( 2 ) Coincidențe, sincronicități, serendipități, conexiuni, conspirații

Harold Camping sau Moș Apoca-lipsă

Voiam să mă țin de cronologia lunii mai cu o anume strictețe, urmând unele fire logice, vizibile sau mai puțin vizibile, dar, iată, n-am reușit. E și greu, dacă nu chiar, imposibil. Ritmul trepidant al evenimentelor mă duce încotro vrea el. Întrerup nițel ordinea întâmplărilor, așa cum o demarasem, dar, promit să revin pentru că, după părerea mea, semnificațiile, atât ascunse, cât și revelate ale acestora, fac să merite incursiunea. Poate chiar, aventura. Sar, deci, peste niște zile și peste niște evenimente și ajung direct la Harold Camping și la a sa Apocalipsă din 21 mai 2011. Să vedem de ce...

Harold Camping, Moș Apoca-lipsă, a dispărut. După unii, ar mai fi apărut nițeluș, după eșecul profeției sale, pentru a anunța că rămâne cum a zis, nu-și ia vorba înapoi și că data finală a apocalipsei este 21 octombrie 2011, sau cam așa ceva, că, oricum, el ne-a prevenit că durează și că, după cum se știe, cine râde la urmă, râde mai bine. Pe asta, recunosc, am adăugat-o eu. Totuși, unii insistă că Harold Camping a dispărut. Iar, în aceast caz, conform unor site-uri americane, posibilitățile ar fi cam următoarele:
- a fugit cu banii - 72 milioane dolari, la prima strigare
- s-a pitit și tace chitic
- a murit pe bune
- a fost omorât pe rele
- a fost ridicat la ceruri

Demersul său menit să trezească și cele mai amorțite conștiințe a avut probabil o unică finalitate: a aruncat în ridicol însăși ideea de Apocalipsă. Pentru că, dacă un creștin cu o minimă educație în acest sens știe că nu are noimă nici măcar să cauți astfel de date deoarece numai Dumnezeu-Tatăl le cunoaște, iar Apocalipsa adevărată, atunci când se va petrece, va fi fără răgaz și fără dubiu - pur și simplu, ea va fi și, pur și simplu, noi vom ști - orice alt cetățean planetar contemporan și neinițiat se gândește pesemne ce caraghioși sunt creștinii și ce religie demnă de dispreț au. Dacă asta a dorit de fapt Harold Camping, atunci, presupun că, în multe zone ale globului, a și obținut deja cu asupra de măsură. Acesta este efectul pervers al unei asemenea lucrări: promovezi, cu zâmbetul pe buze, respectiva învățătură, pretinzând, în același timp, că vrei să salvezi și omenirea și, de fapt, le batjocorești și le distrugi pe ambele. Ne putem întreba cine e de fapt Harold Camping, ce rost are el, cine îi inspiră acțiunile, de ce îl lasă să persiste în aceeași greșeală - se știe că nu e la prima abatere și, dacă, totuși, mai trăiește, nici la ultima, probabil - cu ce scop și, la urma urmei, dacă este el măcar un adevărat creștin.

Ce s-a întâmplat, totuși, în chiar ziua profețită de venerabilul personaj? Nici nu mai comentez de ce-a ales această zi și nu alta. Deja și copiii știu că orice amator de astfel de profeții iubește datele care au o anume simetrie. Cum vine o astfel de dată, cum roiesc și profețiile și conspirațiile în jurul ei. Dar ce s-a întâmplat totuși? Un cutremur slab în Noua Zeelandă, o sinucidere cauzată de groaza momentului a unei adolescente în Rusia, o nouă erupție a unui vulcan islandez. Ulterior, a sosit și o tornadă în SUA. E drept, devastatoare și care a făcut-o să și fie clasificată deja printre tornadele americane extrem de grave și cu un număr mare de morți. Momentan, cam atât. Dar, să privim partea plină a paharului: după cum ne-a avertizat însuși profetul, iar fantoma sa, sau ce-o fi ea, pare să insiste, avem cinci luni apocaliptice în față! Lungi și întregi! Distracția de-abia începe! Cine știe ce delicii ne vor fi servite! De ce i-am acordat eu atenție lui Harold Camping? Exact din cauza aceasta, a prezumtivelor delicii. Pentru că, după cum am tot scris, eu cred în apocalipsa simulată. Este evident faptul că niște lucruri sunt forțate să se consume și este evident că sunt arse niște etape. Să ne amintim că, nu cu multă vreme în urmă, se tot agita opinia publică planetară pe baza faptului că al patrulea cal al Apocalipsei, calul morții, a fost văzut pe când galopa vioi pe străzile din Cairo. Mi-am spus părerea despre această ”viziune” în materialul ”Blue Beam Show, în Cairo?”, material care este publicat pe acest blog.  Cred că întreaga lume a intrat pe un drum dement și periculos, un adevărat culoar al morții. Iar un Harold Camping poate fi extrem de util pentru desăvârșirea atmosferei unui scenariu apocaliptic, dar un scenariu apocaliptic HAARP și Blue Beam Project, de exemplu. Din acest motiv, îl iau în seamă pe Harold Camping. Altminteri, mă înscriu între cei care știu că numai Dumnezeu-Tatăl le cunoaște pe cele viitoare. Dacă se dovedește faptul că adolescenta din Rusia s-a sinucis de groaza generată de pseudoprofeția lui Harold Camping, firește, e foarte grav. Tragic și trist, e oricum, dar devine și foarte grav. Mai ales că omul a fost lăsat - aparent, chiar încurajat - să-și facă toate mendrele sectare, indiferent de consecințe. Voi mai reveni asupra acestui subiect cu unele nuanțe suplimentare întrucât cronologia lunii mai cred că mă obligă să fac asta.
N-aș vrea să trec nici peste cutremurul din Noua Zeelandă, chiar dacă a fost unul slab. Dacă tot a fost nevoie să se producă, măcar bine că a fost slab! Mai ales că, înțeleg, după unele relatări, exact de aici, trebuia să înceapă apocalipsa lui Harold Camping. Semnificativ, în special, în logica apocalipsei simulate. Nu insist, trimit doar la un alt material scris de mine și publicat pe acest blog, ”Între plutoniu și pluton”, precum și la alte postări ale lunii martie 2011 care îl acompaniază și îl completează.

Desigur, n-am să închei înainte de mă referi la erupția vulcanului din Islanda. Și această modă, acest festival deja tradițional al erupțiilor anuale ale vulcanilor din Islanda cărora, nu știu de ce, le-a fost încredințată o exclusivitate a întreruperilor zborurilor vine să confirme, din punctul meu de vedere cel puțin, teoria conspirației. Materialul ”În care Jules Verne se întâlnește cu Stalin și nu numai” publicat pe acest blog cred eu că demonstrează, într-o oarecare măsură, de ce erupția vulcanică din 2010 a fost mai cu moț decât cea din 2011. Mizele au fost altele, mai mari. Anul acesta, nici măcar Moș Apoca-lipsă n-a primit în dar un haos mai consistent. Scenariul nu-l prevedea probabil. Alții vor fi pașii. Foarte bine, mă bucur dacă, acum, oamenii n-au avut prea mult de suferit. Erupția a fost de scurtă durată. Nu existau motive oculte să fie altfel. După cum relatam în materialul menționat, am savurat din plin nebunia de anul trecut, cu toate consecințele ei. Pentru mine, atunci, la Barcelona, au existat soluții și respectiva situație a fost cu happy-end, dar mulți alții au trecut prin clipe grele. Șantajul supraviețuirii, după cum se întâmplă în astfel de momente, se generalizase și avea chiar accente dramatice. Așa că, după cum putem observa, orice eveniment poate deveni esențial sau banal, în funcție de dictatura intereselor planetare. Pare să n-aibă o importanță fundamentală cum este el, evenimentul în sine, ci, cum sunt ele, interesele. Am o uimire suplimentară însă: anul acesta, în fotografiile și în filmele erupției, s-au văzut și OZN-uri? Anul trecut, era o aglomerație ufologică - ofologică sau of-o-logică poate că ar fi chiar mai bine zis - de nu mai pridideau comentatorii. Nu insinuez nimic, întreb și eu că n-am găsit nici un indiciu precis.
Tot în logica teoriei conspirației, aș vrea să mai întreb și dacă erupțiile vulcanilor islandezi  au oare vreo legătură și cu lupta antiguvernamentalo-financiaro-bancară pe care, se pare, ar fi declanșat-o islandezii, forțând limitele profundei crize în care au fost băgați abrupt și artificial de trei ani încoace? Are oare vreo legătură cu faptul că, se pare, micul, dar viteazul și inteligentul popor islandez, dacă procedează astfel, nu vrea și pace să respecte angajamentele financiare tenebroase pe care niște bancheri corupți le-au făcut în defavoarea Islandei și în favoarea unor țări ca Marea Britanie și Olanda, de pildă? Are vreo legătură oare cu faptul că islandezii doresc să-i arunce direct în pușcărie pe cei care au semnat actele menite să-i condamne la foamete, la sărăcie, la criză? Să fie oare aceste erupții și un avertisment? Sau chiar o pedeapsă? Vulcanii ăștia din Islanda încep să joace aproape un rol mistic. Una-două, conspiră frenetic la reușita conspirației în sine. Cum are cineva nevoie să rezolve ceva pe planetă, cum, pac, erupe prompt câte un vulcan islandez și gata! Cum începe să circule pe net, mult prea activ și mult prea detaliat, povestea insubordonării islandezilor, cum, pac, iarăși, erupe vulcanul islandez de serviciu! Dar ce e, dom'le, acolo, în Islanda că intru la bănuieli? Am înțeles că islandezu', cu mic, cu mare, își simte sufletul atras de strămoșescul păgânism Asatru, am înțeles că, în Islanda, magia e la ea acasă și că nu există piatră fără energii speciale, fără o poveste a ei și, mai ales, fără niște misterioși, dar prietenoși locatari pitici, capabili și ei de tot felul de trucuri magice. Cât despre zâne, ele sunt chiar prezențe banale. Dar, totuși! Chiar și așa și e prea mult să ai parte de atâta promptitudine eruptivă! Revenind în planul prozaico-enervant al politicii și al băncilor, informațiile despre starea Islandei circulă pe net și chiar ele mă determină, exact în spiritul titlului sub care scriu acest nou serielișor, să-mi pun aceste întrebări. Voi mai reveni și asupra subiectului de față pentru că el se potrivește și cu alte evenimente ale lunii mai. Nu în ultimul rând, pentru că vreau. Și pentru că merită. Și pentru că am grijă de el. Asta ca să arătăm că suntem oameni complet integrați sistemului și, voila, ne-am însușit chiar și reclamele sale! În mod evident, nu voi epuiza de povestit despre această lună mai în luna mai. În mod cert, mă apucă și iunie. E bine, totuși, să nu ne grăbim. Ca să putem percepe savoarea... Dar unde, totuși, a dispărut Harold Camping? Și chiar a dispărut?



( 8 ) Suedia - Pocher la copcă

A reapărut prietena noastră Cecilia Malmström, comisarul european pentru afaceri interne. Dorul ne încerca și mult ne lipsea! Acum ceva vreme, în ”Suedia - Pocher la copcă 3”, printre altele, am comentat și prestația respectivei doamne în legătură cu situația aderării noastre la spațiul Schengen, situație în care un cuvânt greu de spus îl avea inspectarea riguroasă a... graniței româno-turce. Nu mai insist asupra comicăriei cu pricina, materialul se află postat pe blog și poate fi lecturat de oricine dorește. Acum, subiectul adus în discuție de Cecilia Malmström este dorința unor state europene, printre care și Suedia, de a limita deplasarea sârbilor și macedonenilor, prin reintroducerea vizelor. Argumentul forte ar fi acela al creșterii alarmante a numărului de cereri de azil. Mai ales, din partea etnicilor albanezi și rromi care provin din aceste țări. Prin urmare, nu sârbii și macedonenii sunt problema, dar ei trebuie să suporte consecințele. Strategia o cunoaștem și noi deja mult prea bine. Într-un alt material publicat pe blogul de față și intitulat ”Noul an e țigan?!” atrăgeam atenția tocmai asupra unor aspecte legate de această temă. Nu mai plictisesc lumea cu detaliile respective. Pentru eventuale clarificări, și acest text poate fi lecturat oricând. Sigur, aș putea chiar să exclam anost și vulgar: vai, am avut dreptate iarăși! N-o fac. Se subînțelege. În finalul acestei postări, precizam și faptul că, în Suedia, a crescut alarmant numărul de cereri de azil din partea țiganilor veniți din Serbia. Amuzant e că sfătoasa și grijulia Suedie și-a retras cam rapid sfaturile, grija, ba chiar și toate promisiunile care vizau comunitatea rromă. S-a acrit și s-a pungit și, în acest moment, pare să nu-i mai fi rămas decât o singură angoasă și anume aceea pentru propriile sale standarde. Plus o iritare și-o intransigență maxime. Ah, da, mai era de pus la socoteală și ipocrizia. Între timp, masca ipocriziei a crăpat. Rămășițele ei le-a luat capriciosul vânt al primăverii polare. În urmă, au rămas, totuși, niște riduri. Vor dispărea însă și acestea repejor și vor fi înlocuite de cele ale unei mirări perfecte: cine, eu?! Am spus eu, Suedia, vreodată așa ceva?! Am făcut eu, Suedia, vreodată așa ceva?! Mă refer la țara cu acest nume și nu la vreo chivuță botezată astfel - sunt destule - care se dezvinovățește când o prinde poliția. Până la urmă, parafrazând celebrul titlu suedez de carte, dar și de film, ”N-a dansat decât o vară”, Suedia nu i-a lăsat pe țigani să danseze decât o seară, mai precis, în noaptea de Revelion 2011, la televiziunea oficială, după cum am și relatat în materialul deja pomenit.

Chestiunea e însă așa: desigur, țările scandinave, alături de Belgia și de Luxemburg au dreptul să fie îngrijorate de soarta lor, dar sârbii și macedonenii, la rândul lor, au și ei dreptul să fie îngrijorați că sunt discriminați. Ba chiar au dreptul să nu fie deloc discriminați. Mai ales dacă, după cum am mai scris pe acest blog, sunt opriți de la libera circulație prin Europa de milioanele de asiatici și de africani pe care exact aceste state, alături de toate celelalte state occidentale, le-au adus pe bătrânul nostru continent. După cum sună o sintagmă mult prea tocită. Precum e și continentul de altfel. Ce vor, în fond, aceste țări? Să stăm locului și norocului noi, cei din Europa de Est, pentru a nu deranja etern populațiile de pe alte continente oploșite, deja enclavizat, pe aici? Cum explică europeana Suedie, de pildă, faptul că Mohamed a devenit unul dintre cele mai raspândite prenume masculine de pe teritoriul ei? După părerea unora, cel mai răspândit în acest moment. Cum explică europeana Norvegie, alt exemplu glorios, faptul că returnează, în maximum 48 de ore, autocarele cu persoane provenite din Serbia, Macedonia și Muntenegru, persoane care doresc să obțină drept de azil, când ea, Norvegia, anul trecut, cu multă dificultate, tranșa un mare scandal, acela al vălului pe care polițistele musulmane, din cadrul forțelor polițienești norvegiene, doresc să-l poarte în cadrul uniformei? În toiul aprigelor dispute, chiar musulmanii, care nu mai înțelegeau nici ei de ce au mai bătut tot drumul până în Europa și n-au rămas pe la cășile lor din Asia, au ajuns să atenționeze Norvegia că are exagerări ciudate și dubioase, în condițiile în care nici măcar polițistele din Pakistan nu poartă vălul musulman. Ba chiar au invitat-o să facă bine să-și păstreze moștenirea culturală și să nu încurajeze astfel de devieri bizare care nu fac bine nimănui, mai ales  în condițiile în care femeile musulmane luptă din răsputeri, în țările lor, pentru obținerea egalității și a emancipării. Dar cum explică europeana Belgie faptul că, după lungi dezabateri, a ajuns să interzică, la rândul ei, purtarea aceluiași văl musulman, opinia publică de acolo socotind acest deznodământ drept un mare succes, menit să redea mândria de a fi belgian? Cum explică toate țările occidentale faptul că minaretele au intrat în arhitectura europeană curentă? Cum motivează statele occidentale faptul că orice banală plimbare de cartier, oriunde pe teritoriul lor, îi dă trecătorului senzația bulversantă, prin întâlnirile pe care le are pe stradă, că a ajuns, instantaneu, în Egipt, ori în Arabia Saudită, ori în Anatolia etc? Asta așa, ca s-o zicem extrem de razant p-a dreaptă. Cum să fie discriminați sârbii și macedonenii, în Europa? Cum să fie discriminați europenii în Europa? Firește, exact cum au mai fost și până acum. Deși, e de la sine înțeles, sau așa ar trebui să fie, orice european este, în Europa, acasă la el! Și de către cine să fie sărbii, macedonenii ori alți europeni discriminați? De exact aceste țări occidentale care, clamând tot soiul de principii sforăitoare, simultan, au straniul apetit să aiurească harta lumii, în mod special, harta propriului continent. Doar zilele acestea, asiaticul Azerbaidjan a câștigat hilarul concurs Eurovision. O fi fost vreun efect întârziat al inspectării graniței româno-turce. Sau, mai plauzibil, cred că, sub scenă, erau deja trase conductele de petrol și de gaz metan, iar pompa pornise cu toată forța. Ce-ar mai fi de comentat în fața geopoliticii momentului? Vorba cântecului câștigător - agreabil, de altfel, dacă e să-mi dau și eu cu părerea - ”running scared”...
Cum să fie sârbii și macedonenii, în continuare, discriminați în Europa, mai ales dacă, după cum se întâmplă atât de des și în cazul nostru, ca români, problema care se dorește a fi de fapt rezolvată nu este a lor, ci este cea a etniei rrome? Dar, se tot spune, rromii nu pot fi tratați separat ca să nu fie, desigur, discriminați! Și atunci? Să se procedeze cum? Să fie discriminați toți, la pachet? Liberte, egalite, fraternite, discrimine?! Chiar zilele trecute, în orașul suedez în care mă găsesc, m-am întâlnit cu niște cântăreți d-ai noștri, băeți dân bobor, cu stagiul complet în Obor, sper că nu și la omor, care slobozeau din toată inimioara lor, din toți ficățeii lor, din toți răruncheii lor, pentru cine avea sensibilitatea, curtoazia și delicatețea să-i asculte și, mai ales, să le întindă o mână, dacă se poate și cu oarece în ea, ”Treeeec țiganii, treeeec!”... Ce să le faci? Ce să le zici? Să mănâncă și gura lor! Totuși, trebuie s-o spun clar, m-a îngrijorat opacitatea lor față de valorile europene și față de documentele, ca să nu zic docomentele, în vigoare. Păi, cum să te trezești cântând  pe stradă așa, în mijlocul Suediei, despre țigani și nu despre rromi?! Aceasta ar fi o primă problemă serioasă. Dar ce să mai comentez și despre faptul că urlau din toți bojoceii lor că țiganii trec?! Vaaai, reprobabil, condamnabil și damnabil! Păi, exact asta e chestiunea de fond! Tocmai asta e speța! Asta, categoric, e sfidare totală. La adresa a orice. Ne batem joc de autorități, de demersurile lor, ba chiar de hotărârile lor?! Cum adică țiganii trec?! Asta e sfidare la adresa spațiului Schengen, a acquis-ului comunitar, a ideii de  reintroducere a controalelor la granițe și-a vizelor, a intenției de salvgardare a tuturor clauzelor imaginate vreodată și-a tuturor rezoluțiilor! Ba aș putea considera că este o sfidare la adresa doamnei Cecilia Malmström însăși. Am chiar bănuiala că distinsul comisar i-a auzit, cu urechile dumisale, pe ei sau pe alții ca ei și, pe bună dreptate, s-a enervat. Tupeu, frate! Dacă nu, atunci, măcar i s-a raportat, raportul fiind o valoare de bază în Europa zilelor noastre, atât de strâns unită. Ne facem rapoarte unii altora de nu ne mai vedem din maldăr. Vă dați seama câte probleme au generat băieții ăia cu acordionu' și cu cânticelu' lor? Ăsta da infringement! Dar eu cred că, până la urmă, doamna Cecilia Malmström izbândeste. Fără doar și poate! Doar să știe să se impună și să se încordeze. Dar, negreșit, politically correct. Asta e musai. Fără asta nu se poate în Europa. La ce e bună încordarea? Ia gândiți-vă nițel! Păi, cum credeți că vor reacționa rromicii-balcanicii  la auzul simplei vești că vine comisaru' și că e ofticat pe ei? Vestea asta nașparlie trezește imediat reflexe, frisoane, crampe și cârcei ancestrali. Aoleo, manceacas, vine și cu mascații, bre?! Mai rău, beeei, cântăreților-plimbăreților, vine cu acquis-ul comunitar, beeei, și vi-l lipește pe frunte ca bancnota lăutarului, lăutăreților care sunteți lăutăreți! Acu' să vă văz care cum mai treceți și pe unde! Că și dacă treceți de doamna Malmström, n-aș prea crede, dar dacă totuși, atunci, dați peste frații voștri indieni și peste ceilalți veri, că-i plină Europa de ei, și d-ăștia, garantat, în veci, nu mai treceți că foametea e mare! Deh, greu cu circulația liberă în Europa, mai ales, pentru europeni!...

( 1 ) Coincidențe, sincronicități, serendipități, conexiuni, conspirații

Nunta regală britanică

Mai întâi de toate, m-a surprins data: vineri, 29 aprilie. Nuntă creștină, vinerea?! Ciudat. Nu știu dacă acest ”detaliu” a surprins pe cineva, undeva, pe planetă. Și-ar fi trebuit. Toți s-au lăsat pradă isteriei mediatice și-au urmărit ceremonia - inclusiv la București - de parcă, după cum spun chiar anglo-americanii, însăși viața lor depindea de asta. Nici data de 29 aprilie n-a părut să aprindă vreun beculeț, ori să facă să sune vreun clopoțel. Este, totuși, data la care s-au căsătorit Adolf Hitler și Eva Braun. Apoi, pe 30 aprilie, s-au sinucis. Cel puțin, aceasta este versiunea oficială. Și tot versiunea oficială este că, atunci, ambele evenimente ar fi fost condiționate nu numai de iminentul sfârșit al războiului, ci și tocmai de semnificațiile ezoterice ale respectivelor zile, ba chiar și ale respectivelor ore la care ele au avut loc. Dacă au avut loc. Dar 29 aprilie este și ajunul Nopții Valpurgiei, 30 aprilie / 1 mai, moment extrem de controversat. Trimiterile lui: marele sabat vrăjitoresc al primăverii, pactul lui Faust cu puterile infernale, ziua de înființare a Illuminati, 1 mai 1776. Ca să mă refer doar la câteva. Din toate aceste motive, în decursul timpului, mulți au contestat - apăsat și nu tocmai spre binele lor - semnificația acordată zilei de 1 Mai ca sărbătoare a muncii și-a muncitorilor din întreaga lume, considerând-o, de fapt, un paravan pentru o sărbătoare ocultă de rang înalt. Așa că, deși nunta regală britanică s-a bazat pe o ceremonie religioasă creștină și deși această ceremonie a avut loc într-o catedrală ca Westminster Abbey, având în vedere toate circumstanțele, nu în ultimul rând, strania transă planetară pe care a provocat-o, ne putem pune întrebări justificate - eu, iată, chiar fac acest lucru - despre adevăratul mesaj al acestui eveniment.
Pentru că el are deja continuări stranii. Numai faptul că, la doar câteva zile după, a apărut o fotografie a prințesei Diana, făcută de paparazzi imediat după sinistrul accident care s-a soldat cu decesul ei. Fotografia, se insistă, pare să probeze faptul că Diana era cât se poate de vie și că ar fi fost asasinată, ulterior, la spital. Și nu este decât începutul. În acest context care, în buna tradiție a tuturor tronurilor, combină dezinvolt nunta și moartea, apar voci din ce în ce mai sonore care afirmă, din ce în ce mai răspicat, faptul că familia regală britanică de sorginte germană trebuie să părăsească puterea și să lase locul unei alte familii. Mai precis, familiei Stuart. Astfel, nu proaspătul însurățel William ar fi candidatul ideal la tron, ci fratele său, Harry. N-are legătură cu Harry Potter, eroul lui J.K. Rowling, sau poate are, pentru că, dacă ar fi să-i dăm crezare celuilalt foarte activ și foarte prolific britanic, David Icke pe numele său, actuala monarhie londoneză, alături de toate celelalte monarhii ale lumii, ar fi alcătuită din reptilieni, o superrasă care domină această planetă, sursă a răului perfect și înrobitoare a omenirii. Așa că, pe cale de consecință - și nu e nevoie să forțăm prea mult raționamentul - Harry Potter, alesul, cel aflat în luptă cu maleficele entități reptiliene, care par să fie într-un asalt total și final asupra omenirii, ar putea fi sau ar putea deveni o metaforă chiar pentru prințul Harry însuși. Cum se poate ajunge la ghidușia asta? Foarte simplu. Firește că William și Harry sunt frați și, firește, că sunt fiii Dianei. Dar, pe când William ar fi fiul prințului Charles, deci, un reptilian desăvârșit, tatăl lui Harry ar fi James Hewitt, fostul iubit al Dianei, doar un cetățean normal al acestei planete. Iar chipul lui Harry este un argument forte, părând copia fidelă a lui James Hewitt. Așa, cel puțin, susțin amatorii de conspirații, prezentând, încăpățânat, pozele doveditoare. Astfel, Harry n-ar avea deloc sângele germano-reptilian - conform teoriei lui David Icke - al familiei domnitoare britanice. El ar fi un cert descendent Stuart, prințesa Diana - după cum arborele său genealogic pare să dovedească - provenind din această familie. În treacăt fie spus, David Icke susține și că actuala familie Windsor s-ar înrudi cu Vlad Țepeș, acesta fiind adevăratul motiv pentru care prințul Charles a cumpărat proprietăți în România și ne vizitează des și nu doar o  legătură de sânge cu niște familii nobiliare maghiare din Transilvania. Chiar dacă unii dintre aceștia au fost invitați la nunta despre care tocmai îmi dau cu părerea. Și chiar dacă, drept urmare, zilele acestea, prințul Charles le-a întors vizita, cum se spune, și ne-a onorat cu una dintre incursiunile sale private prin Transilvania, după cum îi place să declare, incursiuni despre care am scris în celelalte materiale postate recent pe blog. M-a amuzat teribil un detaliu. Probabil, n-am fost singura. În cadrul acestei vizite, prințul Charles i-a rugat pe sătenii din Harghita, dacă nu mă înșel, să-l învețe să cosească. Pare să fie o boală cu transmitere rapidă. Mai cunoaștem cazuri. Apoi, a cerut să i se trimită coasa. Știți cum e, dorința unei altețe este o fierbinte și onorabilă obligație! Indiferent care a fost motivul declanșator din subconștientul prințului Charles, eu zic să se dea curs imediat princiarei dorințe și să i se trimită coasa cu pricina. Și să se ascută bine. Ca să fie folositoare. Pentru că, mă gândesc, s-ar putea să nu fie doar un simplu capriciu. S-ar putea să fie mai mult decât atât. Poate este vorba chiar despre un mesaj venit din alte sfere.  

Și în recentele postări de pe blog, la care tocmai am făcut trimitere, v-am mai spus că e un mai interesant, cu tot ce presupune acest cuvânt, și că el nici măcar nu s-a terminat încă... Mai ales că, după cum se vede, actuala lună mai a început interesant încă din aprilie. Iar dacă se termină, nu-i nimic, urmează luna iunie și tot așa... Noi să fim sănătoși! Are balta pește, ba chiar și broaște albastre. Prințul Charles le caută pe la noi. De ce oare? Dacă sunt albastre, sunt tot nobile? Sau, păcatele mele, ajungem iar la teoria cu superrasa de reptilieni. Ba chiar de șopârle, cum le spun unii mai răutăcioși. Știrea respectivă, în inocența ei, era fabuloasă: ajuns în Harghita, prințul Charles a mers, mai întâi, să vadă mlaștina unde trăiește broasca albastră și, după aceea, a vizitat biserica din localitate. V-am spus că avem o problemă cu nuanțele religioase și ezoterice ale recentei nunți regale. Dacă vestea a ajuns până la el, David Icke cred că a fost fericit. Toată îndelungata lui campanie în legătură cu sângele reptilian al monarhiilor a fost demonstrată printr-un singur gest. Din punctul lui de vedere, prințul Charles a acționat mai mult decât normal și, într-o succesiune firească a protocolului, s-a grăbit doar să-și salute rudele. Ce să pricepem însă noi, ăștia mai puțin inițiați? Că broaștele albastre or fi niște rude nobile - asta e clar, că doar se înțelege și din denumire - dar, totuși, mai amărâte și mai în restriște? D-aia le caută prințul Charles, stăruitor și consolator, prin Harghita, Covasna, Mureș?

Alteță, cârnații sunt ai noștri și îi păzim!

Rămâne cum am scris: nu se știe dacă e un mai pe scut sau sub scut, degringolada continuă, vremurile sunt suprarealiste, duzii sunt în floare, rupturile, subteranele și urzelile abundă etc. Nu mai îndrăznesc să utilizez cuvântul interesant. Am explicat deja ce e cu el. Mă tem să nu poarte ghinion. Această postare nu este decât o succintă addenda dictată de faptul că, ați ghicit, morbul comunicării sau corbul momunicării nu-mi dă pace. Și gura nu-mi mai tace, dar asta e de demult, de-acasă și se leagă, după cum prea bine știm, de oaie, nu de corb. Miorița e Miorița, iar Corbii lui Odin sunt Corbii lui Odin.

Ce vreau să adaug: numai ce-am publicat ultimele două materiale, ”Rupturi, subterane și urzeli, la umbra duzilor în floare” și ”Un mai, pe scut sau sub scut?”, numai ce, printre multe altele, l-am pomenit și pe prințul Charles al Marii Britanii ca pe unul dintre posibilii candidați ( ?! ) la tronul României ( ?! ) - teoria e, repet, reală și-a fost vehiculată, mai mult sau mai puțin discret, în ultimii 20 de ani, că, iată, acesta a și sosit la noi! De fapt, n-a sosit la noi, ci, după cum ni se tot repetă cu blândețe, a sosit la el. Mai precis, pe domeniul său. Deh, dacă își cumpără prințul Charles o bojdeucă undeva, în lume, automat, aceasta se transformă în domeniu, mi se pare normal, the royal touch, n-ai ce să-i faci! Unde se găsește acest domeniu? Ni se tot repetă pedagogic și asta, poate, până la urmă, vom pricepe, domeniul se găsește în Transilvania, de parcă aceasta chiar ar fi un soi de Dracula's Land plus Camelot plus moșiile Marchizului de Carabas și-ale Motanului Încălțat. A nu se înțelege că i-am spus, prințului Charles, ”carabas!”. Vai, se poate?! Nicidecum. Ba chiar, aflăm că, de această dată, a mers în județele Mureș și Covasna. Deduc din această informație chiar faptul îmbucurător, firește,  că Viscri, perla cealaltă a coroanei, mai poate încă nădăjdui într-o vizită a mirilor princiaro-ducali la întoarcerea lor din Seychelles.
Ei, și, dacă tot ne vizitează, se pare că distinsul personaj a avut deja și-o vorbă de duh: pentru România - aici, și-a amintit că există o astfel de țară care, cu totul bizar și întâmplător, are în componența sa o provincie intitulată Transilvania - pentru România deci nu există un alt produs de export mai bun decât Transilvania! Cuuoom?! Acum, nu mai simt nevoia - vorba lui Mircea Badea - unei scheme, acum, simt nevoia unei explicații. Chiar a unor explicații. Ample, clare, ferme. Neîntârziate. Aș putea să simt și alte nevoi, dar, ce să-i faci, sunt un biet blogăraș, într-o lume mare și rea. Sigur, aș putea să simt chiar o încântare trufașă: oare atât de rapid și de prompt s-au confirmat unele dintre teoriile și raționamentele mele? Nici n-a trecut bine ziua de 10 mai, și, deja, se insinuează spectrul unei Românii mici? Dar nu simt nici o încântare, simt o mare îngrijorare. După cum am mărturisit deja, unele viziuni și intuiții legate de teme cum ar fi monarhia, Transilvania, acorduri oculte și altele mă vizitează până la stres. Să așteptăm, în viitorul apropiat, limpezirile necesare. Dacă vor fi. Și să sperăm că totul este în regulă, potrivit, la locul său, politically correct și că nu a fost vorba decât despre o vorbă nefericită sau nefericit scoasă din context. Poate n-a fost bun cârnatu' de casă - se pare că el face parte din meniul servit pe domeniu, la masa princiară - ori poate a fost în exces. Desigur, toate sunt variante perfect posibile. Dar e bine, totuși, să avem urechile ciulite. Cât mai ciulite. Și e recomandabil să ne păzim cârnații. Cât mai bine.

Și, ca să avem și mai puternic senzația că totul se mișcă insidios, dar hotărât, pe când prințul Charles ne vizitează și, îngrijorat și responsabil, se preocupă de situația exportului românesc, mămica sa, regina, efectuează prima vizită a unui monarh britanic în Irlanda independentă și republicană. Vizită, extrem de controversată. Eu cred că tot partea asta cu exportul o interesează întrucât, după cum se știe, Irlanda e cam falită în acest moment. Cel puțin, așa susține ea însăși deși a primit 96 miliarde lire sterline de la UE și de la FMI. Bine că nu suntem singuri în marasm! E bine să ai colegi de succes, dar e bine să ai și colegi de faliment. Sună cinic, dar, ce, astea sunt vremuri normale?!

Deocamdată, atât. Mai trăim, mai pândim, mai vedem, mai observăm, mai comentăm... Luna mai nu s-a terminat. Unii așteaptă chiar sfârșitul lumii, acum, pe 21 mai. Și-au donat deja și averile. Din păcate, nu nouă. Puteam alcătui oricând o listă. Bref, dacă nu vine sfârșitul lumii, ne mai conversăm. Iar, dacă vine, atunci, asta e, încântată de cunoștință și mă bucur de onoarea avută! Sună ca la palat?

Un mai, pe scut sau sub scut?

Chiar nu se știe. Degringolada continuă. Vede oricine. Morbul comunicării  - ori corbul momunicării, după cum ar suna o posibilă speculație suprarealistă, căci suprarealiste sunt timpurile pe care le trăim  - mă obligă, în cazul celui mai recent material postat, ”Rupturi, subterane și urzeli, la umbra duzilor în floare”, la unele accente suplimentare. Cum ar fi...
În privința unei eventuale revigorări monarhice în România, este bine a se avea în vedere și faptul că faimosul argument că monarhia ar fi mai ieftină decât repetatele alegeri prezidențiale este fals. De ce? Pentru că monarhia costă și costă constant. Iar monarhul nu este un sfânt, el însuși poate genera diverse pierderi financiare, catastrofale câteodată, ori poate face erori fundamentale. După cum s-a și văzut în scurta istorie a monarhiei românești și nu numai. Astfel, se duce ușor și pretenția că monarhia ar fi un factor de echilibru. Că nu e așa, s-a văzut tot din complicatul joc istoric, petrecut și la noi, dar și oriunde în altă parte. Iar cei care au nostalgia zilei de 10 mai ca posibilă zi națională cu pretenții de unitate și armonie pentru toți românii să facă bine să-și amintească faptul că, pe când aceasta era zi națională, România era și mare, dar și mică. Adică, e drept, s-a întregit teritorial la un moment dat, dar a și pierdut teritorii, la un alt moment dat. Nici pacea nu este garantată de o astfel de zi națională. Pe când era monarhie, România a fost târâtă în războaie, în intrigi și în conspirații ale căror consecințe le simțim, din plin, până în prezent. Nici povestea cu alianțele binefăcătoare dintre familiile domnitoare n-ar trebui să o acceptăm pentru că, tot istoria ne arată la modul copios, până la a ni se apleca, faptul că ele, alianțele, nu servesc la nimic bun pentru popoarele respective. Nu mai intrăm în detalii că nu mai isprăvim. Apropo de alianțe, de rudenii, de onoare și de alte șozuri d-astea, s-a văzut ce mult contează familia regală din România după cum a fost tratată, susținută și ajutată de rudele ei, după abolirea monarhiei. Și membrii ei, ca și alți membri ai altor monarhii în conjuncturi asemănătoare, au fost tratați ca niște ciumați sau chiar complet sacrificați. Ca să nu dea idei revoluționare altor popoare și ca să nu pună în primejdie existența celorlalte case regale neabolite. Deh, scapă cine poate și cum poate... De asemenea, se observă cu ochiul liber ce simpatice sunt monarhiile încă în funcțiune în Europa și după modul călduros, onest, prietenos și respectuos în care ne tratează multe dintre ele. Avem în fiecare zi dovada acestei iubiri pe care ne-o poartă țările conduse de astfel de monarhii, cum ar fi, de exemplu, Marea Britanie, Țările Nordice și, firește, Olanda.
Înainte de decembrie 1989, circulau diverse documente, povești și zvonuri care păreau să demonstreze o alianță de susținere reciprocă între fosta monarhie din România și urmașii Casei de Habsburg. Teoria părea să fie aceasta: protagoniștii ar trebui să se ajute reciproc pentru a-și redobândi tronurile cu o clauză importantă și anume aceea a desprinderii Transilvaniei de România. Se pare că există chiar o Declarație de la Budapesta, datată 16 iunie 1989 și semnată și de fostul rege Mihai al României, prin care, dacă maghiarimea ar susține restabilirea monarhiei în România, ar primi cadou Transilvania. Și, iată, ce ușor o eventuală zi națională de 10 mai ar fi ziua națională a unei Românii mici. Inițial, fostul regat al României nu avea în jurisdicția sa Transilvania. Și ne mai punem încă problema! Ce talentați suntem în a ne reconstrui pușcăria! Talent național, cu adevărat! După 1990, se vorbea și despre o eventuală propunere care i s-ar putea face prințului Charles de ocupare a tronului românesc. Ca și cum tronul românesc mai exista încă și trebuia doar să fie alocat nu importă cui. În fine, teoriile sunt multe, aiuritoare, dar, pentru mine, toate, până la urmă, sunt o dovadă a instabilității pe care ar putea să o genereze fie și numai proclamarea zilei de 10 mai ca zi națională a României, fără a mai lua în discuție reinstaurarea monarhiei. Repet: ziua de 10 mai ca zi națională a României a fost o zi în care s-a sărbătorit și România Mare, e drept, dar și România Mică. Așa că, atenție, poate fi numai o nouă capcană, ornamentată, însiropată, decorată, aurită, dar tot o capcană. Dar nu este numai atât. În eventualitatea reinstaurării monarhiei, să nu uităm că prezența fripturiștilor ar fi nu numai obligatorie, ci și eternă. În sfârșit, dorința lor de a se legitima pe generații de acum încolo s-ar putea îndeplini! Vechii fripturiști monarhici, uniți armonios cu noii fripturiști postcomuniști! De ceva vreme, această viziune mă vizitează până la stres. Este evident că s-a pregătit, de rezervă, și acest scenariu al reinstaurării monarhiei, după cum este la fel de evident și pentru cine. Că, doar nu degeaba, în paralel cu activitatea vivace de rotunjire a averii personale prin jefuirea averii statului comunist, fiecare, tocmai pentru a se rupe complet de propriul trecut, și-a făcut blazon, s-a străduit să-și încropească pedigree, s-a înscris în toate variantele de societăți și de ordine mai mult sau mai puțin oculte! În fine, oculte la modul suprem dâmbovițean, adicătelea să fie oculte, dar tocmai d-aia să le știm și noi cu toții. Păi, în acest moment, ce trebuie să mai facă toți acești ințiați și înobilați? Să-și asigure o curte în care să se exhibe în cadrul unui ceremonial somptuos. E chiar elementar. În plus, să devină certă și consfințirea lor în calitate de nobili. Ca să mă exprim pe înțelesul noii artistocrații, ar fi trebuit să scriu ”consfințirea lor ca și nobili”. Acest tip de exprimare pare să fie obligatorie în vocabularul mitocanului contemporan cu arzătoare ifose boierești. Totodată, ea pare să fie și victoria categorică a Ardealului asupra miticilor: o gugumănie gramaticală regională, pentru care, până nu demult, nu se acorda nota de trecere la limba română, gugumănie devenită instrument lingvistic prețios, clăbucit pe toate posturile de radio și de televiziune, ba chiar și pe la toate sindrofiile cu pretenții, pentru evitarea cacofoniei. Oamenii fini au mare grijă față de astfel de situații. Revenind... În rezumatul rezumatului, cestiunea e cam așa: când domnul Vanghelie și-a mutat rudele defuncte în cavoul Lahovary n-a făcut decât începutul. Sigur, un cavou te trimite la ideea sfârșitului, dar, totuși, nu era decât un început plin de un vioi vizionarism. Specialitatea domnului Vanghelie, fără doar și poate. Când domnul Gigi Becali s-a mutat într-un palat și s-a așezat pe un tron aurit a devenit mai mult decât un model. A devenit, am putea considera, un arhetip, o paradigmă. Iată omu', iată timpurile! Când au apărut tot felul de regi și de împărați țigani, când casele lor și ale supușilor lor au început să aibă pereții auriți, când absolut toți cei care au furat în România postcomunistă s-au mutat în tot soiul de citadele de format enorm și monstruos, a devenit limpede și stringentă nevoia lor rapidă de legitimare. Așa au apărut blazoanele, titlurile, originile inventate ori cel puțin cosmetizate și, nu în ultimul rând, diplomele. Pentru că toți acești oameni dă succes sunt și foarte dăștăpți. Frumoși, deștepți, cultivați, bogați, fericiți etc. Mult, extrem de mult, total deasupra poporului de clăcași pe care l-au creat. Așadar, pe scurt, mă tem că reinstaurarea monarhiei la noi va genera exact acest tip de situații: așezarea pentru generații, atât în viață, cât și în moarte, cu acte în regulă, cu sigilii și cu decorații sclipitoare a unora și altora care, după ce-au strâns colosale averi, fără nici un drept și fără nici o justificare, să fie priviți ca nobili, albaștri, unși, divini. Adică, mulți dintre ei, în loc să se mute la pușcărie, să se așeze, definitiv și cu toate onorurile, pe la palate și pe la moșii. Ceea ce, până la urmă, s-a întâmplat mai întotdeauna în istorie dacă ar fi s-o studiem în detaliu și să acceptăm pe bune rezultatele. Acestea sunt bazele universale pe care au fost, întotdeauna, instituite și păstrate monarhiile, mai vechi sau mai noi. Că doar n-o să ne închipuim acum faptul că ele sunt morale! Sunt la fel de morale pe cât sunt și de necesare.
Cât despre monarhie în sine, mie-mi pare un concept expirat nu numai prin inutilitatea deja demonstrată de istorie cu asupra de măsură, ci și prin modul în care se recomandă ea însăși. În ultimii ani, tot felul de case regale europene, și abolite, și neabolite, au achiziționat prin mariaj diverși oameni din popor. Ce sens mai are să susții că ești de drept divin, că ai sânge albastru, că ești diferit, că ești nobil când orice plebeu poate deveni membru cu drepturi depline în cadrul familiei respective?! Și de ce, atunci, să i se spună maiestate, mai-e-state, alteță, înălțime, luminăție sau mai știu eu ce fel de năstrușnicie?! El sau ea nu sunt decât niște simpli cetățeni! La ce servește servilismul servituții în fața lor? Cui folosește slăvirea lor? Prin toate aceste căsătorii și jocuri monarhice, s-a făcut și se face, sub ochii noștri, dovada clară a esenței tuturor monarhiilor, din toate timpurile. Un imens joc de marionete, o simplă păcăleală, la scară planetară. A studiat cineva transformările suferite de biserică în țările în care monarhiile au rămas la putere? Cine și cum ar mai putea susține sorgintea divină a monarhiilor când ele însele, cele aflate încă în funcțiune, tutelează activ, încurajează chiar asiduu degradarea și dispariția bisericii creștine?! Cât despre faimoasele alianțe dintre ele, repet, acestea n-au folosit niciodată la nimic. Iată, după noua orientare matrimonială a monarhiilor încă existente, nici măcar ele nu mai cred în astfel de alianțe. Altfel, ar fi  păstrat această prerogativă cu strictețe. Nu numai că alianțele între casele regale n-au dus la evitarea războaielor, le-au declanșat chiar. Din lăcomie, din trufie, din prostie etc. Chiar și în acest moment, este arhicunoscută rivalitatea dintre monarhiile curente. Doar organizarea modernă a societăților ține această rivalitate sub control. Dacă s-ar înregistra unele schimbări istorice și sociale mai adânci, am avea surprize mari. Și să nu uităm jaful ca mod de viață în istoria acestei planete, specialitate a oricărui regat și, desigur, a oricărui imperiu. Republica n-a făcut decât să învețe.
Cât despre Patriarhia Ierusalimului, pomenită și ea în materialul respectiv, care, deodată, fapt fără precedent, atacă Biserica Ortodoxă Română, și eu cred că este o acțiune grecească executată, printre altele, la comanda Moscovei. Ziua era de 9 mai, ziua în care rușii sărbătoreau victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa se sărbătorea pe ea însăși, iar România, sub asaltul fără precedent al capitalului turcesc, se străduia aproape senil să-și amintească de propria ei victorie ca urmare a Războiului de Independență de la 1877. Dar, se mai împliniseră și câteva zile și ore, de când anunțasem că primim scutul antirachetă american pe teritoriul nostru. Deveselia umple țara c-a venit 1 de Mai!... În plus, spre iritarea maximă a Rusiei, susținem Mitropolia Basarabiei, ba chiar, având în vedere prezența importantă numeric a românilor în diverse țări europene și nu numai, s-ar putea ca Biserica Ortodoxă Română să aibă, foarte curând, dorința justificată de a organiza episcopii. În toate aceste circumstanțe și circumvoluțiuni, o sumedenie de interese și de pretenții locale, ecumenice și nu numai ale unora și altora par să fie profund lezate. A nu se uita pofta constantă a Rusiei să fie a treia Romă,  poftă cu atât mai nostimă cu cât se perpetuează paranoid chiar și în urma străduințelor de câteva decenii ale Moscovei de a distruge ortodoxia. În hățișul acestor lupte acerbe pentru bani și pentru putere, unii doresc reglementări tranșante mai ales că se tot apropie - și se tot amână, dovadă a minunatei înțelegeri existente între bisericile ortodoxe! - Sinodul Panortodox și, în viziunea celor care se visează șefi ortodocși, fiecare participant trebuie să știe, cu smerenie, unde-i este locul. Drept urmare, ca românilor să nu li se urce la cap recentele îmbogățiri și înobilări sus-pomenite - că doar au și rușii, și grecii și toți ceilalți ortodocși tagma similară de bogați și de înobilați - și ca banii, căci, printre altele, despre bani e vorba, să nu circule doar între români, iar puterea unora care s-au obișnuit cu ea, căci și despre putere e vorba, să nu fie concurată ori știrbită, s-a luat rapida, dramatica și originala și hotărâre cu nepomenirea, caterisirea, alungarea, renegarea etc. Astfel, pesemne, românii vor fi constrânși să-și vină în minți și în simțiri, să stea în băncuța lor, că în jilțuri stă altcineva, să nu-și mai pună scut antirachetă, să nu se mai amestece în Basarabia și, atât la ei acasă, cât și în restul lumii, cuminți, resemnați, obedienți, înfricoșați dacă se poate, să continue să dea bani și onor cui trebuie. Fără a deranja, fără a pune întrebări, fără a cârti și fără a crâcni. Practic, acum, Patriarhia Ierusalimului a repetat oarecum situația de la Muntele Athos unde, deși, în decursul istoriei, ca popor, am tot ctitorit, dăruit, înzestrat mânăstirile de acolo, după cum și atestă miile de documente, în acest moment, nu avem nici o mânăstire. Avem doar dreptul la sălaș și schit. Din câte știu, explicațiile vehiculate susțin că acesta este efectul reformei de secularizare a averilor mânăstirești, făcută, în 1863,  de către Alexandru Ioan Cuza. Salutară reformă pentru că, la acea dată, 1/4 din suprafața agricolă a țării era în posesia mânăstirilor controlate de greci, care câștigau o grămadă de bani, pe care îi scoteau integral din țară. Grecii - să nu spun chiar grecoteii - au fost atât de enervați de măsură încât au refuzat o sumă foarte mare de bani pentru acele timpuri oferită drept despăgubire și-au încercat, prin plângeri repetate și insistente, precum și prin șantaj și intrigă, să obțină anularea ei, cu forța, din străinătate. România este întodeauna de vină și etern bună de plată. Este adevărat că se și complace în acest rol și nu opune rezistența necesară. Vă dați seama în ce context bizar ne aflăm dacă, după ce, în ultimele luni, internetul a fost plin de teoria că Medvedev și Putin, ba chiar și nevestele lor cu tot cu rude, prieteni și apropiați sunt reîncarnarea ultimei familii țariste, executată de bolșevici, acum, ne este servită teoria că Putin este reîncarnarea Sfântului Apostol Pavel, fiind chiar venerat de o sectă din Rusia?! Cum să nu asculte Patriarhia Ierusalimului de astfel de ordine luminate și sfinte?! Mai ales când grecul Patriarh Teofil care o păstorește pare, după cei doi ani petrecuți la Moscova, să fie omul Kremlinului. Și nu numai. Căci, pe la începuturi, părea să fie și omul CIA. Ba, mai pare și necanonic întrucât a venit la conducerea Patriarhiei Ierusalimului într-un context dubios, legat tot de proprietăți și de alungări de patriarhi. Nu intru în detalii, informațiile suplimentare sunt ușor de accesat. Sau, ca să nu pomenesc decât o singură întâmplare, cum să nu asculte toată lumea de Moscova, când, la 11 septembrie 2004 - tot un 11 septembrie! - într-un accident de elicopter, murea tragic și misterios, împreună cu întregul său sobor, Patriarhul Petros al Alexandriei și al întregii Africi, alt grec, cipriot de această dată,  pe când se îndrepta către Muntele Athos? Care e legătura cu Moscova? Sunt mai multe. Una dintre ele este aceea că, în acel elicopter, se pare, ar fi trebuit să se găsească și Vladimir Putin. Și-ar fi declinat participarea în ultimul moment. La vremea respectivă, speculațiile și explicațiile pentru producerea unei asemenea tragedii au fost multe, nu în ultimul rând, afacerile prospere cu petrol pe care, prin acționariat, le-ar desfășura unele mânăstiri de la Muntele Athos, afaceri care, se pare, nu conveneau intereselor rusești. Neînțelegerile generate de aceste afaceri strict lumești ar fi putut duce chiar la dispariția unui patriarh. Nu în ultimul rând, s-a scris și s-a vorbit despre un alt 11 septembrie necesar pentru a camufla și, eventual, a justifica masacrul ce tocmai se petrecuse, în intervalul 1-3 septembrie 2004, în Rusia, în școala de la Beslan. Așa că afacerile astea tenebroase ruso-grecești și nu numai sub umbrela ortodoxiei nu sunt recente, nefiind nici primele și, probabil, nici ultimele. Ideologiile și politicile fiind expirate, nu ne-a mai rămas decât remedievalizarea, respectiv, folosirea bisericilor ca instrument de control, intimidare, cucerire, jefuire și dictat. Nu e deloc o situație nouă. Dar ea nu ar trebui să se petreacă. Măcar să nu se mai petreacă. Ortodoxia nu trebuie lăsată să se degradeze până la nivel de armă, șantaj, ideologizare, dominație. Procesul trebuie stopat ferm și la timp. Eram convinsă că se va ajunge la o asemenea criză pentru că, din păcate, bisericile sunt dominate de forțe care, în majoritatea lor, n-au nici o legătură, dar nici una, cu Iisus Hristos. Uite ce propun eu: dacă aceste atitudini nu se schimbă, ba chiar, din câte vedem, se agravează, eu aș zice să mai rărim daniile, pelerinajele, invitațiile și plecăciunile. Să le mai rărim până la absență. Și către Ierusalim și Israel, și către Athos și Grecia, și către Ucraina, Rusia, Bulgaria, Serbia etc. Ia să le tăiem maiaua! Ia să ne mai ținem banii acasa! Că de rugat, ne putem ruga și în bisericile noastre și, nu în ultimul rând, în casele noastre, în cămara sufletului nostru. Ia să-i mai lăsăm pe toți lupii în piele de oaie să moară săraci. Că nu sunt săraci cu duhul, cel puțin nu așa cum ar trebui să fie, și împărăția cerurilor, în mod cert, nu va fi a lor.
Acestea au fost câteva dintre completările pe care am dorit să le aduc recentei postări ”Rupturi, subterane, urzeli, la umbra duzilor în floare”. Interesante zilele  de 9 și de 10 mai 2011. Interesantă toată această lună mai. Aș dori să mai revin asupra ei cât de curând. Să nu uităm însă că interesant era, la înțelepții chinezi, un cuvânt cu valoare de blestem subtil. Dacă detesta pe cineva, înțeleptul chinez obișnuia să-i ureze să aibă o viață interesantă... De când am aflat asta, mă tot gândesc dacă nu cumva - pare improbabil, dar nu se știe niciodată - noi, românii, în vreun moment istoric îndepărtat și uitat, n-om fi necăjit, totuși, vreun înțelept chinez. Că dacă nici noi n-avem o viață interesantă...  

Sigmaringen, Germania, 7 mai 2005 d

Sigmaringen, Germania, 7 mai 2005 c