Micul Paris, Micul Amsterdam și Marea Hală Matache

La noi, chiar și moartea reușește să fie caraghioasă. Câtă disperare nătângă, pe fețele celor care trebuie - TREBUIE ! - să interzică etnobotanicele! Ce chinuială, ce frăsuneală, pentru o evidență: etnobotanicele trebuie interzise. Înțelegeam spasmu' și contorsionarea dacă era nevoie de vreo inițiativă legislativă ca să fie aprobat respectivul comerț. Comerț! Execuție cu nume folcloric! Cimitirul Vesel Sămânța! Dar, ca să fie interzis?! Care-i problema? Unde-i sughițu' și unde-i ocluzia? Ce e atât de greu să interzici o chestiune gata interzisă?! Da' uite că e! E! Pentru că, de fapt, zbaterea cea mare provine, pare-se, doar din dorința de a crea  un cadru legislativ beton care să-i permită sinistrului comerț să se desfășoare, pe veci - ca și locurile de veci - liber și neatacat. Adică, fără beci. Ba chiar, am neprietenoasa senzație, că se încearcă, deliberat sau nu, asimilarea acestui tip de comerț cu cel de la Plafar. Dacă este adevărat că, de la 1 aprilie, Codex Alimentarius îi lasă pe români fără sunătoare, gălbenele, coada-șoricelului, mușețel, mentă etc - s-a iscat deja multă îngrijorare justificată în acest sens - atunci, pentru a combina armonios două dezastre, să fie, dom'le, băgată la pachet și legea etnobotanicelor. Dacă sunt legalizate, poate se convertesc și ăia rămași fără ceaiuri, picături, tincturi, extracte din plante medicinale. În acest caz, etnobotaniștii - iată o nouă profesiune, ar trebui introdusă în nomenclatorul de profil - își umflă nesățios conturile.  Dacă sunt interzise, poate dependenții de etnobotanice, împreună cu dependenții de sunătoare, gălbenele, coada-șoricelului, mușețel, mentă etc își unesc sevrajele spre deplina satisfacție și spre deplinul profit al companiilor farmaceutice. Ca să le rezolvăm pe toate la modul ideal și ca să nu-i îmbogățim suplimentar, că nu e cazul, pe Big-Pharma-Boys, eu propun să procedăm astfel: interzicem definitiv, clar, fără portițe, fără chichițe și fără fițe, etnobotanicele și  lăsăm la liber, ca și până acum, ceaiurile, picăturile, tincturile, extractele din plante medicinale etc. Lăsăm la liber Plafaru'. Plantavorel, prietenul nostru al tuturor! Ce ziceți de una ca asta? Nu ne mai gândim atât că facem riduri și după aia ne trebuie botox și, fatalitate, iar îi îmbogățim pe Big-Pharma-Boys. Nu ne mai gândim și-o facem! Chiar astăzi! Scăpăm de-o grijă! Toți! Și noi, ăștia care ne dăm cu părerea, și voi, ăștia care sunteți cu gânditul, și cei care, rămași în viață, scapă de grija morții. Complicat? N-aș crede! Adică, fraților, cetățeni și cetățene, nene, nu vă mai concentrați atât s-o interziceți! Lăsați-o, bre, cum e, gata interzisă! Toată povestea asta cu legalizarea-interzicerii-legalizării a etnobotanicelor îmi amintește de un banc din tinerețe: Care-i diferența dintre o bilă? Pe când bila e rotundă. Ar fi vesel, dacă n-ar fi tragic.

Altfel, pentru totala zăpăcire a oamenilor care încă nu consumă etnobotanice - ce denumire perversă, te trimite instantaneu cu gândul la un ansamblu folcloric țopăind ghiduș pe Alunelu', alunelu', hai la joc, / Să ne fie, să ne fie cu noroc, chiar așa, noroc chior! -  se organizează și dezbateri media, elevate și pertinente. Recent, tema lansată de una dintre ele suna cam așa: Etnobotanicele sunt pentru sărăntoci. Ar fi oportun, în acest caz, să dezincriminăm marijuana? Vă dați seama?! Pe când ăștia se zbat de ceasul morții - la propriu, doar că moartea nu e a lor, ci a altora - cum să interzică-legalizarea-interzicerii ori să legalizeze-interzicerea-legalizării, ăilalți au trecut deja la next level: doresc legalizarea drogurilor pe bune! Adică, pe rele! Pentru ei, ehei, gata, etnobotanicele s-au trecut deja, s-au veștejit, pot fi păstrate doar în ierbarul bunicii. Mai ales, dacă bunica e moartă. Și-apoi, dacă am dezincrimina marijuana, ce nume gracil, de ce nu și opiul, că ne-amintește de maci și de opere, de ce nu și cocaina, cocaina ce-are, că doar are nume aproape ca de suc, de ce nu și heroina, eroii și eroinele au fost întotdeauna pe placul poporului, de ce nu și canabisul, mai ales că familia sa are întrebuințări complete, de la funia spânzuratului, până la sacul în care, de exemplu, se aruncă mortu'-din-cauza-drogurilor în mare etc ș.a.m.d.?!

Iar, ca să obținem combinația cea mai tare și, firește, cea mai aducătoare de bani - originalitatea ne place mult, mai ales dacă e și profitabilă - am o viziune pe care, mărinimoasă - ce cuvânt, sună aproape ca marijuana, ar trebui, deci, să conteze! - v-o împărtășesc. Uite cum procedăm: nu mai dărâmăm Hala Matache - apropo, a fost demolată sau nu, nu de alta, dar ca să nu vorbesc degeaba - o renovăm, dar ce zic, o restaurăm și vindem în ea etnobotanice și tot ce s-o mai dezincrimina până la predarea ei la cheie. Vin și cu o completare fericită: pentru că ăia care s-au încercănat de cum să interzică ei etnobotanicele - interzicere dificilă rău, că-i prin înmulțire și diversificare - sunt, în bună măsură, aceiași cu ăia care vor și legalizarea prostituției, le mai dau un pont suplimentar ca să rezolvăm ambele probleme. Păstrăm și casele din jurul Halei Matache și din perimetrele învecinate, în fine, ce-a mai rămas, le adaptăm corespunzător, instalăm fetele la vedere și facem un adevărat Cartier Roșu. Astfel, combinăm Micul Paris de odinioară cu Micul Amsterdam de acum. Rezultatul ar putea fi denumit Amsteris sau Pasterdam. Deh, e doar o sugestie... În definitiv, printre altele, așa și-au salvat și olandezii centrul istoric al Amsterdamului: ținând fetele - eventual, fete de-ale noastre - în costume de baie, în vitrine, la stradă, printre muzee, anticariate și biserici. Ca pe niște maimuțe, la zoo ori la circ. Da, e drept, maimuțele nu sunt ținute în costume de baie. La zoo, nu. La circ, se mai întâmplă însă. Da, delicios oraș și Amsterdamu' ăsta! Cum ieși din biserica unde se încoronează regii Olandei, cum dai cu ochii de-o fată expusă în vitrină! Iar, dacă nu agreezi lalelele, porțelanul, faianța, brânza și diamantele, îți rămân întotdeauna drogurile, cu tot cu buna lor prietenă, eutanasia! Liberul arbitru e însă strict respectat: poți să te eutanasiezi singur sau poți fi asistat. Alegerea îți aparține. Și totul e atât de legal! Și atât de letal! And so clean, cool and trendy!

De altfel, fotografia mea, expusă pe blogul de față, și chiar despre față e vorba, fotografia deci e din Amsterdam, de pe un vaporaș de croazieră. Așa că am fost acolo, am văzut, am constatat. În ceea ce mă privește, mie mi-a plăcut în Amsterdam. În mod cert, este un oraș unic, frumos și cu o lumină interesantă. Are istorie, are atmosferă, are culoare. Dar, e adevărat, eu am fost doar prin muzee - există chiar și Muzeul drogurilor - prin anticariate și prin biserici. Pe acolo, e chiar interesant și pitoresc. Ah, și încă o precizare: e o pură întâmplare că tricoul meu era, atunci, portocaliu. N-are legătură nici cu alianța aflată, acum, la guvernare, și nici cu echipa Olandei.

A nu se înțelege  că sunt de acord cu demolarea Halei Matache și-a întregului perimetru de acolo. Nu sunt. Defel. Cred cu tărie că toate zonele istorice trebuie păstrate și restaurate. Mă număr printre cei pentru care Hala Matache este Marea Hală Matache. Face parte și din copilăria mea. A nu se înțelege, nici măcar în glumă, că sunt de acord cu legalizarea drogurilor, etnobotanice sau de alt fel. Nu sunt. Categoric, nu. Ele trebuie interzise. A nu se înțelege că nu știu despre aplicațiile medicale ale drogurilor. Știu. Sunt corecte și binevenite când sunt necesare și strict supravegheate de cei calificați. A nu se înțelege că n-am habar despre importanța și binefacerile culturilor de cânepă. Am habar. Cânepa care era cultivată la noi este o plantă benignă și utilă. Numeroase date atestă că sunt temeiuri puternice ca ea să fie cultivată iarăși. A nu se înțelege că sunt de acord cu interzicerea plantelor medicine ori cu închiderea magazinelor de tip Plafar. Sunt cu totul împotriva unei astfel de idei nătânge. Sunt o adeptă și-o consumatoare activă a ceaiurilor și-a tratamentelor pe bază de plante. A nu se înțelege nici măcar în treacăt că sunt de acord cu legalizarea prostituției. Nu sunt. Absolut, nu. Cred că trebuie distrus chiar și conceptul. Aici, iată, mă declar suedeză și subscriu la legea lor care incriminează consumatorul. Adică, mai clar, îi condamnă pe bărbații amatori de astfel de distracții la închisoare și la amenzi. Suedezii susțin că a dat rezultate pozitive importante inclusiv în combaterea traficului de sclave sexuale. În general, din punctul de vedere al drogurilor și-al prostituției, a se înțelege chiar că sunt mai mult decât suedeză, pur și simplu, sufăr de nostalgia comunismului românesc. Nostalgia pe-vremea-aia-n-aveam. Nici droguri și nici prostituție. Așa că, mai lăsați, tovarăși, gândirita asta atroce și interziceți-le pe ambele! Dacă nu vă place să vi se amintească de trecutul personal, mă refer la comunism, atunci inspirați-vă din modelul suedez că tot a fost și-a rămas la modă. Pe alocuri, ar putea fi chiar îmbunătățit. În acest sens, am în vedere cel puțin două propuneri. Una ar fi ca vânzătorilor de etnobotanice și droguri să li se impună o dietă disociată. Că tot e la modă cuvântul. Adică, o dietă disociată de orice altceva. Vor euforie și delir, să li se dea, dom'le, la maximum, până la refuz, fără număr, dar și fără nimic altceva! S-ar putea să crape? S-ar putea! Să nu dispere însă, iarbă găsesc și-n cimitire! Cel puțin, în unele. Iar a doua propunere se referă la consumatorii de prostituție și de pornografie, împreună cu toți cei care susțin existența și legalizarea acestor practici. Dacă tot le place domeniul, propun să se implice total și să stea ei în costume de baie în vitrină. Și trecătorii să se zgâiască la ei, mâncând pufuleți, popcorn și înghețată pe băț. Bățului i se pot da și diverse alte întrebuințări, în funcție de fanteziile erotice ale respectivului trecător. Însă, e adevărat, există și riscuri. Dar ce-ar fi viața fără ele?! Sunt și trecători mai puțin politically correct care pot da și flegme. Ce să-i faci, e o lume imperfectă!  Dar, tocmai pentru această eventualitate, a fost inventată vitrina! Iar ea, vitrina, are geam. Și geamul protejează. V-am zis că e o lume imperfectă.
P.S. Aflu că, până la urmă, se pare, se zice, se crede că, în ceea ce privește etnobotanicele, vor fi interzise doar cele care nu vor fi omologate de ministerele de resort! Mai tare ca în Amsterdam! Ăia au Muzeul drogurilor, noi avem ministerele drogurilor! Până la urmă, deci, s-a intrat într-o nouă etapă: omologarea-interzisă-legalizată-omologată-a-interzicerii-legalizării! După cum circulă pe net: don't panic, it's organic!

St. Valentine's Day - o inimioară, la ciorap

Doar, în treacăt... Vă simt curioși. Probabil, v-ați întrebat ce fac / ce-au făcut suedezii de St. Valentine's Day. Aproape nimic. Prin comparație cu urgia-orgia de la București și din alte locuri din țara noastră, chiar nimic-nimic. Am privit imaginile de la televizor: zdrumicarea aia zănatecă din cluburile bucureștene era patologică. Ca și obsesia asta a distracției. Cât despre cumpărături și cadouri, ce s-ar putea spune?! Cadența dementă a unor portofele cu ochii scrutând telescopic rafturi și vitrine. Prin comparație, voracitatea antimateriei e doar joacă de copil. Nici măcar nu mai putem considera că importăm sărbători, pur și simplu, le inventăm. Multora dintre occidentali, boala asta de care suferim noi le-a trecut de multă vreme. Fără sechele și fără regrete. De ce? Pentru că băieții și fetele astea de aici își țin inimile, alături de conturi, la ciorap. Iar ciorapul n-are nici o legătură, dar nici una, cu Moș Nicolae. După cum inimile lor n-au nici o legătură cu Sfântul Valentin. Iar conturile lor... Aici, e mai greu, doar ei știu cu ce anume au legătură conturile lor. Veți obiecta: așa e la copcă! Se poate, nu vă contrazic. Dar, pe acest tip de copcă, portăreii nu pun sechestru. 

Un cuvințel de taină și despre Frăția Musulmană

V-am prevenit că amintirile mă năpădesc, e și efectul vârstei, m-am luat cu sporovăiala și cu șuguiala și-am uitat de Frăția Musulmană. Și, credeți-mă, nu poate fi uitată. Și, în mod evident, nici nu vrea. Nu intenționez să spun multe, dar nici nu pot să nu spun nimic. În plus, și ăsta e un subiect la modă. Deci, nu poate fi ocolit.

N-o să plictisesc, acum, lumea cu definiții de dicționar. S-a înțeles, pesemne, că există o astfel de organizație și că, în prezent, ea aspiră să preia puterea în Egipt. Nu insist, nu detaliez, nu polemizez. E treaba lor, a egiptenilor. Vreau să spun însă doar vreo două vorbulițe despre Frăția Musulmană. Mai precis, cum altfel, despre Frăția Musulmană de acum  21 de ani. Frăția Musulmană / Frații Musulmani, pe vremea aceea, se adăposteau în Sudan. De acolo, intrau pîș-pîș în Egipt și dădeau câte o lovitură de marcă. Inconfundabilă. Pe când mă aflam acolo, tocmai intraseră pîș-pîș și ieșiseră tot așa cu scopul de a încerca uciderea, prin otrăvire, a unui ministru egiptean. Nu, nu e nici din Regii blestemați, nici din Agatha Christie. E din Frăția Musulmană. Ne întorceam - eram mai mulți - din Luxor-Karnak-Moarte-pe-Nil-Valea-Regilor-Blestemul-lui-Tutankamon-Răzbunarea-Mumiei și ajunsesem iar în Cairo. Mai precis, în gară. Acolo, o tevatură asurzitoare. Nu avea nici o legătură cu efectul de  piramidă. Dar nici una. Flăcăi, de dimensiunile statuilor de la Abu Simbel, bine înarmați, triau om cu om toată gloata care intra și care ieșea din gară. Îi căutau pe ceilalți flăcăi simpatici, pe, desigur, Frații Musulmani. Aceștia din urmă aveau o particularitate: purtau barbă. Dacă erai brunet și cu barbă, ori te rădeai tu, ori te rădeau ei, militarii. Adică, fără excepție și fără echivoc, trebuia să te pregătești, din partea militarilor egipteni, de-o permanentă controlare a pașaportului, de priviri deloc prietenoase, ba chiar dimpotrivă, precum și,  fapt extrem de stânjenitor, de-o constantă observare cruntă. Grupul nostru de atunci includea și-un brunet bărbos. Astfel, am putut să constatăm fără dubiu că aceasta era atitudinea. Și nu era de șagă. Trecea brunetul nostru bărbos pe stradă pe lângă un oarecare militar de la vreun oarecare punct de control, ăluia i se și încrâncena privirea, se învinețea, scrâșnea și, demonstrativ, își strângea sub braț, cât mai zgomotos și cât mai fioros, mitraliera.

Dar, tot atunci, am remarcat și că o parte din poporul egiptean îi iubea pe Frații Musulmani. Ei înșiși se considerau amicii poporului, protectorii lui. Probabil, oamenii îi știau însă și de frică. Măcar nițeluș. Deh, ca între frați... Cum funcționa relația Frații Musulmani - popor egiptean? Să vă dau două exemple, izvorâte din realitatea trăită. De pildă, se urca brunetul nostru bărbos într-un vaporaș. Avea o treabă. Echipajul, crezând că are de-a face cu un Frate Musulman, se oferea, imediat, să-l ducă gratis, dacă voia, pe Nil, chiar și până la casa lui conspirativă din Sudan. Avea nevoie brunetul nostru bărbos de un taxi, nici nu era nevoie să mai negocieze, prețul era, garantat, cel mai mic, iar viteza, cea mai rapidă. Dacă n-ați fost în Cairo, acest detaliu nu vă impresionează pentru că nu-l înțelegeți. Poți să nu te miști în trafic ore în șir. Asta, acum 21 de ani. La populația și la mașinile din prezent, probabil că nu te miști zile în șir. În fine, pe scurt, să fii un brunet bărbos era chiar o aventură la Cairo. Probabil că mai e și acum. Cu atât mai mult, acum.

Vă dați seama că, în acest moment, cele 3 ”entități” evocate și invocate sunt față în față? În confruntare totală și directă. Vă dați seama ce ménage-à-trois s-a creat? Frăția Musulmană / Frații Musulmani, serviciile secrete și armata, și, nu în ultimul rând, poporul! Mai e vreo mirare în faptul că nu știe nimeni, precis, unde e Mubarak? Eu cred că și Suezul ar vrea să se pitească pe undeva, întrucât el este unul dintre argumentele decisive ale luptei pentru putere ce se desfășoară atât în Egipt, cât și în afara lui. Da', săracu' Suez, n-are unde și cum!

V-am povestit cum îi căutau militarii pe Frații Musulmani în gara din Cairo acum 21 de ani. Gândiți-vă cum îi caută acum!...

Strict pentru atmosferă, Egipt, acum 21 de ani

Un Tahrir numit dorință

Știu. Știu că ”tahrir” înseamnă ”eliberare”! Știu că, din punct de vedere gramatical, titlul poate fi atacat. Cum a fost și piața respectivă, de altfel. Dar mie mi se pare că e o găselniță, dă bine, corespunde, așa că îl las așa. Mai ales că tahririta pare că a devenit molipsitoare. Dacă am înțeles bine, și protestele din Yemen se desfășoară într-o piață cu nume identic. Superstiția s-ar putea să joace și ea un rol important, pe sistemul dacă a mers o dată, poate mai merge încă o dată...

Altminteri, gata, calul ăla Blue Beam undercover,  sau ce-o fi fost el, și-a încheiat misiunea cu succes, dictatorul a fugit, nu, nu pe apocaliptica mărțoagă, ci, cel mai probabil, cu avionul, spre o destinație de maxim lux, siguranță și confort, ceva groaznic oricum, te înfiori, ce ți-e și cu lumea asta, să ajungi să-ți trăiești sfârșitul vieții în acest fel, n-ar vrea nimeni să fie în pielea lui, iar revoluționarii, osteniți de luptă, epuizați chiar, însă plini de mulțumirea  victoriei obținute, se întorc la cei 2 dolari pe lună - cine-i are! - la rogojina lor - cine-o are! - la sucul și la lipia lor - cine are cei 2 dolari pe lună! - etc. Game Over. Ăsta a fost Tahrir-ul lor.

În legătură cu cele petrecute în Egipt, nu sunt multe de adăugat. Nu intru în competiția știrilor. Dar subiectul e la modă. Sunt mimetică așa că mă bag și eu în seamă. Cu tenacitate, deci, egiptenii și-au văzut de revoluția lor. Și noi, tot așa, ne-am văzut tot de revoluția lor. Firește, ca întotdeauna, ne-am luat și la certă. Firi pasionale, ce să-i faci! Și, nu numai în contul revoluției lor, ci și în contul revoluției noastre. În toate aceste săptămâni, presa românească s-a comportat de parcă egiptenii își promovau filmul și nu ne plătiseră drepturile de autor. Ba chiar, de parcă, îl pirataseră pe-al nostru. Întrucât, desigur, în materie de revoluții d-astea, cu dictatori și cu piețe, avem, se înțelege, exclusivitate! De săptămâni în șir, românii își bat capul să demonstreze dacă, în Cairo, se petrece / s-a petrecut o revoltă populară sau o revoluție islamică, dacă Mubarak e / era mai viclean sau e / era mai puțin viclean decât Ceaușescu, dacă e bogat, foarte bogat, cel mai bogat, sau dacă i se inventează doar niște conturi fabuloase plus, neapărat, niște robinete de aur - după cum se cunoaște deja, fac parte din recuzita obligatorie a dictatorului - dacă fuge / a fugit, dacă minte / a mințit, dacă oamenii vor fi mai fericiți sau nu după plecarea lui, dacă va fi regretat sau nu, dacă a început să fie regretat sau nu, dacă e eficient să organizezi revoluții prin intermediul internetului sau nu, dacă, dacă, dacă... E limpede că presa românească a încercat de fapt, voluntar sau involuntar, un soi de retransmitere în direct a Revoluției din decembrie 1989, plus Piața Universității, via Egipt-Cairo-Tahrir. Dacă nu s-a putut atunci, printre gloanțele de la noi, măcar acum, printre gloanțele de la ei... Oricum, avem încă exclusivitate pe mineriade. Da, dar și egiptenii au exclusivitate pe al patrulea cal al Apocalipsei. Până la urmă, fiecare cu zona sa de competență.

Să nu fim deprimați însă: tot noi deținem întâietatea. Și la revoluție, și la postrevoluție, și la eterna tranziție. Am să vă spun de ce. În vara anului 1990, când am fost în Egipt - v-am zis că subiectul e la modă și că, mimetică fiind, nu pot să mă abțin, iată, amintirile mă năpădesc - am găsit, acolo, o populație bine documentată. Știau toți ce e România, unde e, cu ce se ocupă, românii erau good people, buticarii egipteni ne ofereau gratuit Pepsi și Coca-Cola, Ceaușescu era încă, pentru ei, good man și marele prieten, unii erau chiar supărați pe bune că fusese împușcat, știau toți că le dăduse, din partea noastră, bani împrumut, erau triști că vor trebui să ni-i dea înapoi. Știau despre revoluția românească și despre faptul că se lăsase cu mult sânge. În plus, aveau și-o ciudată obsesie: pantofii noștri. Le plăceau, îi admirau deschis, li se păreau americani. Au înțeles, până la urmă, că, deși încălțați astfel, nu suntem, totuși, niște infami spioni de peste ocean care, la derută, doar pozează în români și că nu profităm de prietenia româno-egipteană pentru a ne infiltra, ticălos, printre piramide. În treacăt fie spus, din ceea ce s-a întâmplat la Cairo cu jurnaliștii noștri, înțelegem că, acum, nu ne mai bucurăm de aceeași încredere. Vedeți ce face revoluția din oameni?!... E drept însă că, în zilele noastre, nici măcar pantofii nu mai sunt ce-au fost odată. Oricum, atunci, misterul a fost risipit lesne și atmosfera s-a destins pe dată când le-am explicat faptul că România, până în decembrie 1989, era cea care producea pantofii americanilor. În fine, o mare parte din ei. Și - ce chestie! - la acea dată, nici nu bănuiam ce importanță politică vor avea, cândva, pantofii, în relațiile americano-arabe, mai ales, în cele arabo-americane! Ce mai, nimic nu-i întâmplător, vizionarism curat!
În acea vară postrevoluționară de neuitat, pe egipteni, îi dădeau gata și  hainele pe care le purtam. Chiar și pe noi, ne dădeau gata. Mai ales, când vedeam haine aidoma celor cumpărate de acasă, expuse, la loc de cinste, în vitrinele magazinelor de lux din Cairo. Pentru că fiecare obiect vestimentar al nostru valora, atunci, minimum salariul pe o lună a unui profesor de acolo! Iată cum paralela revoluționară româno-egipteană învinge însuși timpul, ajungând până în zilele noastre, de la profesorii lor, la profesorii noștri. Și, tot pentru a evoca nostalgic atmosfera de atunci, îmi amintesc de faptul că, în noaptea când zburam spre casă, Saddam, alt dictator, intra în Kuweit. Ce tineri și vii eram cu toții! Mă rog, ăia care mai rămăseserăm. Câteva zile după întoarcerea noastră la București, vasele de luptă blocau Suezul unde, nu cu multă vreme în urmă, înotasem. Seamănă? Seamănă. Asta așa, ca să ne facem o idee... În anul acela, Mubarak își spunea părerea despre căderea lui Ceaușescu și despre invadarea Kuweitului de către Saddam. Acum, a trebuit să dea interviuri chiar despre căderea sa, dar și despre o posibilă agresiune a cuiva din afară... Sic transit gloria mundi. Oricum, primordialitatea noastră în materie de revoluții și de consecințe revoluționare este în afara oricărei discuții. Asta pentru că, în aceste săptămâni, unii postulau ideea că ar trebui să învățăm de la egipteni arta revoltei. În două cuvinte, ex-clus, tovarăși! Noi am trecut deja dincolo de acest concept. Suntem în faza metarevoluționară, suprarevoluționară, transrevoluționară. Și aici, suntem tot primii. And, of course, the best.
În mod evident, în Egipt, printre altele, s-a dat o lovitură militară de catifea. Se evită definirea ei ca atare. Este denumită tranziție pașnică a puterii asigurată și garantată de către armată. Mai precis, de către servicii și armată. După agitația isterică a celor aproape trei săptămâni, la nivel internațional, brusc, s-a trecut aproape complet peste subiectul Egipt - despre cal și călăreț, ce să mai vorbim, s-au dus să-și caute ceilalți colegi apocaliptici, ducă-se pe pustii, nici nu e greu, pustiul e chiar acolo! - se discută deja, intens, despre alte revoluții. Unele, iată, în plină derulare. S-au făcut toate paralele posibile, s-au făcut toate speculațiile posibile, s-au lansat toate întrebările posibile. Mai puțin, două: cine i-a cerut lui Mubarak să plece? Și de ce? Că doar nu-și închipuie cineva că a plecat de spaima calului Blue Beam ori de teama internetului. Ori  a celor două milioane de egipteni îndârjiți. Cu tot respectul pentru Piața Tahrir, mai ales că o și cunosc personal, dar, după 21 de ani de revoluție continuă, creierul meu și teoria conspirației mă tem că au fuzionat. Suntem una.
Ei, și în acest moment revoluționar, intrăm în plină mitologie. Fiind vorba despre un faraon, e chiar normal. Nu se mai știe nici unde e Mubarak, nici dacă mai e. Unii îl știu fugit în Emirate, alții, curarisit și relaxat la Sharm el-Sheikh. Există și teoria că a intrat, subit, în comă. În Germania. Sau în Egipt. Sau, iarăși, în Emirate. Elveția zice că, oricum, nu-i mai dă banii. Minți perverse și chinuite, ca și mine,  de aceeași teorie a conspirației cred că, de fapt, tocmai a început partea cea mai palpitantă poate a filmului, aia cu conturile secrete. E greu. Nu-i dăm de capăt. Nu în viața asta. Noi știm prea bine. D-aia ne și frământă atât revoluția egipteană. Credem că dacă despicăm în patru firul revoluționar de la Cairo, descâlcim - în sfârșit! - și ghemul de la București. Adicătelea, vom putea finalmente să exclamăm triumfător Ghem Over. Dacă tot e să facem paralele revoluționare până ne ia cu amețeală... Și, apropo de paralele revoluționare, aș mai pune o întrebare care îmi pare esențială: acum, după căderea lui Mubarak, egiptenii își păstrează cei 2 dolari pe lună pe care îi aveau ca venit per capita? Sau, deja, au ajuns la minus 222 de dolari sau la minus 2222 că, deh, revoluțiile sunt costisitoare. Știm și asta, cu asupra de măsură. Plus calu' Blue Beam, are și el un preț, chiar și-așa, cu călărețu' fără cap, în șa.
Va fi interesant de urmărit ce se mai întâmplă. Dorințele și așteptările egiptenilor sunt mari și multe. E normal să fie astfel. E omenește. În vara anului 1990, pantofii și hainele noastre prerevoluționare erau top de top la Cairo. În vara anului 1991, deja, nu știam cum să le conservăm mai bine și mai mult timp. Ca pe niște relicve prețioase. Acum, egiptenii au strigat ”Egiptul e liber!”. Mda, posibil. Deși, curioasă și libertatea asta, garantată militar. În fine, să admitem totuși, Egiptul e liber. Dar e liber să ce? Aceasta-i întrebarea! Și ea se leagă indisolubil de celelalte două: cine a vrut ca Mubarak să demisioneze și să dispară? Și de ce?
O știre, proaspătă pentru mine, îmi atrage atenția: ieri dimineață ( luni, 14 februarie, acum, în momentul finalizării materialului, este deja marți, 15 februarie ), un avion care efectua cursa Dubai - New York, cu 361 de pasageri la bord, a avut misterioase probleme tehnice. Ceva pe bază de fum. Fumigene, nu iese fum fără foc, îhî, aha, hm etc. Sunteți răi. Pur și simplu, era niște fum, apărut inexplicabil la bord. Avionul a fost silit să aterizeze pe Arlanda, aeroportul din Stockholm. Pasagerii, afumați și aburiți, au fost debarcați calm și lăsați să aștepte civilizat remedierea situației. Ulterior, au fost reîmbarcați, tot calm, și trimiși în treaba lor, cu tot cu avion. Fără alte evenimente, urmări, ori explicații. Interesantă știre, nu?

Suedia, 13 februarie 2011

( 3 ) Suedia - Pocher la copcă

Încerc să-mi revin din emoția firească pe care mi-a provocat-o știrea că, în fine, va fi inspectată granița româno-turcă și că, astfel, toate suspiciunile și dubiile legate de aderarea noastră la spațiul Schengen vor fi definitiv spulberate. Sper că, între timp, inspecția a avut loc în cele mai bune condiții posibile, sper că doamna Cecilia Malmström le-a transmis, cu acest prilej, un puternic mesaj de încurajare și turcilor și mai sper și că Bulgaria a suportat stoic ștergerea ei de pe hartă. Acum, între noi fie spus, nici n-ar trebui să facă prea multe fițe, și-așa nu corespunde tehnic, doamna Cecilia Malmström a vrut doar să-i facă un bine. Ciocu' mic, ce mare brânză - mă refer la telemeaua bulgărească, desigur - ce-ai tu, Bulgarie, de pierdut în fond, la inspecție, ei bine, nu mai ești pe hartă, ei și ce, ai un avantaj clar și anume că nu te faci de râs și, ulterior, reapari glorios în granițele firești, și pleci direct, cu toate tirurile tale, plus ale altora, la liber, prin tot Schengenul! Dacă era vorba cumva despre granița maritimă, doamna Cecilia Malmström ar fi putut fi mai explicită. N-a fost mai explicită. A fost deci mai amuzantă. Dar, m-am înfierbântat și bat câmpii...   Ah, da, era vorba despre serialul suedez. Reapuc firul. E cam încâlcit, recunosc, dar așa e Nordul, misterios. Și Balcanii, e drept, dar și Nordul!

Aveam, deci, niște onorabili studenți suedezi la Cluj... În materialul publicat de ziarul Adevărul, se precizează faptul că ei nu fac mare caz de sentimente patriotice. Dovada este că nu și-au adus nici steaguri și nici obiecte de acasă. Asta e interesant! Steagul suedez este personaj de bază în Suedia, este, cum ar veni, membru al familiei, al comunității, tovarăș de joacă al copiilor, perechea nedespărțită a ghiveciului cu flori, prieten al tuturor. Suedezii neagă faptul că steagul lor este arborat cam la tot pasul. Cum eu nu-i suspectez de amnezie a apartenenței naționale, deduc faptul că steagul este pus pentru non-vikingii care se întâmplă să mai treacă pe permafrostul lor. Întrebați direct, desigur, suedezii reîncep cochetăria aia a lor cu privirea pieziș-tulbure, completată de o mormăială până la urmă normală, doar suntem aproape de Fram și de Polul Nord, și finalizată prin spatele întors demn. V-am mai povestit despre asta. Dacă faci pe prostu'  - nici nu-i greu, ești străin, e de la sine înțeles că ești ori așa, ori copil al străzii, ori ambele - și insiști, uite nu poți dormi de grija steagului suedez și vrei să știi de ce e el așa de omniprezent, poți obține chiar și reacții de inflamare. Cineva - pe bune, avea privirea înflăcărată! - mi-a spus o poveste drăguță despre propriul său tată care, în urmă cu niște decenii, și-ar fi aruncat din barcă - suntem în Suedia, mergem cu barca - propria soție, respectiv mama povestitorului, pentru că, dintr-o sinistră neatenție, s-ar fi așezat pe steagul împăturit și pus pe banchetă!

Dacă studenții suedezi de la Cluj nu și-au adus steagul, situația este într-adevăr uimitoare. Ori sunt atipici, ori, după cum am mai presupus deja, s-au cam românizat. Cât despre draperiile de la IKEA pe care și le-a pus, la fereastră, unul dintre ei, cred că le avea cumpărate de multă vreme. Mai precis, de dinainte de scandalul iscat recent - inflamare națională, ba chiar sfântă indignare! - de faptul că patronul onorabilei firme își ascunde banii în paradisul fiscal Lichtenstein. Ca să nu plătească impozitele alea uriașe, pentru mașinăria bine unsă a sistemului suedez care generează, printre altele, și colonii de studenți mediciniști la Cluj. Altminteri, și patronul de la IKEA stă bine cu steagul, adică și el îl are și îl pune. La multă vedere.

Ce e rău în asta? Absolut nimic. Doar că suedezii, din ceea ce-am putut observa cu posibilitățile mele de pricepere destul de reduse - deh, ca orișice pârdalnic de străin - au o stranie și veșnic tânără uimire în fața faptului că mai există și alte steaguri ( ah, da, serios, aveți și voi?! ), și alte țări ( păi, țara voastră n-a fost distrusă de război?! ), și alte limbi ( cum, mai folosiți între voi altă limbă decât suedeza?! ), ba chiar și alte imnuri naționale ( ați ascultat imnul suedez, nu ați simțit cum vă dau lacrimile, nu v-ați simțit deloc emoționați? ) etc. Ba chiar sunt sincer uimiți că mai există și alte popoare în general și că, la urma urmei, planeta e în întregime cunoscută, explorată,  locuită, chiar supralocuită. Cum, dincolo de frontierele suedeze, nu este doar Terra Incognita? Nu, nu e. Uite că mai există chiar și Clujul și, culmea, e cunoscut și el! Ba chiar, și locuit! Și, ca să nu bulversăm defel competentele convingeri ale suedezilor, îi putem informa deferent că dragonii nu foiesc pe străzile Clujului, dar că lei, e drept, mai sunt, cât or mai fi și ăștia. În plus față de adevărata Terra Incognita, pe care hărțile antice și medievale o creditau metaforic a fi locuită de dragoni și lei, la Cluj, sunt și câini. Și pe-ăștia chiar se poate conta, sunt eterni. Fac parte din brandul de țară. În aceste condiții - suspansul e mare - rămâne de văzut când studenții suedezi de la Cluj cedează psihic și-și pun steagul la vedere - eu cred că îl au deja la ei, pitit pe undeva - la fereastră, lângă draperiile de la IKEA. Dă-l încolo de Lichtenstein, important e să-i civilizăm pe băștinași! Cu tot cu câinii lor, dacă se poate!

V-am prevenit că sunt multe de spus...