Lungi și întregi! Distracția de-abia începe! Cine știe ce delicii ne vor fi servite! De ce i-am acordat eu atenție lui Harold Camping? Exact din cauza aceasta, a prezumtivelor delicii. Pentru că, după cum am tot scris, eu cred în apocalipsa simulată. Este evident faptul că niște lucruri sunt forțate să se consume și este evident că sunt arse niște etape. Să ne amintim că, nu cu multă vreme în urmă, se tot agita opinia publică planetară pe baza faptului că al patrulea cal al Apocalipsei, calul morții, a fost văzut pe când galopa vioi pe străzile din Cairo. Mi-am spus părerea despre această ”viziune” în materialul ”Blue Beam Show, în Cairo?”, material care este publicat pe acest blog.  Cred că întreaga lume a intrat pe un drum dement și periculos, un adevărat culoar al morții. Iar un Harold Camping poate fi extrem de util pentru desăvârșirea atmosferei unui scenariu apocaliptic, dar un scenariu apocaliptic HAARP și Blue Beam Project, de exemplu. Din acest motiv, îl iau în seamă pe Harold Camping. Altminteri, mă înscriu între cei care știu că numai Dumnezeu-Tatăl le cunoaște pe cele viitoare. Dacă se dovedește faptul că adolescenta din Rusia s-a sinucis de groaza generată de pseudoprofeția lui Harold Camping, firește, e foarte grav. Tragic și trist, e oricum, dar devine și foarte grav. Mai ales că omul a fost lăsat - aparent, chiar încurajat - să-și facă toate mendrele sectare, indiferent de consecințe. Voi mai reveni asupra acestui subiect cu unele nuanțe suplimentare întrucât cronologia lunii mai cred că mă obligă să fac asta.
N-aș vrea să trec nici peste cutremurul din Noua Zeelandă, chiar dacă a fost unul slab. Dacă tot a fost nevoie să se producă, măcar bine că a fost slab! Mai ales că, înțeleg, după unele relatări, exact de aici, trebuia să înceapă apocalipsa lui Harold Camping. Semnificativ, în special, în logica apocalipsei simulate. Nu insist, trimit doar la un alt material scris de mine și publicat pe acest blog, ”Între plutoniu și pluton”, precum și la alte postări ale lunii martie 2011 care îl acompaniază și îl completează.

Desigur, n-am să închei înainte de mă referi la erupția vulcanului din Islanda. Și această modă, acest festival deja tradițional al erupțiilor anuale ale vulcanilor din Islanda cărora, nu știu de ce, le-a fost încredințată o exclusivitate a întreruperilor zborurilor vine să confirme, din punctul meu de vedere cel puțin, teoria conspirației. Materialul ”În care Jules Verne se întâlnește cu Stalin și nu numai” publicat pe acest blog cred eu că demonstrează, într-o oarecare măsură, de ce erupția vulcanică din 2010 a fost mai cu moț decât cea din 2011. Mizele au fost altele, mai mari. Anul acesta, nici măcar Moș Apoca-lipsă n-a primit în dar un haos mai consistent. Scenariul nu-l prevedea probabil. Alții vor fi pașii. Foarte bine, mă bucur dacă, acum, oamenii n-au avut prea mult de suferit. Erupția a fost de scurtă durată. Nu existau motive oculte să fie altfel. După cum relatam în materialul menționat, am savurat din plin nebunia de anul trecut, cu toate consecințele ei. Pentru mine, atunci, la Barcelona, au existat soluții și respectiva situație a fost cu happy-end, dar mulți alții au trecut prin clipe grele. Șantajul supraviețuirii, după cum se întâmplă în astfel de momente, se generalizase și avea chiar accente dramatice. Așa că, după cum putem observa, orice eveniment poate deveni esențial sau banal, în funcție de dictatura intereselor planetare. Pare să n-aibă o importanță fundamentală cum este el, evenimentul în sine, ci, cum sunt ele, interesele. Am o uimire suplimentară însă: anul acesta, în fotografiile și în filmele erupției, s-au văzut și OZN-uri? Anul trecut, era o aglomerație ufologică - ofologică sau of-o-logică poate că ar fi chiar mai bine zis - de nu mai pridideau comentatorii. Nu insinuez nimic, întreb și eu că n-am găsit nici un indiciu precis.
Tot în logica teoriei conspirației, aș vrea să mai întreb și dacă erupțiile vulcanilor islandezi  au oare vreo legătură și cu lupta antiguvernamentalo-financiaro-bancară pe care, se pare, ar fi declanșat-o islandezii, forțând limitele profundei crize în care au fost băgați abrupt și artificial de trei ani încoace? Are oare vreo legătură cu faptul că, se pare, micul, dar viteazul și inteligentul popor islandez, dacă procedează astfel, nu vrea și pace să respecte angajamentele financiare tenebroase pe care niște bancheri corupți le-au făcut în defavoarea Islandei și în favoarea unor țări ca Marea Britanie și Olanda, de pildă? Are vreo legătură oare cu faptul că islandezii doresc să-i arunce direct în pușcărie pe cei care au semnat actele menite să-i condamne la foamete, la sărăcie, la criză? Să fie oare aceste erupții și un avertisment? Sau chiar o pedeapsă? Vulcanii ăștia din Islanda încep să joace aproape un rol mistic. Una-două, conspiră frenetic la reușita conspirației în sine. Cum are cineva nevoie să rezolve ceva pe planetă, cum, pac, erupe prompt câte un vulcan islandez și gata! Cum începe să circule pe net, mult prea activ și mult prea detaliat, povestea insubordonării islandezilor, cum, pac, iarăși, erupe vulcanul islandez de serviciu! Dar ce e, dom'le, acolo, în Islanda că intru la bănuieli? Am înțeles că islandezu', cu mic, cu mare, își simte sufletul atras de strămoșescul păgânism Asatru, am înțeles că, în Islanda, magia e la ea acasă și că nu există piatră fără energii speciale, fără o poveste a ei și, mai ales, fără niște misterioși, dar prietenoși locatari pitici, capabili și ei de tot felul de trucuri magice. Cât despre zâne, ele sunt chiar prezențe banale. Dar, totuși! Chiar și așa și e prea mult să ai parte de atâta promptitudine eruptivă! Revenind în planul prozaico-enervant al politicii și al băncilor, informațiile despre starea Islandei circulă pe net și chiar ele mă determină, exact în spiritul titlului sub care scriu acest nou serielișor, să-mi pun aceste întrebări. Voi mai reveni și asupra subiectului de față pentru că el se potrivește și cu alte evenimente ale lunii mai. Nu în ultimul rând, pentru că vreau. Și pentru că merită. Și pentru că am grijă de el. Asta ca să arătăm că suntem oameni complet integrați sistemului și, voila, ne-am însușit chiar și reclamele sale! În mod evident, nu voi epuiza de povestit despre această lună mai în luna mai. În mod cert, mă apucă și iunie. E bine, totuși, să nu ne grăbim. Ca să putem percepe savoarea... Dar unde, totuși, a dispărut Harold Camping? Și chiar a dispărut?



( 8 ) Suedia - Pocher la copcă

A reapărut prietena noastră Cecilia Malmström, comisarul european pentru afaceri interne. Dorul ne încerca și mult ne lipsea! Acum ceva vreme, în ”Suedia - Pocher la copcă 3”, printre altele, am comentat și prestația respectivei doamne în legătură cu situația aderării noastre la spațiul Schengen, situație în care un cuvânt greu de spus îl avea inspectarea riguroasă a... graniței româno-turce. Nu mai insist asupra comicăriei cu pricina, materialul se află postat pe blog și poate fi lecturat de oricine dorește. Acum, subiectul adus în discuție de Cecilia Malmström este dorința unor state europene, printre care și Suedia, de a limita deplasarea sârbilor și macedonenilor, prin reintroducerea vizelor. Argumentul forte ar fi acela al creșterii alarmante a numărului de cereri de azil. Mai ales, din partea etnicilor albanezi și rromi care provin din aceste țări. Prin urmare, nu sârbii și macedonenii sunt problema, dar ei trebuie să suporte consecințele. Strategia o cunoaștem și noi deja mult prea bine. Într-un alt material publicat pe blogul de față și intitulat ”Noul an e țigan?!” atrăgeam atenția tocmai asupra unor aspecte legate de această temă. Nu mai plictisesc lumea cu detaliile respective. Pentru eventuale clarificări, și acest text poate fi lecturat oricând. Sigur, aș putea chiar să exclam anost și vulgar: vai, am avut dreptate iarăși! N-o fac. Se subînțelege. În finalul acestei postări, precizam și faptul că, în Suedia, a crescut alarmant numărul de cereri de azil din partea țiganilor veniți din Serbia. Amuzant e că sfătoasa și grijulia Suedie și-a retras cam rapid sfaturile, grija, ba chiar și toate promisiunile care vizau comunitatea rromă. S-a acrit și s-a pungit și, în acest moment, pare să nu-i mai fi rămas decât o singură angoasă și anume aceea pentru propriile sale standarde. Plus o iritare și-o intransigență maxime. Ah, da, mai era de pus la socoteală și ipocrizia. Între timp, masca ipocriziei a crăpat. Rămășițele ei le-a luat capriciosul vânt al primăverii polare. În urmă, au rămas, totuși, niște riduri. Vor dispărea însă și acestea repejor și vor fi înlocuite de cele ale unei mirări perfecte: cine, eu?! Am spus eu, Suedia, vreodată așa ceva?! Am făcut eu, Suedia, vreodată așa ceva?! Mă refer la țara cu acest nume și nu la vreo chivuță botezată astfel - sunt destule - care se dezvinovățește când o prinde poliția. Până la urmă, parafrazând celebrul titlu suedez de carte, dar și de film, ”N-a dansat decât o vară”, Suedia nu i-a lăsat pe țigani să danseze decât o seară, mai precis, în noaptea de Revelion 2011, la televiziunea oficială, după cum am și relatat în materialul deja pomenit.

Chestiunea e însă așa: desigur, țările scandinave, alături de Belgia și de Luxemburg au dreptul să fie îngrijorate de soarta lor, dar sârbii și macedonenii, la rândul lor, au și ei dreptul să fie îngrijorați că sunt discriminați. Ba chiar au dreptul să nu fie deloc discriminați. Mai ales dacă, după cum am mai scris pe acest blog, sunt opriți de la libera circulație prin Europa de milioanele de asiatici și de africani pe care exact aceste state, alături de toate celelalte state occidentale, le-au adus pe bătrânul nostru continent. După cum sună o sintagmă mult prea tocită. Precum e și continentul de altfel. Ce vor, în fond, aceste țări? Să stăm locului și norocului noi, cei din Europa de Est, pentru a nu deranja etern populațiile de pe alte continente oploșite, deja enclavizat, pe aici? Cum explică europeana Suedie, de pildă, faptul că Mohamed a devenit unul dintre cele mai raspândite prenume masculine de pe teritoriul ei? După părerea unora, cel mai răspândit în acest moment. Cum explică europeana Norvegie, alt exemplu glorios, faptul că returnează, în maximum 48 de ore, autocarele cu persoane provenite din Serbia, Macedonia și Muntenegru, persoane care doresc să obțină drept de azil, când ea, Norvegia, anul trecut, cu multă dificultate, tranșa un mare scandal, acela al vălului pe care polițistele musulmane, din cadrul forțelor polițienești norvegiene, doresc să-l poarte în cadrul uniformei? În toiul aprigelor dispute, chiar musulmanii, care nu mai înțelegeau nici ei de ce au mai bătut tot drumul până în Europa și n-au rămas pe la cășile lor din Asia, au ajuns să atenționeze Norvegia că are exagerări ciudate și dubioase, în condițiile în care nici măcar polițistele din Pakistan nu poartă vălul musulman. Ba chiar au invitat-o să facă bine să-și păstreze moștenirea culturală și să nu încurajeze astfel de devieri bizare care nu fac bine nimănui, mai ales  în condițiile în care femeile musulmane luptă din răsputeri, în țările lor, pentru obținerea egalității și a emancipării. Dar cum explică europeana Belgie faptul că, după lungi dezabateri, a ajuns să interzică, la rândul ei, purtarea aceluiași văl musulman, opinia publică de acolo socotind acest deznodământ drept un mare succes, menit să redea mândria de a fi belgian? Cum explică toate țările occidentale faptul că minaretele au intrat în arhitectura europeană curentă? Cum motivează statele occidentale faptul că orice banală plimbare de cartier, oriunde pe teritoriul lor, îi dă trecătorului senzația bulversantă, prin întâlnirile pe care le are pe stradă, că a ajuns, instantaneu, în Egipt, ori în Arabia Saudită, ori în Anatolia etc? Asta așa, ca s-o zicem extrem de razant p-a dreaptă. Cum să fie discriminați sârbii și macedonenii, în Europa? Cum să fie discriminați europenii în Europa? Firește, exact cum au mai fost și până acum. Deși, e de la sine înțeles, sau așa ar trebui să fie, orice european este, în Europa, acasă la el! Și de către cine să fie sărbii, macedonenii ori alți europeni discriminați? De exact aceste țări occidentale care, clamând tot soiul de principii sforăitoare, simultan, au straniul apetit să aiurească harta lumii, în mod special, harta propriului continent. Doar zilele acestea, asiaticul Azerbaidjan a câștigat hilarul concurs Eurovision. O fi fost vreun efect întârziat al inspectării graniței româno-turce. Sau, mai plauzibil, cred că, sub scenă, erau deja trase conductele de petrol și de gaz metan, iar pompa pornise cu toată forța. Ce-ar mai fi de comentat în fața geopoliticii momentului? Vorba cântecului câștigător - agreabil, de altfel, dacă e să-mi dau și eu cu părerea - ”running scared”...
Cum să fie sârbii și macedonenii, în continuare, discriminați în Europa, mai ales dacă, după cum se întâmplă atât de des și în cazul nostru, ca români, problema care se dorește a fi de fapt rezolvată nu este a lor, ci este cea a etniei rrome? Dar, se tot spune, rromii nu pot fi tratați separat ca să nu fie, desigur, discriminați! Și atunci? Să se procedeze cum? Să fie discriminați toți, la pachet? Liberte, egalite, fraternite, discrimine?! Chiar zilele trecute, în orașul suedez în care mă găsesc, m-am întâlnit cu niște cântăreți d-ai noștri, băeți dân bobor, cu stagiul complet în Obor, sper că nu și la omor, care slobozeau din toată inimioara lor, din toți ficățeii lor, din toți răruncheii lor, pentru cine avea sensibilitatea, curtoazia și delicatețea să-i asculte și, mai ales, să le întindă o mână, dacă se poate și cu oarece în ea, ”Treeeec țiganii, treeeec!”... Ce să le faci? Ce să le zici? Să mănâncă și gura lor! Totuși, trebuie s-o spun clar, m-a îngrijorat opacitatea lor față de valorile europene și față de documentele, ca să nu zic docomentele, în vigoare. Păi, cum să te trezești cântând  pe stradă așa, în mijlocul Suediei, despre țigani și nu despre rromi?! Aceasta ar fi o primă problemă serioasă. Dar ce să mai comentez și despre faptul că urlau din toți bojoceii lor că țiganii trec?! Vaaai, reprobabil, condamnabil și damnabil! Păi, exact asta e chestiunea de fond! Tocmai asta e speța! Asta, categoric, e sfidare totală. La adresa a orice. Ne batem joc de autorități, de demersurile lor, ba chiar de hotărârile lor?! Cum adică țiganii trec?! Asta e sfidare la adresa spațiului Schengen, a acquis-ului comunitar, a ideii de  reintroducere a controalelor la granițe și-a vizelor, a intenției de salvgardare a tuturor clauzelor imaginate vreodată și-a tuturor rezoluțiilor! Ba aș putea considera că este o sfidare la adresa doamnei Cecilia Malmström însăși. Am chiar bănuiala că distinsul comisar i-a auzit, cu urechile dumisale, pe ei sau pe alții ca ei și, pe bună dreptate, s-a enervat. Tupeu, frate! Dacă nu, atunci, măcar i s-a raportat, raportul fiind o valoare de bază în Europa zilelor noastre, atât de strâns unită. Ne facem rapoarte unii altora de nu ne mai vedem din maldăr. Vă dați seama câte probleme au generat băieții ăia cu acordionu' și cu cânticelu' lor? Ăsta da infringement! Dar eu cred că, până la urmă, doamna Cecilia Malmström izbândeste. Fără doar și poate! Doar să știe să se impună și să se încordeze. Dar, negreșit, politically correct. Asta e musai. Fără asta nu se poate în Europa. La ce e bună încordarea? Ia gândiți-vă nițel! Păi, cum credeți că vor reacționa rromicii-balcanicii  la auzul simplei vești că vine comisaru' și că e ofticat pe ei? Vestea asta nașparlie trezește imediat reflexe, frisoane, crampe și cârcei ancestrali. Aoleo, manceacas, vine și cu mascații, bre?! Mai rău, beeei, cântăreților-plimbăreților, vine cu acquis-ul comunitar, beeei, și vi-l lipește pe frunte ca bancnota lăutarului, lăutăreților care sunteți lăutăreți! Acu' să vă văz care cum mai treceți și pe unde! Că și dacă treceți de doamna Malmström, n-aș prea crede, dar dacă totuși, atunci, dați peste frații voștri indieni și peste ceilalți veri, că-i plină Europa de ei, și d-ăștia, garantat, în veci, nu mai treceți că foametea e mare! Deh, greu cu circulația liberă în Europa, mai ales, pentru europeni!...