marți, 24 aprilie 2012
luni, 9 aprilie 2012
No Gut Aplauzo, No Șo! ( 2 )
De la fereastra restaurantului, imaginea era mirifică: obsesivul Ra, cerul albastru, marea turcoaz, terasele care duceau spre grădina de palmieri, leandri și alte splendide mistere botanice, mai zbura câte un ibis, se mai plimba câte un camelu-Oscar, mai trecea trufaș câte o pisică, în ifose și în priviri, cu nostalgii de divinitate, așteptând să-i fie retrocedat cuvenitul templu de sub hotelul uzurpator, iar iritanții invadatori să-i aducă normalele omagii și ofrande, greierii își suspinau și ei sacralitatea pierdută ireversibil, se mai ostenea și câte un gândac, dar, pentru pretențiile lui de pedigree sacrosanct, chiar că nu mai avea nimeni timp și chef, prin urmare, sfârșea, inevitabil și invariabil, storcoșit, fluturii concurau florile, stranii furtuni de nisip mai transformau, brusc, stațiunea în clepsidră apocaliptică, fără respectivul cal însă pe care, pur și simplu, părea că l-a înghițit deșertul, deși această calificare figura ferm în fișa postului a unui alt distins personaj, respectiv țapul ispășitor, mă rog, e pentru inițiați, acuș-acuș, părea iminentă apariția faraonului cu bărcuța sa sfânt intangibilă chiar și pentru privirile nevolnicilor efemeri... Mda, la rigoare, pot adăuga și alte platitudini.
Turistul, fermecat de peisajul clipei, sirota un cocktailaș falsificat, se-nțelege de la sine, termenii se suprapun și se presupun reciproc, și avala un orezel autentic. Eventual. Întrucât, după cum fost informați, chinezii l-au contrafăcut de multă vreme și pe ăsta. Au falsificat ei ouăle! Doar nu era posibil să se-ncurce într-un amărât de orez! În plus, de la aceeași fereastră, dar ce spun eu fereastră, portal meșteșugit, turistul avea un privilegiat acces la o latură ceva mai curioasă a vieții din stațiunile egiptene ale anului 2011. Astfel, putea vedea parada tinerelor șarmante din zonă care, aparent inexplicabil, își cheltuiau tot bugetul pe fotografii. Părea un hobby obsesiv. Turistul se concentra. Avea și el pasiunea fotografiatului și a filmatului, dar, totuși, parcă era prea mult. Și parcă erau prea multe. Astfel, vedea că fermecătoarele tinere, foarte tinere, aproape inexistent de tinere, se lăsau pozate de același unic fotograf - asta da, exclusivitate, ăsta da, monopol! -, înalt, atletic, glacial-experimentat, cu ochi de șarpe și surâs de șiș. Nu, nu v-ați prins, totuși, în pofida termenilor descrierii, nu era egiptean! Și unde anume erau ele pozate? Nu vă gândiți la prostii! Unde erau ele deci pozate? Însăși nemuritoarea Agatha Christie s-ar fi întrebat pertinent. Ei bine, ele erau pozate pe aceeași treaptă ușor umbrită a aceleiași scări strălucitoare de, să-i zicem, marmură, că-n ziua de azi nu mai știi precis, în aceeași poziție lasciv-rigidă, într-un același picior bine antrenat la aerobic, cu același păr lung și bogat, de nuanțe diferite totuși, ridicat provocator cu același braț lucrat atent la balet, toate cu același machiaj kilogramatic și cu același minijup milimetric, toate cu unghiile precum Edward-Omul-foarfecă, toate, în priviri, cu aceeași nostalgie a cocainei și a bancomatelor, toate cu un perfect surâs valutar desăvârșit updatat și tunat, toate susurând aceleași sunete ale unei limbi de vodcă palatalizată. Ca și fotograful, de altfel. Era un ritual? Greu de răspuns. Au supraviețuit? Sincer, nu știu că nu le-am numărat. Nici turistul. Chiar și o curiozitate maladivă ca a noastră are limitele ei.
Astfel, deși în bună măsură anesteziat de priveliștea mirobolantă, turistul era subit zgâlțâit din visare de mirări și de întrebări. Desigur, asta doar când nu era deșteptat de șocul digestiv al originalei diete ijipșiăn all inclusive. În această chestiune, orezul avea meritele sale incontestabile, fiind un ingredient de mare ajutor, aproape magic. Turistul vigilent nu se putea împiedica să nu se minuneze invidios-candid de profesionalismul siberian al fotografului pe care îl căutau toate rusoaicele din fierbintea stațiune Hurghada. Și se întreba continuu, precum Poirot-ul unui Egipt deja defunct, de ce oare se pozează toate demoazelele astea în masă și identic. Isterie? Manie? Ipohondrie? Psihoză? Nevroză? Cuperoză? Osteoporoză? Mister de nepătruns. Furios, însuși spectrul doamnei Agatha Christie îl trimitea s-o recitească integral, cu sublinieri și cu adnotări. Înainte să caute biblioteca, turistul mai lua o înghițitură din cocktailașul atât de potrivit pentru a ocaziona o crimă aproape perfectă și mai sughița o dată discret, semn că, în pofida tuturor evidențelor, băutura - cum să-i zicem altfel?! era doar lichidă! - a fost, totuși, primită. Apoi, turistul se retrăgea solemn și profund preocupat de toate dilemele și provocările zilei. Frământarea lui dăinuia doar până în cameră. Și asta nu din superficialitate. Era un turist serios, dornic să înțeleagă mersul lumii. Și să ajute dacă poate. Săracu'!
Oricum, n-avea mult timp la dispoziție pentru astfel de umori. Venise seara indigo a deșertului. Turistul își revenea din insolație - chiar și în octombrie, insolația e insolație! - și aștepta cina. Întins pe pat, se răcorea grație aerului condiționat. Funcționa. Deodată, tresărea: trecea mașina care, din toți rărunchii ei electronici, soma populația să nu-și uite rugăciunea de seară. Turistul zâmbea înțelegător. Era, totuși, în Egipt. Bine, bine, și care e legătura cu fotograful și cu fetele? N-am isprăvit încă. Turistul se bucura de nota oriental-catifelată a atmosferei și aștepta pios ca mașina să se îndepărteze și să se stingă astfel orice urmă a chemării la rugăciune, nu în ultimul rând, a celei care provenea de la moscheea locală ceva mai îndepărtată. Apoi, deschidea inocent televizorul pentru ca să-și mai facă poftă de orez all inclusive, aflând cine pe cine a mai omorât, ceea ce, firește, îi era servit cu promptitudine, alături de alte știri mondene cum ar fi falimentele, dezastrele naturale, încălzirea-răcită global, mâncatul sănătos, voios și la pungă gros, invazia extratereștrilor, sexul în grup și beneficiile sale etc. Ei, abia acum avem conexiunea: deodată, fără să fi cerut, fără să fi întrebat și fără să fi fost întrebat, turistul nostru găsea un canal difuzat nu numai gratuit, aș spune chiar obligatoriu, băgat pe gât din partea casei, cu toate fetele aflate într-un avansat proces de vânzare-cumpărare în diverse țări, clienții nesățioși doar să le aleagă și să le plătească, întrucât charterele nechezau nerăbdătoare cu toate motoarele pornite doar ca să livreze marfa. Dacă, totuși - era somat turistul nostru mai departe de către același televizor care nu se lăsa ignorat și nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz - dacă, totuși, nu dorea să aibă o aventură de vis într-o stațiune de vis cum ar fi Hurghada, atunci să facă bine și să noteze adrese de vis din diferite țări europene de vis pe unde îl așteptau tot felul de fete de vis, în hoteluri similare, în prealabil, i-mortalizate de alți fotografi la fel de riguros profesioniști ca și maestrul tocmai invocat. Nici el nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz. Ca și alții, de altfel, care, uniform semicamuflați de ochelarii negri, de firmă neapărat, își treceau timpul fumând - ei știau ce! - și bând - ei știau ce! - tolăniți, în fotolii, pe terasele, să le spunem, de marmură. Mahmură. E adevărat, turistul trebuia să admită, fetele de la televizor erau ceva mai dezbrăcate, dar, deh, deși evidențele climatice păreau să susțină contrariul, una e să faci poze în Egipt și alta e să faci poze în Elveția! A, da?! Și, în acest punct, logica turistului se fractura și cădea din pat. De uimire, nu de frustrări erotice. Egipt?! Se afla, totuși, în Egipt! Și nu în Elveția! Se afla, totuși, printre lotuși! Se afla în Egipt?! După o verificare tehnică amănunțită, mai deschidea o dată televizorul convins fiind că extratereștrii dușmănoși i-au jucat un renghi și că a intrat într-o dimensiune paralelă, pervers de asemănătoare și, implicit, de păcălitoare. Canalul era acolo! Nu dispărea! Cu tot cu fete! Nu dispăreau! Turistul s-a frecat la ochi, s-a ciupit, s-a gândit ca, imediat și definitiv, să abandoneze parșivul cocktail, a sărit într-un picior, a făcut o tumbă în pat, era spațios, permitea, s-a tras de urechi și-a mai vizionat / ascultat o dată înregistrarea de pe camera de filmat: tocmai trecuse mașina cu sfâșietoarea chemare la rugăciune a muezinului. Se petrecuse, era un fapt, era acolo, în memoria camerei și a Universului. S-a mai uitat o dată și la canalul oficial egiptean, era și el acolo și era chiar egiptean, s-a mai uitat o dată și la dată și, asta e, fatalitate, era chiar octombrie 2011. Turistul tăcea și reflecta. Încerca să pună cap la cap, Egiptul din urmă cu peste 21 de ani, revoluția care tocmai avusese loc, galopul sfrijitului cal apocaliptic, revolta copților, Frații Musulmani - Frații Musulmani?? Frații Musulmani!! - și, deși se străduia din răsputeri, nu reușea. Să priceapă. Sesizase el că, deși era extrasezon, hotelul era plin de puștoaice, sesizase, după cum am scris, și entuziasmul profesionist cu care ele îl umpleau de bani pe fotograful în tendințe, de succes și atât de businesslike rezervat, dar, totuși...
Nedumerit, turistul a închis televizorul și s-a dus la cină. Era destul de tulburat. S-a plimbat nițel pe strada încinsă ca un cuptor cu microunde. Taximetriști famelici îi spuneau chiar și lui ”Dieeevușcaaaa!”. A renunțat la plimbare și s-a dus în restaurant. Locul era înțesat de aceiași băieți-egipteni-sclavi, robotind etern, și de aceleași fete-slave-sclave - n-am găsit altă rimă! - al căror machiaj epuizat se străduia, între doi clienți siniștri, sclavi și ei, dar care doar se credeau și se pretindeau megastăpâni - să-și savureze orezul și vodca / romul. Poate, și-un ceai. Meniul, cel relatat în prima parte a acestei povestiri, era același. Meniu auster, acesta se potrivea mai degrabă cu chemarea la rugăciune, decât cu bulversantele invitații erotice ale canalului tv cu fete. În fine, turistul venise să viziteze reciful, să-și dreagă reumatismul și să-și alunge stresul în renumitele ape tămăduitoare ale Mării Roșii. Era un bleg de modă veche. Dar, în același timp, își propusese și să-și conserve atât cardul, cât și secretul bancar. Maniac zgârcit! În plus, nu dorea nici să ajungă să ia doze-mamut de antibiotice, ori de alte delicatese Big Pharma. De modă veche, de modă veche, bleg, bleg, maniac zgârcit, maniac zgârcit, dar, binișor, informat. Așa îi plăcea să creadă. Un turist mofturos și încuiat! Bine că nu sunt toți ca el că ar da faliment toate stațiunile de liux și toate canalele de televiziune cu pretanțiuni și cu prestațiuni! Ce mai, s-ar duce pornostroika de râpă!
Resemnat și cu glicemia refăcută de miraculosul orez - exagerez nițel, deh, meteahnă literară, mai erau și două-trei măsline, buuuune, și doi-trei cartofi prăjiți, buuuuni, la rigoare și la risc, și-o juma' de rodie, buuuună, și-o chiflă, buuuună la foame și ea - rectific, resemnat și cu glicemia dincolo de orice punct de implozie și de explozie, turistul se plimba prin eleganta grădină de palmieri. Plimbarea de seară, printre palmieri foșnitori, printre flori gigantice și printre piscine albastre, pââââână la malul mării era cu adevărat extraordinară. Pe bune! Fără nici o exagerare! S-a bucurat și pentru pisica locului: găsise un puști ceh care o iubea cu o tandrețe imensă. A doua zi, talentata pisică avea iarăși să-l uimească și să-l facă invidios pe camelu-Oscar, mult îndurătorul său prieten. Asta e, nu oricine a avut temple și statui în Antichitate! Deși o iubea pe pisică și-i asculta, plin de răbdare și de înțelegere, aventurile, totuși, în arșița trudei lui, camelu-Oscar era nițeluș convins că era nițeluș cam escroacă, cam îngâmfată, cam grandomană, cam narcisistă, cam delirantă, cam antrenată să-i păcălească pe turiști, cam impertinentă cu el, cam vicleană, cam pretențioasă, cam coțcară, cam... În fine, d-ale prieteniei și d-ale prietenilor!...
Turistul își mai punea o dată analizele de sânge la bătaie, bând încă un cocktail, doar pentru plăcerea hollywoodiană a șederii în șezlong, pe marginea piscinei. După ce se simțise suficient de ca-n-filme și după ce scăpase miraculos de senzația de vomă - deh, arta, stilul, clasa și noblețea cer sacrificii! - cu un aer semeț, se îndrepta spre... spectacolele lui Mustafa! Aplauzo!!! Și, astfel, ne întoarcem de unde am pornit! Micul amfiteatru era zăpăcificant de vesel în fiecare seară. ZăgreitHurghadagreitentărteinăr Mustafa și trupa lui alcătuită din Kiki, Mimi, Meme, Mumu și alți virtuozi asigurau antrenul și gestionau delirul. Foarte excelent! Nu vă zburliți gramatical, citez din același mare clasic, încă în mare viață! De ce delirul? Pentru că, desigur, toată lumea era beată! Superbeată! Mai puțin, trupa în sine care reușea să rămână profesionist de trează. Meadli profeșionăl. Publicul însă? Cupluri poloneze mangă, dansatoare-la-bară-fioroase-și-fioros-de-atrăgătoare pa ukrainski, eternele modele-melancolic-provocatoare-sfâșietoare-din-Rasia-vine-razia, verișoarele-egiptene-care-au-reușit-total-în-Amrica, soții-amricani-cu-aer-prostuțo-credul-fudul-din-Amrica, distinși pești și mafioți competenți ucraineni și ruși, atât de cui și atât de muci încât își aruncau pantalonii cu tot cu portofele în mijlocul amfiteatrului, eventual, în capul lui Mustafa însuși, dar era el ager și, ca argintul viu, se salva la timp, toate fetele pozarului în păr, cu tot cu păr, desigur, erau prezente doar cele aflate într-o binemeritată pauză de clienți, mai bine să nu ne gândim că vomităm și fără cocktailuri contrafăcute etc. Plus, firește, camelu-Oscar, pisica și băiețelul ceh, complet atașat și iremediabil dedicat! În această babilonie egipteană, dacă putem să ne exprimăm astfel, turistul stătea sfios lângă un frate musulman și iubita lui, îmbrăcată după toate regulile portului egiptean, dar care tare ar fi vrut să le pună la punct pe fetele profesioniste și să le arate un dans oriental la el acasă, după regulile casei. Fratele musulman a veștejit-o dintr-o privire aspră, după care, nu i-a mai rămas decât cealaltă privire umezită, destinată fetelor meseriașe.
Ce seri nebune! Dansuri din buric, fachiri, pe cioburi, tăciuni și săbii, derviși rotitori, beduini dansatori, jongleri uimitori, magicieni aiuritori, circari încântători, clovni păcălitori, atleți ispititori! Până și camelu-Oscar, cu tot cu pisică, ba chiar și cu băiețelul ceh aferent rămăseseră cu gura căscată. Și dacă nici ei nu văzuseră destule la viața lor?!... În finalul fiecărei seri frenetice, clubul de dans se dezlănțuia pe melodii cum ar fi ”La vaca muuu!”, atât pentru întreținerea siluetelor ca să aibă fotograful ce poza și clientul ce cumpăra, cât și pentru disiparea alcoolului și-a cocainei, înainte de alte porții de alcool și de cocaină. Ce lumini, ce muzici, ce dispoziții, ce poziții! Și după, ce indispoziții! Zăgreitentărteinăr Mustafa provoca mafiile întregului Univers: No gut aplauzo, no șo! Gut aplauzo, gut șo! Turistul se bucura ca un copil. Admira sincer prestația maestrului, a trupei sale, ba chiar și dezinhibiția atât de vecină cu nebunia a publicului. Bătea din palme, participa, era fericit. Când își amintea că era în Egipt, se întreba, totuși, cu neliniște când urma să vină prietena-noastră-a-tuturor-copiilor-miliția. Curios! Nu venea! Revitalizat, după spectacol, publicul se îndrepta glonț fie spre glonț, fie spre vesta antiglonț, fie spre alte baruri, fie spre secrete camere de hotel, fie spre discotecile deocheat-întunecate de pe plajă. Asta când el, publicul, nu vomita până la leșin pe treptele și pe terasele de, să le spunem, marmură. Dar, la urma urmei, cu astfel de cocktailuri, nici nu era cine știe ce performanță. Camelu-Oscar și pisica nu erau deloc în primejdie, știind să se ferească instinctiv și de acest nou val de invadatori și de bizarele lor apucături. Genetică, perfecționată și antrenată continuu. În fond, Egiptul este locul unde, în aceeași curte, poți găsi, la vedere, într-o captivantă devălmășie, chiar și zece paliere de civilizații succesive, vechi de nu-și mai aduc aminte nici ele de ele. Au venit, au stat, au trecut, au dispărut. Istoria și-al ei husar! Dar mai bine să ne luăm zorii la sănătoasa și să ne retragem că nu avem toți soarta de excepție a Șeherezadei. Asta a făcut și turistul nostru.
Ce se mai întâmplă în Egipt? Ce mai e nou? Nimic. Vechi toate. După cum și povesteam... Se pare că America tocmai a anunțat extrem de discret că-i va da aproape un miliard jumate de dolari ca să se mai redreseze din șocul revoluționar, cu tot cu Frații Musulmani. Dacă este așa, nici nu vreau să mă gândesc la părerea intelectualilor egipteni care dau senzația că luptă pentru modernizarea țării lor și pentru emanciparea poporului lor. În plină desfășurare a Pesahului, mai precis, ieri, conducta care transportă gaz spre Israel a fost atacată prompt și, drept urmare, reînchisă, asta după ce de-abia fusese reparată săptămâna trecută și, respectiv, redeschisă. Este al 14-lea atac din ianuarie 2011 încoace. Să fie oare un șantaj? Să fie oare un protest? Sau este doar comerț en gros și en detail? Știu și eu dacă a contat revoluția vreun pic sau dacă își mai amintește cineva, oricât de vag, de calul apocaliptic?! Precis însă contează Suezul și Sinaiul. Și conductele. De tot felul. Pe astea, nu le uită nimeni. Niciodată. Cât despre ruși, ucraineni și ceilalți protagoniști simpatici ai noștri, n-am nici o îndoială că s-au întors deja la plajă. Asta dacă au plecat vreodată. Că la ei - parcă alții sunt mai breji?! - nici zona, nici anotimpul, nici poporul, nici religia, nici eticheta și nici dieta n-au prea mare importanță. Din toate motivele expuse mai devreme. Și mai târziu. Dar nu rămân multă vreme singuri. Vin și chinezii să aducă orezul maxim îmbunătățit: orezul fără orez! All inclusive, desigur! Sfinxul oftează plictisit și resemnat: prostia și lăcomia nu se termină niciodată pe această planetă. Sunt constante pe care se poate conta. Până la urmă, on second thought, păstrând proporțiile, poate că Egiptul actual nici nu e, totuși, chiar așa de diferit de Egiptul din ”Moarte pe Nil” sau de Egiptul din tinerețea mea. Ba chiar, aș îndrăzni să spun că e destul de asemănător. Bulversant de asemănător. Trece el și mileniul ăsta!
Turistul, fermecat de peisajul clipei, sirota un cocktailaș falsificat, se-nțelege de la sine, termenii se suprapun și se presupun reciproc, și avala un orezel autentic. Eventual. Întrucât, după cum fost informați, chinezii l-au contrafăcut de multă vreme și pe ăsta. Au falsificat ei ouăle! Doar nu era posibil să se-ncurce într-un amărât de orez! În plus, de la aceeași fereastră, dar ce spun eu fereastră, portal meșteșugit, turistul avea un privilegiat acces la o latură ceva mai curioasă a vieții din stațiunile egiptene ale anului 2011. Astfel, putea vedea parada tinerelor șarmante din zonă care, aparent inexplicabil, își cheltuiau tot bugetul pe fotografii. Părea un hobby obsesiv. Turistul se concentra. Avea și el pasiunea fotografiatului și a filmatului, dar, totuși, parcă era prea mult. Și parcă erau prea multe. Astfel, vedea că fermecătoarele tinere, foarte tinere, aproape inexistent de tinere, se lăsau pozate de același unic fotograf - asta da, exclusivitate, ăsta da, monopol! -, înalt, atletic, glacial-experimentat, cu ochi de șarpe și surâs de șiș. Nu, nu v-ați prins, totuși, în pofida termenilor descrierii, nu era egiptean! Și unde anume erau ele pozate? Nu vă gândiți la prostii! Unde erau ele deci pozate? Însăși nemuritoarea Agatha Christie s-ar fi întrebat pertinent. Ei bine, ele erau pozate pe aceeași treaptă ușor umbrită a aceleiași scări strălucitoare de, să-i zicem, marmură, că-n ziua de azi nu mai știi precis, în aceeași poziție lasciv-rigidă, într-un același picior bine antrenat la aerobic, cu același păr lung și bogat, de nuanțe diferite totuși, ridicat provocator cu același braț lucrat atent la balet, toate cu același machiaj kilogramatic și cu același minijup milimetric, toate cu unghiile precum Edward-Omul-foarfecă, toate, în priviri, cu aceeași nostalgie a cocainei și a bancomatelor, toate cu un perfect surâs valutar desăvârșit updatat și tunat, toate susurând aceleași sunete ale unei limbi de vodcă palatalizată. Ca și fotograful, de altfel. Era un ritual? Greu de răspuns. Au supraviețuit? Sincer, nu știu că nu le-am numărat. Nici turistul. Chiar și o curiozitate maladivă ca a noastră are limitele ei.
Astfel, deși în bună măsură anesteziat de priveliștea mirobolantă, turistul era subit zgâlțâit din visare de mirări și de întrebări. Desigur, asta doar când nu era deșteptat de șocul digestiv al originalei diete ijipșiăn all inclusive. În această chestiune, orezul avea meritele sale incontestabile, fiind un ingredient de mare ajutor, aproape magic. Turistul vigilent nu se putea împiedica să nu se minuneze invidios-candid de profesionalismul siberian al fotografului pe care îl căutau toate rusoaicele din fierbintea stațiune Hurghada. Și se întreba continuu, precum Poirot-ul unui Egipt deja defunct, de ce oare se pozează toate demoazelele astea în masă și identic. Isterie? Manie? Ipohondrie? Psihoză? Nevroză? Cuperoză? Osteoporoză? Mister de nepătruns. Furios, însuși spectrul doamnei Agatha Christie îl trimitea s-o recitească integral, cu sublinieri și cu adnotări. Înainte să caute biblioteca, turistul mai lua o înghițitură din cocktailașul atât de potrivit pentru a ocaziona o crimă aproape perfectă și mai sughița o dată discret, semn că, în pofida tuturor evidențelor, băutura - cum să-i zicem altfel?! era doar lichidă! - a fost, totuși, primită. Apoi, turistul se retrăgea solemn și profund preocupat de toate dilemele și provocările zilei. Frământarea lui dăinuia doar până în cameră. Și asta nu din superficialitate. Era un turist serios, dornic să înțeleagă mersul lumii. Și să ajute dacă poate. Săracu'!
Oricum, n-avea mult timp la dispoziție pentru astfel de umori. Venise seara indigo a deșertului. Turistul își revenea din insolație - chiar și în octombrie, insolația e insolație! - și aștepta cina. Întins pe pat, se răcorea grație aerului condiționat. Funcționa. Deodată, tresărea: trecea mașina care, din toți rărunchii ei electronici, soma populația să nu-și uite rugăciunea de seară. Turistul zâmbea înțelegător. Era, totuși, în Egipt. Bine, bine, și care e legătura cu fotograful și cu fetele? N-am isprăvit încă. Turistul se bucura de nota oriental-catifelată a atmosferei și aștepta pios ca mașina să se îndepărteze și să se stingă astfel orice urmă a chemării la rugăciune, nu în ultimul rând, a celei care provenea de la moscheea locală ceva mai îndepărtată. Apoi, deschidea inocent televizorul pentru ca să-și mai facă poftă de orez all inclusive, aflând cine pe cine a mai omorât, ceea ce, firește, îi era servit cu promptitudine, alături de alte știri mondene cum ar fi falimentele, dezastrele naturale, încălzirea-răcită global, mâncatul sănătos, voios și la pungă gros, invazia extratereștrilor, sexul în grup și beneficiile sale etc. Ei, abia acum avem conexiunea: deodată, fără să fi cerut, fără să fi întrebat și fără să fi fost întrebat, turistul nostru găsea un canal difuzat nu numai gratuit, aș spune chiar obligatoriu, băgat pe gât din partea casei, cu toate fetele aflate într-un avansat proces de vânzare-cumpărare în diverse țări, clienții nesățioși doar să le aleagă și să le plătească, întrucât charterele nechezau nerăbdătoare cu toate motoarele pornite doar ca să livreze marfa. Dacă, totuși - era somat turistul nostru mai departe de către același televizor care nu se lăsa ignorat și nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz - dacă, totuși, nu dorea să aibă o aventură de vis într-o stațiune de vis cum ar fi Hurghada, atunci să facă bine și să noteze adrese de vis din diferite țări europene de vis pe unde îl așteptau tot felul de fete de vis, în hoteluri similare, în prealabil, i-mortalizate de alți fotografi la fel de riguros profesioniști ca și maestrul tocmai invocat. Nici el nu părea să știe nici de glumă și nici de refuz. Ca și alții, de altfel, care, uniform semicamuflați de ochelarii negri, de firmă neapărat, își treceau timpul fumând - ei știau ce! - și bând - ei știau ce! - tolăniți, în fotolii, pe terasele, să le spunem, de marmură. Mahmură. E adevărat, turistul trebuia să admită, fetele de la televizor erau ceva mai dezbrăcate, dar, deh, deși evidențele climatice păreau să susțină contrariul, una e să faci poze în Egipt și alta e să faci poze în Elveția! A, da?! Și, în acest punct, logica turistului se fractura și cădea din pat. De uimire, nu de frustrări erotice. Egipt?! Se afla, totuși, în Egipt! Și nu în Elveția! Se afla, totuși, printre lotuși! Se afla în Egipt?! După o verificare tehnică amănunțită, mai deschidea o dată televizorul convins fiind că extratereștrii dușmănoși i-au jucat un renghi și că a intrat într-o dimensiune paralelă, pervers de asemănătoare și, implicit, de păcălitoare. Canalul era acolo! Nu dispărea! Cu tot cu fete! Nu dispăreau! Turistul s-a frecat la ochi, s-a ciupit, s-a gândit ca, imediat și definitiv, să abandoneze parșivul cocktail, a sărit într-un picior, a făcut o tumbă în pat, era spațios, permitea, s-a tras de urechi și-a mai vizionat / ascultat o dată înregistrarea de pe camera de filmat: tocmai trecuse mașina cu sfâșietoarea chemare la rugăciune a muezinului. Se petrecuse, era un fapt, era acolo, în memoria camerei și a Universului. S-a mai uitat o dată și la canalul oficial egiptean, era și el acolo și era chiar egiptean, s-a mai uitat o dată și la dată și, asta e, fatalitate, era chiar octombrie 2011. Turistul tăcea și reflecta. Încerca să pună cap la cap, Egiptul din urmă cu peste 21 de ani, revoluția care tocmai avusese loc, galopul sfrijitului cal apocaliptic, revolta copților, Frații Musulmani - Frații Musulmani?? Frații Musulmani!! - și, deși se străduia din răsputeri, nu reușea. Să priceapă. Sesizase el că, deși era extrasezon, hotelul era plin de puștoaice, sesizase, după cum am scris, și entuziasmul profesionist cu care ele îl umpleau de bani pe fotograful în tendințe, de succes și atât de businesslike rezervat, dar, totuși...
Nedumerit, turistul a închis televizorul și s-a dus la cină. Era destul de tulburat. S-a plimbat nițel pe strada încinsă ca un cuptor cu microunde. Taximetriști famelici îi spuneau chiar și lui ”Dieeevușcaaaa!”. A renunțat la plimbare și s-a dus în restaurant. Locul era înțesat de aceiași băieți-egipteni-sclavi, robotind etern, și de aceleași fete-slave-sclave - n-am găsit altă rimă! - al căror machiaj epuizat se străduia, între doi clienți siniștri, sclavi și ei, dar care doar se credeau și se pretindeau megastăpâni - să-și savureze orezul și vodca / romul. Poate, și-un ceai. Meniul, cel relatat în prima parte a acestei povestiri, era același. Meniu auster, acesta se potrivea mai degrabă cu chemarea la rugăciune, decât cu bulversantele invitații erotice ale canalului tv cu fete. În fine, turistul venise să viziteze reciful, să-și dreagă reumatismul și să-și alunge stresul în renumitele ape tămăduitoare ale Mării Roșii. Era un bleg de modă veche. Dar, în același timp, își propusese și să-și conserve atât cardul, cât și secretul bancar. Maniac zgârcit! În plus, nu dorea nici să ajungă să ia doze-mamut de antibiotice, ori de alte delicatese Big Pharma. De modă veche, de modă veche, bleg, bleg, maniac zgârcit, maniac zgârcit, dar, binișor, informat. Așa îi plăcea să creadă. Un turist mofturos și încuiat! Bine că nu sunt toți ca el că ar da faliment toate stațiunile de liux și toate canalele de televiziune cu pretanțiuni și cu prestațiuni! Ce mai, s-ar duce pornostroika de râpă!
Resemnat și cu glicemia refăcută de miraculosul orez - exagerez nițel, deh, meteahnă literară, mai erau și două-trei măsline, buuuune, și doi-trei cartofi prăjiți, buuuuni, la rigoare și la risc, și-o juma' de rodie, buuuună, și-o chiflă, buuuună la foame și ea - rectific, resemnat și cu glicemia dincolo de orice punct de implozie și de explozie, turistul se plimba prin eleganta grădină de palmieri. Plimbarea de seară, printre palmieri foșnitori, printre flori gigantice și printre piscine albastre, pââââână la malul mării era cu adevărat extraordinară. Pe bune! Fără nici o exagerare! S-a bucurat și pentru pisica locului: găsise un puști ceh care o iubea cu o tandrețe imensă. A doua zi, talentata pisică avea iarăși să-l uimească și să-l facă invidios pe camelu-Oscar, mult îndurătorul său prieten. Asta e, nu oricine a avut temple și statui în Antichitate! Deși o iubea pe pisică și-i asculta, plin de răbdare și de înțelegere, aventurile, totuși, în arșița trudei lui, camelu-Oscar era nițeluș convins că era nițeluș cam escroacă, cam îngâmfată, cam grandomană, cam narcisistă, cam delirantă, cam antrenată să-i păcălească pe turiști, cam impertinentă cu el, cam vicleană, cam pretențioasă, cam coțcară, cam... În fine, d-ale prieteniei și d-ale prietenilor!...
Turistul își mai punea o dată analizele de sânge la bătaie, bând încă un cocktail, doar pentru plăcerea hollywoodiană a șederii în șezlong, pe marginea piscinei. După ce se simțise suficient de ca-n-filme și după ce scăpase miraculos de senzația de vomă - deh, arta, stilul, clasa și noblețea cer sacrificii! - cu un aer semeț, se îndrepta spre... spectacolele lui Mustafa! Aplauzo!!! Și, astfel, ne întoarcem de unde am pornit! Micul amfiteatru era zăpăcificant de vesel în fiecare seară. ZăgreitHurghadagreitentărteinăr Mustafa și trupa lui alcătuită din Kiki, Mimi, Meme, Mumu și alți virtuozi asigurau antrenul și gestionau delirul. Foarte excelent! Nu vă zburliți gramatical, citez din același mare clasic, încă în mare viață! De ce delirul? Pentru că, desigur, toată lumea era beată! Superbeată! Mai puțin, trupa în sine care reușea să rămână profesionist de trează. Meadli profeșionăl. Publicul însă? Cupluri poloneze mangă, dansatoare-la-bară-fioroase-și-fioros-de-atrăgătoare pa ukrainski, eternele modele-melancolic-provocatoare-sfâșietoare-din-Rasia-vine-razia, verișoarele-egiptene-care-au-reușit-total-în-Amrica, soții-amricani-cu-aer-prostuțo-credul-fudul-din-Amrica, distinși pești și mafioți competenți ucraineni și ruși, atât de cui și atât de muci încât își aruncau pantalonii cu tot cu portofele în mijlocul amfiteatrului, eventual, în capul lui Mustafa însuși, dar era el ager și, ca argintul viu, se salva la timp, toate fetele pozarului în păr, cu tot cu păr, desigur, erau prezente doar cele aflate într-o binemeritată pauză de clienți, mai bine să nu ne gândim că vomităm și fără cocktailuri contrafăcute etc. Plus, firește, camelu-Oscar, pisica și băiețelul ceh, complet atașat și iremediabil dedicat! În această babilonie egipteană, dacă putem să ne exprimăm astfel, turistul stătea sfios lângă un frate musulman și iubita lui, îmbrăcată după toate regulile portului egiptean, dar care tare ar fi vrut să le pună la punct pe fetele profesioniste și să le arate un dans oriental la el acasă, după regulile casei. Fratele musulman a veștejit-o dintr-o privire aspră, după care, nu i-a mai rămas decât cealaltă privire umezită, destinată fetelor meseriașe.
Ce seri nebune! Dansuri din buric, fachiri, pe cioburi, tăciuni și săbii, derviși rotitori, beduini dansatori, jongleri uimitori, magicieni aiuritori, circari încântători, clovni păcălitori, atleți ispititori! Până și camelu-Oscar, cu tot cu pisică, ba chiar și cu băiețelul ceh aferent rămăseseră cu gura căscată. Și dacă nici ei nu văzuseră destule la viața lor?!... În finalul fiecărei seri frenetice, clubul de dans se dezlănțuia pe melodii cum ar fi ”La vaca muuu!”, atât pentru întreținerea siluetelor ca să aibă fotograful ce poza și clientul ce cumpăra, cât și pentru disiparea alcoolului și-a cocainei, înainte de alte porții de alcool și de cocaină. Ce lumini, ce muzici, ce dispoziții, ce poziții! Și după, ce indispoziții! Zăgreitentărteinăr Mustafa provoca mafiile întregului Univers: No gut aplauzo, no șo! Gut aplauzo, gut șo! Turistul se bucura ca un copil. Admira sincer prestația maestrului, a trupei sale, ba chiar și dezinhibiția atât de vecină cu nebunia a publicului. Bătea din palme, participa, era fericit. Când își amintea că era în Egipt, se întreba, totuși, cu neliniște când urma să vină prietena-noastră-a-tuturor-copiilor-miliția. Curios! Nu venea! Revitalizat, după spectacol, publicul se îndrepta glonț fie spre glonț, fie spre vesta antiglonț, fie spre alte baruri, fie spre secrete camere de hotel, fie spre discotecile deocheat-întunecate de pe plajă. Asta când el, publicul, nu vomita până la leșin pe treptele și pe terasele de, să le spunem, marmură. Dar, la urma urmei, cu astfel de cocktailuri, nici nu era cine știe ce performanță. Camelu-Oscar și pisica nu erau deloc în primejdie, știind să se ferească instinctiv și de acest nou val de invadatori și de bizarele lor apucături. Genetică, perfecționată și antrenată continuu. În fond, Egiptul este locul unde, în aceeași curte, poți găsi, la vedere, într-o captivantă devălmășie, chiar și zece paliere de civilizații succesive, vechi de nu-și mai aduc aminte nici ele de ele. Au venit, au stat, au trecut, au dispărut. Istoria și-al ei husar! Dar mai bine să ne luăm zorii la sănătoasa și să ne retragem că nu avem toți soarta de excepție a Șeherezadei. Asta a făcut și turistul nostru.
Ce se mai întâmplă în Egipt? Ce mai e nou? Nimic. Vechi toate. După cum și povesteam... Se pare că America tocmai a anunțat extrem de discret că-i va da aproape un miliard jumate de dolari ca să se mai redreseze din șocul revoluționar, cu tot cu Frații Musulmani. Dacă este așa, nici nu vreau să mă gândesc la părerea intelectualilor egipteni care dau senzația că luptă pentru modernizarea țării lor și pentru emanciparea poporului lor. În plină desfășurare a Pesahului, mai precis, ieri, conducta care transportă gaz spre Israel a fost atacată prompt și, drept urmare, reînchisă, asta după ce de-abia fusese reparată săptămâna trecută și, respectiv, redeschisă. Este al 14-lea atac din ianuarie 2011 încoace. Să fie oare un șantaj? Să fie oare un protest? Sau este doar comerț en gros și en detail? Știu și eu dacă a contat revoluția vreun pic sau dacă își mai amintește cineva, oricât de vag, de calul apocaliptic?! Precis însă contează Suezul și Sinaiul. Și conductele. De tot felul. Pe astea, nu le uită nimeni. Niciodată. Cât despre ruși, ucraineni și ceilalți protagoniști simpatici ai noștri, n-am nici o îndoială că s-au întors deja la plajă. Asta dacă au plecat vreodată. Că la ei - parcă alții sunt mai breji?! - nici zona, nici anotimpul, nici poporul, nici religia, nici eticheta și nici dieta n-au prea mare importanță. Din toate motivele expuse mai devreme. Și mai târziu. Dar nu rămân multă vreme singuri. Vin și chinezii să aducă orezul maxim îmbunătățit: orezul fără orez! All inclusive, desigur! Sfinxul oftează plictisit și resemnat: prostia și lăcomia nu se termină niciodată pe această planetă. Sunt constante pe care se poate conta. Până la urmă, on second thought, păstrând proporțiile, poate că Egiptul actual nici nu e, totuși, chiar așa de diferit de Egiptul din ”Moarte pe Nil” sau de Egiptul din tinerețea mea. Ba chiar, aș îndrăzni să spun că e destul de asemănător. Bulversant de asemănător. Trece el și mileniul ăsta!
vineri, 23 martie 2012
No Gut Aplauzo, No Șo! ( 1 )
Mi se pare o definiție foarte excelentă, pentru a cita un mare clasic încă în viață - timpuri grele, dușmănoase, asta e, bine e să ne recunoaștem reciproc valoarea imediat ce-o sesizăm! cine e?! cine e?! sunteți curioși cine e?! răscoliți ziarele, nu enciclopediile! oricum, asta și faceți! - așadar, insist, mi se pare o definiție foarte excelentă, nu mă corectați, nu e cazul, a vieții însăși. De unde am cules-o? Din Egipt. Se putea altfel?! Doar este țara străvechii înțelepciuni. De la cine am preluat-o? De la marele entertainer, zăHurghadaentărteinăr, zăgreitHurghadaentărteinăr, zăgreitHurghadagreitentărteinăr Mustafa! Fără nici o ironie. Pentru cine nu crede, să se ducă la Hurghada și să vadă spectacolele lui Mustafa și ale trupei sale. Pe bune! Amuzanți, proaspeți, dinamici, inteligenți, talentați și plini de umor. Fără vulgaritate și fără fițe. Prin urmare, zăgreitentărteinăr Mustafa, în prezentarea fiecărui spectacol, de câteva ori pe seară, ne reamintea acest adevăr suprem: no gut aplauzo, no șo! Asta e! Valabil pentru toată lumea. Oricând! Oriunde! Inclusiv, în cazul nostru. Atât pe timp de pace, cât și pe timp de revoluție. M-am mai sastisit de acest subiect, așa că am decis să mai abordez și altceva. Oarecum.
Carevasăzică, în octombrie 2011, am fost în Egipt. Ce-am căutat în Egipt? O vacanță. Pe bune?! Te faci?! Ne-ncerci?! Ba nu, a fost chiar o vacanță. Încă o vacanță în Egipt. După 21 de ani. Un Dumas și ceva. Marea Roșie rămâne o prezență fermecătoare și întru totul dezirabilă. Iar, din perspectiva lunii octombrie, chiar fascinantă. Ce făcea Egiptul? În principiu, făcea bine, în sensul că se găsea la locul său, în eternitatea sa nisipoasă, cu toate piramidele sale, alea pe care, o lună mai târziu, au sărit exaltații lunii noiembrie 2011 ca să deschidă portalu-lu-11-11-11 și să-i aducă lumii întregi fericirea sau apocalipsa, de la caz la caz. Nu știu cum se face și cum se drege, intenționat sau nu, dar fanaticilor ăstora nu le reușește decât apocalipsa. E drept, una mică, modestă, chinuită, amărâtă, pipernicită, chiar meschină, dar destul de agasantă totuși. Nu le-a ajuns amețitul de cal apocaliptic, vedetă a revoluției din Cairo, din primăvara anului trecut. Atâta au fugărit alți exaltați și jigărita mârțoagă împricinată că, după tipic, balamucu' s-a generalizat și s-a permanentizat. După cum lesne se observă! Astfel, în octombrie 2011, Egiptul avea un chip oarecum blurat. Dar, în același timp, morganaticul vlăstar al Nilului părea funcțional. Ciudat de funcțional. Cu siguranță, ține de antrenamentul istoric. Voia parcă să demonstreze că nu piere o astfel de țară dintr-o atâta revoluție. În cuptorul lunii octombrie, cu chipuri împietrite, oamenii își vedeau de treaba lor. La fel, și soarele, la fel, și deșertul. Altminteri, se putea intui că nu prea era clar nici cine conduce țara, nici unde e Mubarak - dacă îl mai țineți minte - nici ce mai face el. Între timp, ni l-au arătat la televizor, a apărut pe-o targă, direct de la spital, la tribunal, asta dacă e el și dacă procesul e pe bune, nu că mi-aș permite io să mă îndoiesc de ceea ce văd la televizor. Sfinxul primise el însuși de această dată o enigmă spre rezolvare și dădea senzația că e nițeluș contrariat de evenimente. Nu speriat, ci, doar o idee, contrariat. Nu mai mult decât în alte timpuri și, în orice caz, nu fatal. E drept că acest moment politic are limpezimea unei furtuni de nisip. Dar Sfinxul nu e struț. Și nici Egiptul nu e castel din nisip. Ca atare, în octombrie 2011, totul se străduia să rămână încă destul de normal în anormalitatea particulară și generală, în condițiile în care nisipul părea totuși destul de tenebros mișcător, iar Sahara nu dădea senzația că ar fi prea dornică să bea doar ceai. Prin comparație cu ceea ce aflasem în incursiunea petrecută în urmă cu 21 de ani, la prima vedere, nimic special nu dovedea dacă schimbarea adusese rău sau bine sau dacă, pur și simplu, avusese măcar loc. Nici dacă revoluționarii actuali sunt băieții buni sau băieții răi, nici dacă vor deveni băieții buni sau băieții răi, nici dacă foștii mai trăiesc sau nu toți și dacă sunt foștii băieți buni sau răi, ori dacă viitorii sunt băieți buni sau răi etc. Predictibil. Așa e la revoluție! Cunoaștem! Numai cei nedotați adecvat nu pot pricepe. Nu pot și gata!
Pentru cine nu mai știe cum era cu respectivul cal fandacsios, precum și cu Egiptul revoluționar și prevoluționar, invitația să lectureze și alte materiale de pe acest blog rămâne deschisă. Acum, intră oarecum în scenă Egiptul oarecum postrevoluționar. Scena lui Mustafa, Egiptul așijderea. Iar, în octombrie 2011, era și Egiptul oarecum încă preelectoral. Între timp, un proces electoral în trepte îi tot consacră în calitate de lideri pe Frații Musulmani spre disperarea mărturisită a intelectualilor egipteni, copți, evrei, dar și musulmani, care nu înțeleg de ce Occidentul pune atât de hotărât și de temeinic umărul la islamizarea intensă și abruptă a tuturor țărilor care se pretează. Și nu numai, chiar și la islamizarea Europei, a se vedea și cazul țărilor nordice, al Marii Britanii, al Franței, al Germaniei etc. Am mai scris despre asta. Să continuăm... Prin urmare, să ne șeherezadizăm nițel. Ne aflam deci în octombrie 2011... N-am reluat toate traseele din Egiptul de acum 21, respectiv 22 de ani. Era și greu. Cum am ajuns în Hurghada, la știri, am aflat de revolta din Cairo soldată cu moartea a 24 de copți. Disperarea intelectualilor egipteni prezentată deja de mai multe documentare, reportaje și interviuri a fost, dacă mai era nevoie, pe loc demonstrată. La propriu, printr-o demonstrație. De forță. A actualei forțe care tinde să le sufoce pe celelalte. Breichingniuzu' și niuzalertu' care nu mai surprind pe nimeni cu vârsta de peste 10 ani și cu vreo doi neuroni în ghiozdan, alături de covrig și de măr. În aceste circumstanțe, cheful de-a mai lua deșertul la picior - încă o dată, de dragul tinereții! - mi-a trecut instantaneu. Parcă poți să știi unde, când și cum te întâlnești cu imprevizibila gloabă a apocalipsei revoluționare?! Nu poți! Și-am rămas la planul A, vacanța la mare.
Ce-am găsit la mare? Un halucinant Egipt rusizat. Acum 21 / 22 de ani, în Egipt, totul părea britanico-american. Ba chiar și substanțial românesc. Printre ultimii bani dați cu împrumut de Ceaușescu, se numărau și cei care au mers către Egipt. Interesant este că, atunci, mulți dintre egipteni știau bine acest lucru. Știau că i-am ajutat și, foarte important și foarte diferit de ceea ce trăim acum, știau că românii sunt oameni buni. Iar numele de Ceaușescu, Nadia și Hagi erau arhicunoscute. În acest moment, rar, unii își mai amintesc doar de Hagi. Și, ca urmare directă a invaziei postsovietice, România le sună ca și Armenia. Prima mea incursiune în Egipt s-a petrecut în vara anului 1990. La plus 100 grade Celsius în Sahara! A fost o vacanță fabuloasă, de câteva săptămâni. La un moment dat, s-a terminat. A venit momentul plecării spre România. Atunci, avionul românesc a decolat de pe aeroportul din Cairo cu o întârziere de peste 3 ore. Ni s-a spus că angajații aeroportului au refuzat să pregătească aeronova pentru că ”l-am împușcat pe Ceaușescu”. Cred, totuși - totuși, spre sigur - că era o oarecare exagerare și că explicațiile erau cu totul altele altele. Exact pe când noi zburam - până la urmă! - spre România - 2 august 1990 - Saddam intra în Kuweit și declanșa ceea ce nu se mai oprește nici până în ziua de azi. Asta așa, de-o aluzie și de-o impresie...
Ce-am găsit la mare? Un halucinant Egipt rusizat. Acum 21 / 22 de ani, în Egipt, totul părea britanico-american. Ba chiar și substanțial românesc. Printre ultimii bani dați cu împrumut de Ceaușescu, se numărau și cei care au mers către Egipt. Interesant este că, atunci, mulți dintre egipteni știau bine acest lucru. Știau că i-am ajutat și, foarte important și foarte diferit de ceea ce trăim acum, știau că românii sunt oameni buni. Iar numele de Ceaușescu, Nadia și Hagi erau arhicunoscute. În acest moment, rar, unii își mai amintesc doar de Hagi. Și, ca urmare directă a invaziei postsovietice, România le sună ca și Armenia. Prima mea incursiune în Egipt s-a petrecut în vara anului 1990. La plus 100 grade Celsius în Sahara! A fost o vacanță fabuloasă, de câteva săptămâni. La un moment dat, s-a terminat. A venit momentul plecării spre România. Atunci, avionul românesc a decolat de pe aeroportul din Cairo cu o întârziere de peste 3 ore. Ni s-a spus că angajații aeroportului au refuzat să pregătească aeronova pentru că ”l-am împușcat pe Ceaușescu”. Cred, totuși - totuși, spre sigur - că era o oarecare exagerare și că explicațiile erau cu totul altele altele. Exact pe când noi zburam - până la urmă! - spre România - 2 august 1990 - Saddam intra în Kuweit și declanșa ceea ce nu se mai oprește nici până în ziua de azi. Asta așa, de-o aluzie și de-o impresie...
Anul 2011 și un Egipt rusizat, ziceam... Hm. În acea zonă, în acest moment, totul este rusizat, începând cu aeroportul din Hurghada și terminând cu orice tăbliță de pe orice bordei. Bine, bine, am înțeles că aeroportul din Hurghada a fost construit de ruși, așa mi s-a spus, dar am înțeles că a fost construit pentru egipteni și pentru TOOOOȚI vizitatorii Egiptului. Nu că a fost construit doar ca o anexă sovietică. Nu că, la rândul lor, britanicii, americanii, francezii, nemții etc ar proceda altfel. E adevărat. Dar, totuși, părea nițeluș cam prea mult. Simțeam nevoia să mă asigur că este totuși Egiptul și nu, să zicem la întâmplare, Uzbekistanul. Dacă era, totuși, Egiptul, nu semăna cu ”Moarte pe Nil”. E drept că mă aflam la Marea Roșie și aceasta nu se află exact pe malurile Nilului. Altminteri, de moarte nu se duce lipsă, nici acolo, nici aiurea. Dar, chiar și așa, nu semăna. Păi, dacă nu semăna, nu semăna! Nu scria decât rusește, nu erau decât ruși, nu se vorbea decât rusește. Și nu se bea decât rusește, dar, despre asta și despre multe altele, voi mai reveni. Egiptenii tresăreau înfiorați la auzul limbii engleze, pe care, deduc, unii dintre ei n-o mai vorbiseră din copilărie sau, eventual, niciodată. Până la urmă, se vede treaba, chiar și în eternul Egipt, 21 de ani înseamnă mult, e o altă generație! Abordarea însăși a limbii engleze în Hurghada anului 2011 părea în sine un fel de fantezie un pic deplasată. Fără exagerare, orice nimurică de turist simțea cum se transformă astfel într-o entitate oarecum suspectă. Semn cert că se schimbase zona geopolitică.
Hotelul în care am stat, construit sau nu de ruși cândva - n-am aflat, părea un secret al Războiului Rece bine conservat, și secretul, și războiul! - este foarte elegant. Este! Fără dubiu. Patru stele, design, piscină, grădină, inflație de palmieri, leandri și alte flori pe care doar ignoranța mă împiedică să le numesc, marmură, fântâni, terase, fotolii, canapele, arcade, cocktailuri, în fine, tot arsenalul all inclusive. Că doar n-are numai Balgaria! Iete că mai au și alții! Ceea ce însă depășea imaginația oricărui arhitect, constructor, designer erau băile! Însuși conceptul de hamam a fost mult depășit de respectivele băi 4-stele-și-un-steloi! Și-un-găinaț-de-pițigoi! În grandiosul și luxosul nostru hotel, chiuvetele, moderne și cum trebuie altfel, erau vopsite în verde! Dar ce spun, vopsite! Mânjite ar fi un cuvânt mai potrivit! Nici nu vreau să comentez posibilele conexiuni ale culorii verzi într-o țară ca Egiptul. Și încă la baie, ba chiar și la chiuvetă! Piei, ispită! Ce-o fi fost în tărtăcuța artistică atât a spoitorului, cât și a comanditarului, mi-e greu să știu. Pare abisal. Buooon! Dar dușul! Rafinate arabescuri de mucegai și jeg. Dar buda! Dacă aveai șansă, urina nu năvălea zglobie în mijlocul băii. Altfel, trebuia să te lupți cu băieții de la recepție - asta după ce, în prealabil, îi mituiai substanțial ca să-și amintească limba engleză și să nu mai vorbească doar rusește - pentru ca să obții o baie aproximativ normală. Adică, mai curată nițel, dar, obligatoriu, tot mâzgălită futurist după cum deja am explicat. O baie normală însemna și că urina și prietenele ei sunt lăsate să călătorească liber, în treaba lor, dar, totuși, pe unde trebuie, nu pe unde li se năzare. Chiuveta vopsită în verde era însă o fatalitate. Era, am înțeles ulterior, un simbol, o marcă a hotelului. Hotelul din vecinătate avea chiuvetele vopsite portocoliu. Mă iertați, e un fapt, nu insinuez nimic! Iar al treilea hotel avea, dacă nu mă înșel, chiuvetele vopsite în albastru. Infinit. Ei?! Definitoriu sau nu?! Astfel, în cazul în speță, de chiuveta verde, nu te scăpa nici un bacșiș - nău bacșiș, cadou! așa obișnuiau să spună egiptenii din tinerețea mea - nici o luptă, nici un argument, nici o revoluție. De chiuveta verde, nu te mai scăpa decât avionul. Haram! Adicătelea, păcat! Pentru că, altfel, camerele erau foarte frumoase, spațioase, elegante și cu o priveliște minunată. Fără nici o exagerare. Care să fie taina? Suntem în Orient. Care e misterul? Nu trebuie să o recitim pe Agatha Christie, nici măcar tradusă în rusește, admițând că ne-am pricepe. O explicație există și e relativ simplă: serviciile sunt asigurate numai de bărbați. Așa e în Egipt. Această apucătură, mi-a fost adusă la cunoștință încă din tinerețe. Nu știu dacă feminismul acceptă sau nu respectivul concept și respectiva conduită, dar muncile publice nu le fac decât bărbații. Inclusiv, în turism. Fără speculații inutile, vă rog! Una dintre consecințele directe ale salutarei intervenții masculine pare să fie tocmai curățenia, după cum reiese. De peste tot. Chiuvetele vopsite li s-or fi părut mai ușor de întreținut. Altminteri, tabloul însuși al angajaților arăta destul de jalnic și el, tot felul de copii lihniți de foame, chinuiți și hămăliți din zori și până în noapte, care fac și ei ce pot și ce știu. Nu că mi-aș dori să văd și fete în această situație. Nicidecum. Dar adusul copiilor la muncă rămâne un abuz, eu mă declar ferm împotriva acestui obicei barbar, oriunde s-ar practica el, iar respectivul tablou, în opinia mea, nu-l poate face fericit decât pe turistul nesimțit și nesimțitor. Este adevărat și faptul că, în cazul Egiptului, având în vederea sărăcia, este o șansă nemaipomenită să poți lucra la un hotel. Indiferent ce. Acesta este și argumentul invocat pretutindeni în lume unde se întâlnește munca impusă copiilor. Repet: sunt împotriva sclavizării oricui, în primul rând, împotriva sclavizării copiilor. Tabloul sărăciei a fost și a rămas copleșitor în Egipt. Din păcate. Nu e singurul loc. Din păcate. Chiar, din păcate, în sensul că o astfel de situație e pe bază de păcate.
Ei, dar să nu ne deprimăm că nu este acesta sensul unei vacanțe. Păi, atunci, chiar să nu ne deprimăm și să continuăm! Cum era deci mâncarea? În linii generale, deprimante sau nu, de nemâncat. La propriu. În sensul că nu se putea mânca. Iar ceea ce s-ar fi putut mânca dispărea. Hai că ne-am înveselit! Fructele și legumele erau extrem de tentante, dar cine avea curajul să se apropie de ele având în vedere că apa de la chiuvetă nu putea fi folosită?! Cum să le speli?! Că doar nu puteai merge pe încredere! Chiar și spălatul personal este un act de curaj în Egipt. Știam din 1990. Atunci, am făcut și vaccin - și-am supraviețuit! - am luat și chinină în bagaj. Egiptul figurează încă pe lista țărilor cu diverse riscuri de îmbolnăvire. Turiștilor nu li se prea atrage atenția. Extrem de rapid, doar sub forma, ”nu beți apă de la chiuvetă” și gata. Nu e chiar așa! Nu e doar așa! Revenind la mâncare... Tentantele salate erau, așadar, cam excluse. Frustrant. Tacâmurile erau aduse la masă chiar de către mânuțele rătăcitoare nu se știe prin ce cotloane ezoterice ale chelnerilor. Carnea era rară și puțină precum un caviar autentic. Dulciurile erau un fel de șarlote înghețate preparate din lapte de cămilă, după cum glumeam noi pe vremea Egiptului idilic de acum 21 / 22 de ani. Pâinea, iaurtul, măslinele, orezul și croissantele erau OK. Deși serviciile erau achitate, mi se părea indecent să fac vreun comentariu la adresa calității felurilor de mâncare. Ea este atât de puțină și de scumpă! În 1990, în fața prețului imens plătit chiar și pentru un iaurt și un corn, îmi aminteam constant că, totuși, mă aflu în Egipt, iar Egiptul se află în Africa.
Că, totuși, este Africa, îți amintești în Egipt și ori de câte ori vrei apă. Apa, extrem de importantă oriunde, dar, mai ales, într-o țară atât de caldă chiar și în luna octombrie, era greu de găsit, după cum știam deja, fiind înlocuită, doar dacă era barmanul la datorie, de sifon. Toate băuturile din hotel și de pe plajă erau crâncen falsificate. Ca și în Bulgaria de altfel. Ce s-a petrecut în Bulgaria în materie de mâncare și de băutură, am comentat deja pe blog în materialul Balgaria E.coli!. Pățind ce-am pățit și fiind deja inițiată în primejdiile egiptene, prudența a fost cât se poate prudentă. Pardon! Apa cam lipsea, sifonul nu era cea mai bună opțiune, sucurile erau sintetice, iar, dacă ar fi fost naturale, riscurile erau cele menționate, vinul era contrafăcut, berea ar fi fost acceptabilă, dar era caldă și, iarăși, cine știe de unde provenea apa și tot așa!... Nu mai rămâneau decât ceaiul și cafeaua care erau tolerabile. Mai ales, ceaiul. Firește, nici cea mai vagă urmă din tradiția cafenelelor egiptene. Kavafis, Lawrence Durrell și alții s-ar fi lăsat de scris sau, eventual, nici nu s-ar mai fi apucat.
Prin eleganta sală de mese, hălăduia îmbufnat și acru un tânăr șef a cărui rană de pe gât părea un adevărat logo al tuturor stafilococilor și streptococilor din cosmosul întreg. Din când în când, se voia chiar mai eficient și punea și el mâna, pe orice, pe toți și pe toate. Privirile umile și rugătoare ale turiștilor vigilenți îl lăsau indiferent. Imperturbabilă bombă biologică, purta pe față hotărârea nestrămutată de a nu rata cumva vreo țintă umană. Mai mult ca sigur, era plătit de americani.
În principiu, meniul era ca pentru sovietici. Adică, era ca la stalovaia, cantină rusească în traducere liberă și antiliberală. Am văzut cândva astfel de stalovaia, existau chiar și prin elitista Ialta. Un substitut destul de crispant de self-service. Crispant, până la crampă. În cazul unei stalovaia din Ialta, stilul era dictat de omniprezența supei de varză, groaznică, a colțunașilor umpluți cu tot felul de tainice reziduuri nucleare, mai bine să rămână tainice, precum și a piroștilor, uneori, bunicele, mai ales dacă erau făcute de bunici. Partea proastă cu băieții aștia sovietici și postsovietici este că nu au standarde normale, echilibrate, decente. Ori le au ultraexagerate, gen minimum 6000 de euro pe o sticlă de șampanie, să se știe și să se țină minte că am trecut io, Ivaniușa, p-acilișea, ori n-au nici un fel de pretenție și orice are o aparență de hrană e în regulă din punctul lor de vedere chiar dacă nu e. Partea și mai proastă e că, prin astfel de conduite, strică atmosfera mult, grav și pe termen lung. Rău și pentru ei, dar și pentru alții. Iar când vin oamenii normali, cu pretenții normale, care și-au desfășurat viața în alte locuri mai puțin interesante și aventuroase decât gulagul, aceștia, în banalitatea lor, nu mai pot emite nici o pretenție decentă, justificată, pentru că zona e deja ocupată de tot felul de bizarerii și de năstrușnicii, băștinașii, indiferent care sunt ei, au fost deja corupți, iar situația e total compromisă. Astfel, călătorul nesovietizat este nevoit să se adapteze la anormalitatea deja instaurată. Cel mai rău este însă că, în astfel de conjuncturi, anormalitatea ajunge să îmbrace / dezbrace și forme puțin amuzante. Cum ar fi celebra și destul de sinistra beție slavă! În octombrie 2011, Hurghada nu era deloc o excepție. Practic, toată stațiunea era beată în continuu. Și, trist, dar deja familiar, nu o dată, femeile erau cele mai agresive la cerut alcool. Trajie-o bieri, cu putieri!... Băgaseră vizibil spaima și respectul în musulmani. Asta încleștare a civilizațiilor! În fața mea, o distinsă dievușca - dievușca era oricine în stațiune chiar dacă avea 8o de ani - a bătut cu pumnul în tejgheaua barului, cerând ”Trie ruma!”. După asta, comanda mea politicos miorlăită de uansăudapliz era complet ridicolă, deplasată, nulă și neavenită. Pierdusem războiul înainte chiar ca el să fi început.
Hotelul în care am stat, construit sau nu de ruși cândva - n-am aflat, părea un secret al Războiului Rece bine conservat, și secretul, și războiul! - este foarte elegant. Este! Fără dubiu. Patru stele, design, piscină, grădină, inflație de palmieri, leandri și alte flori pe care doar ignoranța mă împiedică să le numesc, marmură, fântâni, terase, fotolii, canapele, arcade, cocktailuri, în fine, tot arsenalul all inclusive. Că doar n-are numai Balgaria! Iete că mai au și alții! Ceea ce însă depășea imaginația oricărui arhitect, constructor, designer erau băile! Însuși conceptul de hamam a fost mult depășit de respectivele băi 4-stele-și-un-steloi! Și-un-găinaț-de-pițigoi! În grandiosul și luxosul nostru hotel, chiuvetele, moderne și cum trebuie altfel, erau vopsite în verde! Dar ce spun, vopsite! Mânjite ar fi un cuvânt mai potrivit! Nici nu vreau să comentez posibilele conexiuni ale culorii verzi într-o țară ca Egiptul. Și încă la baie, ba chiar și la chiuvetă! Piei, ispită! Ce-o fi fost în tărtăcuța artistică atât a spoitorului, cât și a comanditarului, mi-e greu să știu. Pare abisal. Buooon! Dar dușul! Rafinate arabescuri de mucegai și jeg. Dar buda! Dacă aveai șansă, urina nu năvălea zglobie în mijlocul băii. Altfel, trebuia să te lupți cu băieții de la recepție - asta după ce, în prealabil, îi mituiai substanțial ca să-și amintească limba engleză și să nu mai vorbească doar rusește - pentru ca să obții o baie aproximativ normală. Adică, mai curată nițel, dar, obligatoriu, tot mâzgălită futurist după cum deja am explicat. O baie normală însemna și că urina și prietenele ei sunt lăsate să călătorească liber, în treaba lor, dar, totuși, pe unde trebuie, nu pe unde li se năzare. Chiuveta vopsită în verde era însă o fatalitate. Era, am înțeles ulterior, un simbol, o marcă a hotelului. Hotelul din vecinătate avea chiuvetele vopsite portocoliu. Mă iertați, e un fapt, nu insinuez nimic! Iar al treilea hotel avea, dacă nu mă înșel, chiuvetele vopsite în albastru. Infinit. Ei?! Definitoriu sau nu?! Astfel, în cazul în speță, de chiuveta verde, nu te scăpa nici un bacșiș - nău bacșiș, cadou! așa obișnuiau să spună egiptenii din tinerețea mea - nici o luptă, nici un argument, nici o revoluție. De chiuveta verde, nu te mai scăpa decât avionul. Haram! Adicătelea, păcat! Pentru că, altfel, camerele erau foarte frumoase, spațioase, elegante și cu o priveliște minunată. Fără nici o exagerare. Care să fie taina? Suntem în Orient. Care e misterul? Nu trebuie să o recitim pe Agatha Christie, nici măcar tradusă în rusește, admițând că ne-am pricepe. O explicație există și e relativ simplă: serviciile sunt asigurate numai de bărbați. Așa e în Egipt. Această apucătură, mi-a fost adusă la cunoștință încă din tinerețe. Nu știu dacă feminismul acceptă sau nu respectivul concept și respectiva conduită, dar muncile publice nu le fac decât bărbații. Inclusiv, în turism. Fără speculații inutile, vă rog! Una dintre consecințele directe ale salutarei intervenții masculine pare să fie tocmai curățenia, după cum reiese. De peste tot. Chiuvetele vopsite li s-or fi părut mai ușor de întreținut. Altminteri, tabloul însuși al angajaților arăta destul de jalnic și el, tot felul de copii lihniți de foame, chinuiți și hămăliți din zori și până în noapte, care fac și ei ce pot și ce știu. Nu că mi-aș dori să văd și fete în această situație. Nicidecum. Dar adusul copiilor la muncă rămâne un abuz, eu mă declar ferm împotriva acestui obicei barbar, oriunde s-ar practica el, iar respectivul tablou, în opinia mea, nu-l poate face fericit decât pe turistul nesimțit și nesimțitor. Este adevărat și faptul că, în cazul Egiptului, având în vederea sărăcia, este o șansă nemaipomenită să poți lucra la un hotel. Indiferent ce. Acesta este și argumentul invocat pretutindeni în lume unde se întâlnește munca impusă copiilor. Repet: sunt împotriva sclavizării oricui, în primul rând, împotriva sclavizării copiilor. Tabloul sărăciei a fost și a rămas copleșitor în Egipt. Din păcate. Nu e singurul loc. Din păcate. Chiar, din păcate, în sensul că o astfel de situație e pe bază de păcate.
Ei, dar să nu ne deprimăm că nu este acesta sensul unei vacanțe. Păi, atunci, chiar să nu ne deprimăm și să continuăm! Cum era deci mâncarea? În linii generale, deprimante sau nu, de nemâncat. La propriu. În sensul că nu se putea mânca. Iar ceea ce s-ar fi putut mânca dispărea. Hai că ne-am înveselit! Fructele și legumele erau extrem de tentante, dar cine avea curajul să se apropie de ele având în vedere că apa de la chiuvetă nu putea fi folosită?! Cum să le speli?! Că doar nu puteai merge pe încredere! Chiar și spălatul personal este un act de curaj în Egipt. Știam din 1990. Atunci, am făcut și vaccin - și-am supraviețuit! - am luat și chinină în bagaj. Egiptul figurează încă pe lista țărilor cu diverse riscuri de îmbolnăvire. Turiștilor nu li se prea atrage atenția. Extrem de rapid, doar sub forma, ”nu beți apă de la chiuvetă” și gata. Nu e chiar așa! Nu e doar așa! Revenind la mâncare... Tentantele salate erau, așadar, cam excluse. Frustrant. Tacâmurile erau aduse la masă chiar de către mânuțele rătăcitoare nu se știe prin ce cotloane ezoterice ale chelnerilor. Carnea era rară și puțină precum un caviar autentic. Dulciurile erau un fel de șarlote înghețate preparate din lapte de cămilă, după cum glumeam noi pe vremea Egiptului idilic de acum 21 / 22 de ani. Pâinea, iaurtul, măslinele, orezul și croissantele erau OK. Deși serviciile erau achitate, mi se părea indecent să fac vreun comentariu la adresa calității felurilor de mâncare. Ea este atât de puțină și de scumpă! În 1990, în fața prețului imens plătit chiar și pentru un iaurt și un corn, îmi aminteam constant că, totuși, mă aflu în Egipt, iar Egiptul se află în Africa.
Că, totuși, este Africa, îți amintești în Egipt și ori de câte ori vrei apă. Apa, extrem de importantă oriunde, dar, mai ales, într-o țară atât de caldă chiar și în luna octombrie, era greu de găsit, după cum știam deja, fiind înlocuită, doar dacă era barmanul la datorie, de sifon. Toate băuturile din hotel și de pe plajă erau crâncen falsificate. Ca și în Bulgaria de altfel. Ce s-a petrecut în Bulgaria în materie de mâncare și de băutură, am comentat deja pe blog în materialul Balgaria E.coli!. Pățind ce-am pățit și fiind deja inițiată în primejdiile egiptene, prudența a fost cât se poate prudentă. Pardon! Apa cam lipsea, sifonul nu era cea mai bună opțiune, sucurile erau sintetice, iar, dacă ar fi fost naturale, riscurile erau cele menționate, vinul era contrafăcut, berea ar fi fost acceptabilă, dar era caldă și, iarăși, cine știe de unde provenea apa și tot așa!... Nu mai rămâneau decât ceaiul și cafeaua care erau tolerabile. Mai ales, ceaiul. Firește, nici cea mai vagă urmă din tradiția cafenelelor egiptene. Kavafis, Lawrence Durrell și alții s-ar fi lăsat de scris sau, eventual, nici nu s-ar mai fi apucat.
Prin eleganta sală de mese, hălăduia îmbufnat și acru un tânăr șef a cărui rană de pe gât părea un adevărat logo al tuturor stafilococilor și streptococilor din cosmosul întreg. Din când în când, se voia chiar mai eficient și punea și el mâna, pe orice, pe toți și pe toate. Privirile umile și rugătoare ale turiștilor vigilenți îl lăsau indiferent. Imperturbabilă bombă biologică, purta pe față hotărârea nestrămutată de a nu rata cumva vreo țintă umană. Mai mult ca sigur, era plătit de americani.
În principiu, meniul era ca pentru sovietici. Adică, era ca la stalovaia, cantină rusească în traducere liberă și antiliberală. Am văzut cândva astfel de stalovaia, existau chiar și prin elitista Ialta. Un substitut destul de crispant de self-service. Crispant, până la crampă. În cazul unei stalovaia din Ialta, stilul era dictat de omniprezența supei de varză, groaznică, a colțunașilor umpluți cu tot felul de tainice reziduuri nucleare, mai bine să rămână tainice, precum și a piroștilor, uneori, bunicele, mai ales dacă erau făcute de bunici. Partea proastă cu băieții aștia sovietici și postsovietici este că nu au standarde normale, echilibrate, decente. Ori le au ultraexagerate, gen minimum 6000 de euro pe o sticlă de șampanie, să se știe și să se țină minte că am trecut io, Ivaniușa, p-acilișea, ori n-au nici un fel de pretenție și orice are o aparență de hrană e în regulă din punctul lor de vedere chiar dacă nu e. Partea și mai proastă e că, prin astfel de conduite, strică atmosfera mult, grav și pe termen lung. Rău și pentru ei, dar și pentru alții. Iar când vin oamenii normali, cu pretenții normale, care și-au desfășurat viața în alte locuri mai puțin interesante și aventuroase decât gulagul, aceștia, în banalitatea lor, nu mai pot emite nici o pretenție decentă, justificată, pentru că zona e deja ocupată de tot felul de bizarerii și de năstrușnicii, băștinașii, indiferent care sunt ei, au fost deja corupți, iar situația e total compromisă. Astfel, călătorul nesovietizat este nevoit să se adapteze la anormalitatea deja instaurată. Cel mai rău este însă că, în astfel de conjuncturi, anormalitatea ajunge să îmbrace / dezbrace și forme puțin amuzante. Cum ar fi celebra și destul de sinistra beție slavă! În octombrie 2011, Hurghada nu era deloc o excepție. Practic, toată stațiunea era beată în continuu. Și, trist, dar deja familiar, nu o dată, femeile erau cele mai agresive la cerut alcool. Trajie-o bieri, cu putieri!... Băgaseră vizibil spaima și respectul în musulmani. Asta încleștare a civilizațiilor! În fața mea, o distinsă dievușca - dievușca era oricine în stațiune chiar dacă avea 8o de ani - a bătut cu pumnul în tejgheaua barului, cerând ”Trie ruma!”. După asta, comanda mea politicos miorlăită de uansăudapliz era complet ridicolă, deplasată, nulă și neavenită. Pierdusem războiul înainte chiar ca el să fi început.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)